miercuri, 24 aprilie 2013

John Snow părintele epidemiologiei şi "The Ghost Map"


John Snow (1813-1858)
Încă din timpuri străvechi oamenii s-au lovit de problema epidemiilor de boli transmisibile. Ciuma, holera, gripa, malaria, dizenteria şi alte boli infecţioase au ucis mai mulţi oameni decât au murit în războaie. Până la mijlocul secolului al XIX-lea se credea că de vină pentru aceste epidemii este aerul viciat din mlaştini (mala-aria), consumul unor alimente interzise, practicile vrajitoarelor, sau pedeapsa divină pentru păcatele făcute.
Primul care a efectuat o analiză atenta a împrejurărilor în care apare, evolueaza şi dispare o epidemie a fost medicul englez John Snow (1813-1858), considerat astăzi părintele epidemiologiei.. Intrat de la vârsta de 14 ani în şcoala de chirurgie de la Newcastle upon Tyne, John Snow va învăţa până la vârsta de 20 de ani această artă şi va intra în breasla chirurgilor în 1833. După trei ani de profesare la diferite exploatări miniere din nordul Angliei, John Snow se hotărăşte să urmeze cursurile Şcolii de medicină John Hunter din cartierul londonez Soho şi să lucreze la Spitalul Westminster. În 1838 va fi admis ca membru al Colegiului Regal al Chirurgilor, în 1844 va absolvi cursurile de medicină ale Universităţii  din Londra, iar în 1850 va fi primit în Colegiul Regal al Medicilor. Ca urmare a declanşării epidemiei de holeră din Londra din 1849, în anul următor Snow va fi printre membrii fondatori ai Societăţi Epidemiologice londoneze, alături de Bemjamin Guy Babington.
De numele lui John Snow se leagă descrierea epidemiei de holeră din Soho, mai precis de pe Broad Street din Londra, (în prezent Broadwick Street) din 1854. La 31 august 1854 în acest cartier a izbucnit holera care avea să omoare în primele 3 zile 127 de londonezi. La 10 septembrie se înregistrau 500 de morţi, iar până la sfârşitul epidemiei cifra totală de morţi a fost de 616, iar indicele de fatalitate de 12,8% (nr. de decese la sută, din totalul de îmbolnăviri). Ideea genială a lui Snow a fost de a pune pe o hartă toate adresele la care se înregistraseră decese prin holeră. 
Thr Ghost Map:
punctele negre sunt locurile în care au murit oameni de holeră
Când acest lucru a fost făcut, Snow a aflat că toţi bolnavii consumaseră apă provenită de la o pompa publică situată în mijlocul cartierului. Identificând astfel calea de transmitere a holerei, ca fiind apa furnizată de pompa stradală, Snow a descoperit ca apa era pompată din fluviul Tamisa, de compania londoneza de apă, iar sorburile acesteia luau apă din cea mai poluata zona a fluviului cu fecale. Când Snow a închis pompa de apa, epidemia din Soho s-a terminat imediat.
Ilustraţie de epocă simbolizând
"Fântâna morţii" de pe Broad Street.
Snow a publicat în revista Lancet descoperirile lui, dar a fost privit cu scepticism atât de colegi, cât şi de admnistratia londoneză, întrucât la acea dată nu se descoperise încă agentul etiologic al holerei. Deşi în acelaşi an 1854 Filippo Pacini (1812-1883) observase în scaunul bolnavilor de holeră asiatică bacilii holerici, abia după ce Robert Koch în 1883 a descris aceasta specie microbiană a fost pusă la punct izolarea şi identificarea microbului.
Lui John Snow i se va recunoaşte meritul de către urmaşi: pe locul fântânii holerei de altă dată se afla astazi un memorial format dintr-o pompa stradală de pe vremea holerei, o placă de pe o clădire semnalizează că aici a fost locul unde Snow a avut revelaţia modului de transmitere a holerei, iar un club din apropiere îi poarta numele.
Memorialul John Snow din Soho
În spatele fântânii se vede clubul J. Snow.
Firma clubului John Slow.
 Mai multe colegii şi universităţi din Anglia şi din Commonwealth îi poarta numele, iar în 2006 americanul Steven Johnson a publicat o carte ajunsă urgent bestseller: The Ghost Map (Harta fantomelor,  istoria celei mai terifiante epidemii londoneze şi cum ştiinţa a schimbat oraşele şi lumea modernă).
O caricatură de epocă a pompei de apă plină cu bacili si alte animălutze.

Placa din granit roşu
 aşezata pe locul pompei de apa din Broad Street
unde John Snow a descoperit transmiterea hidrica a holerei
în 1854

marți, 23 aprilie 2013

Despre vaccinul BCG şi despre vaccinul plagiat

Coperta revistei Maedica
Când în urmă cu mai mult timp m-am hotărât să scriu un serial despre câteva descoperiri importante din medicină, cum ar fi: penicilina, antisepsia, sau vaccinurile, am încercat să aprofundez subiectul dincolo de banalităţile pe care le găseşti pe site-urile de informare generală, sau pe paginile publicaţiilor magazin. Printre cititorii mei se numără studenţi de la medicină şi medici, aşa că faţă de aceştia am obligaţia de a depăşi cadrul unei informări generale şi de a le oferi o informaţie profesională, chiar dacă ea este învelită într-un ambalaj mai apropiat de cititor, decât cel al textelor academice. Am avut însă mereu în vedere să menţin originalitatea produsului meu, iar atunci când referinţele găsite în literatura virtuală, erau mai precise, sau mai preţioase, să dau un link bibliografic către sursa documentării. Asta cu toate că eu scriu pe un blog, care este o publicaţie personală şi nu ştiinţifică şi deci rigorile unui articol de comunicare ştiinţifică nu sunt obligatorii.
Am făcut această introducere pornind de la postarea referitoare la istoria descoperirii vacinului antituberculos BCG, care a avut ca bază de pornire articolul din revista română de limba engleză Meadica a Journal of Clinical Medicine, Volumul 8 (11), nr. 1/2013, "History of BCG Vaccine" publicat sub semnătura dnei. Simona Luca şi a profesorului Traian Mihaescu, şeful Clinicii de Pneumoftiziologie de la UMF Iaşi.
În dorinţa de a aprofunda subiectul şi scormonind prin literatura de specialitate am întâlnit unele fragmente care mi se păreau asemănatoare textului din revista românească, pe care conform zicalei "academice: cărţile se scriu din cărţi" am încercat să le ignor. Când însă pagini întregi sunt copiate punct cu punct şi virgulă cu virgulă dintr-o altă lucrare, fără ca autorul iniţial să fie citat sau cel puţin menţionat în bibliografie, fapta nu se mai numeşte inspiraţie, ci plagiat.
Astfel în articolul publicat de cei doi autori de mai sus sunt incluse pasaje întregi din lucrarea "BCG: who were Calmette and Guerin?" publicată de Alex. Sakula în revista Thorax 1983;Vol. 38: pag.806-812. Pentru comparaţie aveţi aici articolul din Thorax.
Astfel pagina 810 este aproape în totalitate copiată mot-a mot, de asemenea capitolul " The Lubeck disaster" din pagina 811 este copiat în întregime.
Nu ştiu câţi bani au primit autorii articolului de la editori, dar ştiu ca trebuie să-i dea înapoi. Şi mai ştiu că au obligaţia morală de a rescrie articolul şi de a menţiona în el pe dr. Sakula din care s-au inspirat.
P.S. În urmă cu mai multe zile m-am adresat unuia dintre autori semnalizându-i greşeala şi solicitându-i s-o remedieze. Cum n-am primit niciun semnal până acum consider ca este de datoria mea să fac public acest plagiat.

vineri, 19 aprilie 2013

George Vlasto, (1820-1882), un gălăţean de vază II

Fraţii Vlasto.
Am văzut aici câteva firmituri din trecutul familiei Vlasto din Galaţi. Mai adăugam altele din Monitorul Oficial  nr. 155 din Juoi 7 (19) octombre 1882: 

"De vândare moşiile Puţichioaia şi Cuca- Cetătuia din judetul Covurlui, precum şi mai multe ecareturi din Galaţi.
Se publică spre generală cunostinţă Duminică la 10 octombrie a.c. cu incepere de la orele 11 a.m. se vor vinde prin licitaţie publică în sala Tribunalului Covurlui, secţia 1, urmatoarele imobile, averea defunctului George S. Vlasto:
              I.      Moşia Puţichioaia din judeţul Covurlui în întindere de 1959 fălci, sau pogone 5.598, din care pădure 907 falci, sau pogone 2597 si pământ arabil de 1051 falci, sau pogone 3000, avend si o vie de 7 pogone şi 1289 stânjeni pătraţi.
           II.      Moşia Cuca-Cetăţuia din judeţul Covurlui în întindere de 145 falci, sau pogone 413, din care pădure 26 falci, sau pogone 75, restul pământ arabil.
         III.      Prăvalia cu un etagiu d’asupra situată în oraşul Galaţi, în strada Portului, în dosul Bursei, închiriată D-lui. Pericles Levides până la Sf. Dumitru.
        IV.      Prăvalia cu un etagiu deasupra situata în orasul Galaţi strada Portului nr. 40-42.
Domnii amatori pentru a fi admişi in licitatiune, vor depune o cauţiune, pentru Moşia Puţichioaia de l.n.25.000, pentru Moşia Cuca-Cetăţuia l.n. 4000, iar pentru fiecare din prăvălii l.n. 4000.
Condiţiunile, planurile şi informaţii unile în detail se pot vedea la D.G. Trandafiridi, str. Plevnei No. 12 din Bucuresci si la D.F. Procopiu, strada mavromol, No. 4, administratori ai averei concordatarie a defunctului G. S. Vlasto”.

N.B. Moşia Puţichiaia se afla în satul cu acelaşi nume din comuna Fârţăneşti, judeţul Galaţi. Din 1946 pâna în 1964 numele a fost schimbat în Ignateşti, iar mai apoi în Viile. A nu se confunda cu Puţenii, din judeţul Galaţi, sat numit astăzi Valea Mărului. De remarcat ca staţia C.F.R. din localitatea Puţichioaia se numea Halta Băleni, dupa numele comunei vecine Băleni unde se afla Moşia Cantacuzino.
Moşia Cuca-Cetăţuia se afla probabil pe actualul teritoriu al comunei Cuca. Nu ştim în prezent unde era Cetăţuia, probabi este unul din tumulii din localitate Cuca, fie Movila Cuca de pe Dealul Caligar, fie cel de pe drumul spre Puţichioaia. Prin Cuca trece şi Valul Ploscuţeni-Stoicani, mai cunoscut sub numele de Valul lui Athanaric, sau Troienaş, mărginit de doua dealuri Albina şi Troian.

joi, 18 aprilie 2013

Proprietarii Palatului Antaki din Galaţi II

Ruinele Palatului Antaki din Galaţi
la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial
Am văzut acum câteva zile cine a fost Albert Ghica, cel care s-a căsătorit cu fiica proprietarului Palatului Antachi din Galaţi. Într-un volum de amintiri scris de diplomatul gălăţean Dimitrie Iuraşcu:  Rugina toamnei, Editura Partener 2012, autorul pomeneşte de o întâmplare dintre două cuconiţe din înalta societate gălăţeană, care au intrat într-un conflict generat de un fante din epocă, Alecu Constantinidi, un dandy local. 
Acest Alecu, un tânar plin de bani proveniţi de la moşia Tutova care era in familia Constantinidi, era disputat la vedere de brăileanca Olga Macri, sora academicianului Anastase Simu (cel care a înfiinţat Muzeul de arta plastică Simu din Bucureşti), care se căsătorise în Galaţi după avocatul şi politicianul Victor Macri, (al cărui nume l-a purtat strada 23 August, în prezent Universităţii) şi Natalia Antachi, născută Alexandri, nevasta "valetudinarului şi marelui bogataş al oraşului". (valetudinar: şubred, neputiincios, bolnavicios).
Iuraşcu scrie despre Natalia Antachi că era o grecoaica un pic trecută, dar de toata frumuseţea, însa îi cam lipseau acele elemente esenţiale ale unei  bune educaţii".  Normal, Natalia fusese fiică de negustor si era căsătorita cu un negustor care avea salhana în schela portului si mai multe pravalii pe strada Mare şi în Târgul cel Nou. Tocmai lipsa bunei educaţii este amintită de Iuraşcu în cartea sa. Disperată că doamna Macri avea mai mare trecere la junele play boy-ul, Natalitza o va ataca pe Olgutza în Grădina Publică, pe când se plimba sub pomiii infloriţi într-o zi de mai, încercând să-i îndrepte zulufii şi să-i smulgă pălăriuţa din cap, în vederea aplicării măsurii aici amintite. Cum nici Olgutza nu era o tolomacă, în procesul de apărare al buclelor asaltate, se va fi folosit de umbrelutză, cu care ar fi fost aplicate ceva lovituri Coup du plat de l’épée, ce vor produce leziuni la nivelul nasului grecesc al agresoarei.
Ne mai povesteste Iuraşcu happy- end-ul acestei cafteli din parcul public: ambele codane, devenind vădane, dau câte o lovitură: Olgutza Macri îl va lua de bărbat pe mult disputatul Alecu Constantinidi, iar Natalitza pe Albert Ghica, printzul care avea să treaca pe lângă tronul Albaniei. Din ce-am mai găsit prin presa vremii, doamna Olga Macri va sta după căsătorie mai mult pe la Bârlad şi pe la Ghidigeni, unde se va abona la  Moda nouă ilustrată, apare-n fiecare vineri.

Istoria vaccinului antituberculos BCG

Robert Koch

În 1882 Robert Koch (1843-1910), bacteriolog german ilustru descoperea bacilul tuberculozei, pentru care în 1905 va primi Premiul Nobel. Toată suflarea medicală europeană era entuziasmată, la cea dată, sfârşit de secol XIX, tuberculoza fiind una din problemele de sănătate publica ale continentului; (1 german din 7 murea de tuberculoză). După 8 ani Koch descoperea tuberculina, considerată iniţial ca fiind o cale de a trata infecţia tuberculoasă, pâna ce Robert Virchow a dovedit că utilizarea ei in terapie agravează boala şi redeşteaptă focarele vechi de tuberculoză, declanşând ceea ce presa vremii a numit scandalul tuberculinei.
Deşi iniţial s-a crezut că tuberculoza este determinată de o singura bacterie Mycobacterium tuberculosis, cercetarile mai aprofundate au dovedit ca boala la om poate fi declanşata şi de M. Bovis şi M. Africanus. Ulterior au fost descoperite şi alte micobacterii numite netuberculoase, care pot determina alte îmbolnaviri la om sau animale, (de exemplu lepra), sau pot fi doar saprofite.
Utilizarea mycobacteriilor în scopul obţinerii unui vaccin a fost iniţiată de Vittorio Cavagnis (1846-1906) în 1886 la Veneţia. Renumitul medic german Emil Adolf von Behring şi el laureat al Premiului Nobel, anunţa la Congresul Internaţional de Tuberculoză  din 1905 descoperirea unui vaccin obţinut dintr-o tulpină de micobacterie umană, numită substanţa T.C., care conferea protecţie pentru tuberculoza bovină. Acest bovivaccin nu s-a dovedit a fi protectiv pentru tuberculoza generată de M. Tuberculosis. Cam in aceeaşi perioadă Edmond Nocard (1850-1903), bacteriolog format la şcoala lui Pasteur şi medic veterinar izola în 1902 de la vite, o tulpină de M. Bovis, pe care o va cultiva pe medii noi de cultură inventate de el.
Încercând să dezvolte lucrările lui Nocard despre tuberculoza bovina şi relaţiile ei cu tuberculoza umană, doi bacteriologi francezi din Institutul Pasteur din Lille, Albert Calmette şi Camille Guèrin au continuat să cultive tulpina lui Nocard, trecând-o pe medii de cultură, pâna ce aceasta şi-a pierdut virulenţa, dar şi-a menţinut antigenitatea, putând fi folosită la vaccinare.
Leon Charles Albert Calmette (1863-1933) a fost elev al marelui bacteriolog Émile Roux, care l-a propulsat în funcţia de director al Institutului Pasteur din Lille. Aici a experimentat cultivarea micobacteriilor pe mediul inventat de medicul epidemiolog norvegian Kristian Feyer Andvord, mediu care conţinea bila de bou şi cartofi. Efectuând treceri repetate pe acest mediu Calmette şi Guèrin aveau să obţină primul vaccin eficace contra tuberculozei. Cei care cunosc biologia acestei bacterii ştiu că bacilul Koch creşte foarte greu pe mediile de cultură, în câteva luni şi este foarte pretenţios. Trebuie să vă imaginaţi că din 1908 şi până în 1919, Calmette şi Guèrin au efectuat 230 de subculturi ale bacteriei iniţiale a lui Nocard, uneori în condiţii extrem de grele, ca de exemplu în timpul Marelui Război, când până şi cartofii erau o raritate în oraşul ocupat de trupele germane. Dincolo de adversităţile naţionale, medicul veterinar al regimentului german de ocupaţie a fost cel care le-a adus regulat bila de bou celor doi cercetatori francezi, pentru a putea să-şi continue munca. În compensatie poate,Calmette a preparat la institut ser şi vaccin antitifoidic pentru trupele germane din Lille. Asta nu l-a scutit de ai fi deportată soţia in Germania în 1918, de unde va fi eliberată abia după 6 luni.
După 11 ani de cultivare cei doi veterinari francezi au trecut la verificarea eficacităţii vaccinului pe cobai, apoi pe iepuri, cai şi vite. L-au numit vaccin (din) Bacil- Billie-Calmette-Guèrin, pe scurt BBCG, ulterior devenit doar BCG.
În 1921 s-a trecut la admnistrarea vaccinului la copii primul fiind un băiat a cărui mamă murise la naştere de ftizie. Vaccinul s-a admnistrat pe cale orală de către Benjamin Weill- Halle (1875-1958) şi Raymond Turpin (1895-1988), medici la Spitalul Charité din Paris în 18 iulie 1921. Datorita rezultatelor celor doi medici, care au continuat să vaccineze copii între 1921 şi 1924, din acest ultim an, autorităţile medicale franceze au introdus vaccinarea obligatorie a nou-născuţilor.
Albert Calmette
Camille Guerin
Pornind de la ideea că vaccinarea cu Mycobacterium bovis trebuie să urmeze calea infecţiei naturale, tuberculoza de la bovine transmiţându-se prin laptele de vacă contaminat bacterian cu bacili tuberculoşi, autorii vaccinului BCG l-au administrat la început per os. Medicul Benjamin Weill-Halle a fost cel care a încercat şi alte căi de administrare concomotent cu administrarea orală. Totusi numarul mare de recţii indezirabile (efecte adverse şi efecte secundare) la locul de inoculare nu a impus calea parenterală. Abia după descoperirea metodei de purificare prin emulsionare de către Leopold Negre (1879-1961) şi Alfred Boquet (1879-1947) s-au obţinut vaccinuri BCG fără reactivitate mare la locul de inoculare.

marți, 16 aprilie 2013

Albert Ghica şi familia Antaki din Galaţi


Anunţul matrimonial albert Ghica şi Madge Dowling of Kilas
Albert Ghica, nãscut la 16 decembrie 1868, la Iaşi, era fiul lui Costache Ghica, (1831-1880), agă (şef al poliţiei care avea ca sarcină paza oraşelor şi ordinea publică) şi căminar (perceptor pentru darile datorate statului de pe urma bauturilor alcoolice), descendent al familiei domnitoare Ghica şi al Elenei (Elenco) Negruţi, (1859-1911), fiica mai mică a spatarului Ianachi (Ion) Negruţi, fratele mai mic al lui Dinu Negruzzi, tatal lui Costache Negruzzi.
Albert a fost o fire boemă şi fost cãsãtorit de mai multe ori. Prima dată în 1890 la Iaşi cu Hélène Sturdza Scheianu (descendentă din familia domnitorul Mihail Sturdza). Divorţează după 2 ani.
În  noiembrie 1893, se căsătoreşte la Paris cu Dolores Marie Albertine Ghis, o marchizã francezã, iar mai apoi în noiembrie 1905 la Londra cu Madge Dowling of Kilas (Kildare), o irlandezã. Presa mondenă londoneză a vremii este plină de cuplul de însurătei şi de bunurile căpătate de aceştia la nuntă. Dar căsătoria nu durează mult, poate şi datorită extravaganţelor prinţului, aşa că întors în ţară va fi din nou în căutarea unei soţii.
A patra oară Albert s-a însurat cu Elena Antaki (Ralli) în 1920 la Galaţi, fiica negustorului M. (Makarios) Antaki, neam de creştini din Alep stabiliţi în ţările române. Antaki sau Antachi avea prăvalii pe strada Sf. Dumitru si Sf. Gheorghe
Albert a avut o viaţă destul de tumultoasă, la un moment dat a dorit chiar să ocupe tronul regatului Albaniei, fiind unul dintre candidaţi. Obsesia lui pentru Albania l-a făcut să-şi schimbe numele în Gjika care suna mai albanez şi să organizeze în 1905 la Bucureşti primul congres Pan-Albanez. În 1908 va scoate la Paris şi o carte: L’Albanie et la question d’ Orient. Tot el va fi cel care în calitate de protector al scriitorului şi publicistului naţionalist albanez Nicolla bey Ivanaj, îl va ajuta pe acesta să-şi publice lucrările în Albania.
Din nefericire pentru el niciuna dintre cele 4 soţii nu i-a lasat vreun moştenitor, aşa ca la moartea lui în septembrie 1925, averea sa s-a împărţit la soţie şi la ceilalţi patru fraţi: Matilda, Eduard, Henry şi Eleonora. Până şi moartea lui Albert Ghica a fost una surprinzătoare. Avea 55 de ani şi aflat la Iaşi în timp ce se gătea pentru a primi prietenii la prânz, a căzut din picioare în baie cu pămătuful în mână, murind pe loc. De pomină erau şi mesele pe care le dădea la el la palatul pe care-l transformase aproape într-un muzeu plin cu armuri, iatagane, săbii, pistoale vechi şi alte antichităţi colectionate şi unde într-o sufragerie imensă, la lumina lumânărilor, oficia alături de invitaţi o ceremonie destul de stranie, în timp ce le oferea mesenilor mâncare din strachini de lut gătită după moda barbară, adica frigărui şi gratare le servea băutură din ulcele. Pentru meseni era obligatorie ţinuta solemnă, formata din frac şi cilindru, iar dacă nu aveau erau îmbrăcaţi de Albert cu haine din garderoba sa mare cât una de teatru şi plină de boarfe.
În Palatul Ghica din Iaşi construit în stilul medieval moldovenesc în secolul XVIII, care era în succesiunea lui Albert s-a mutat Şcoala de muzică, devenita ulterior Conservatorul din Iaşi, iar în perioada refugiului de la Iaşi acolo a funcţionat Legaţia franceză.
În ce priveşte clădirea din Galaţi de pe strada Mavramol cunoscută sub numele de Palatul Antaki, ştim că era cea mai frumoasă clădire din oraş până la construirea Casei Lambrinidi şi în ea va fi cazat cu toate onorurile Mare Duce Nicolai, pe 6 mai 1977, când însoţit de 25 de generali ruşi a venit să inspecteze frontul de la Dunăre. Mai târziu în cel de-al II-lea Război Mondial, în clădirea Palatului Antaki a funcţionat Comandamentul Wermachtului, iar la abandonarea oraşului de către germani, în ziua de 25 august 1944, geniştii nemţi au minat clădirea provocându-i pagube importante. Ştim dacă regele Carol I în vizitele sale numeroase efectuate la Galaţi a locuit în Villa Antachi, (Monitorul oficial din 25 septembrie 1882)  şi mai ştim că în salonul acestei case se afla un tablou în ulei al suveranului, pictat în 1866, care ajunge la Willy Klein, un brăilean, care-l va vinde în 1936 lui Constantin C. Giurescu pentru 75000 de lei. Dupa reconditionare tabloul îi va fi dăruit lui Carol al Il-ea cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Carol I.
Despre familia Antaki se ştiu puţine date. La 1871 judeţul Covurlui era reprezentat în Parlament de deputatul ales Iordake Antaki (ziarul Telegraphulu de Bucuresci, Sâmbătă 8 maiu). Probabil este vorba despre cel care deţinea o zalhana în Valea oraşului în 1861 şi care alaturi de G.P. Mantu va depune o  petiţiune  către Rege pentru menţinerea statutului de porto-franco al Galaţiului. La ridicarea Bisericii Sf. Împăraţi Constantin şi Elena  din Galaţi, comisul Iordachi Antachi va dona 20.000 de căramizi.
O stradă din oraş care lega strada Mavromol de strada Domneasca se numea strada Antache, (în Călăuza oraşului Galaţi  întocmită de N.C. Nanu, sau Antachi (actuala strada Lupeni). Câteva familii Antache şi Antachi mai trăiesc şi acum în Galaţi, iar neamul Antaki este răspândit în toata lumea. Antaki înseamnă „cel care provine din Antioch”, un oraş sirian vechi, azi Antakia, actualmente în Turcia.
În ziarul Epoca de Juoi 19 (31) Martie 1887 sub titlul: Sdrobirea colectiviştilor la Galaţi, reporterul ne vorbeşte de o criză generată de demisia deputatului colectivist din colegiul II, pe nume G. Antachi. Cred ca este vorba de George Antachi,  proprietar, amintit in 1872 ca membru al lojei masonice discipolii lui Pitagora.
Tot în Epoca din data de 1 august 1887 sunt amintiţi fraţii Antachi, cărora ajutorul de primar Malacsa, contra legei comptabilităţei generale şi fără licitaţiune, le ofera contractul de achiziţie pentru grilajul din fier şi doi stâlpi din tuci, ce urmau a fi montaţi pe zidul Vadului Bănceanu. Cum pe lista celor eligibili pentru Senat din Monitorul Oficial din 9 februarie 1882 găsim pe Iancu şi George Antachi, presupun că cei doi erau fraţii Antachi. Ambii erau în 1888 membri pe lista definitiva a alegatorilor ai Camerei de comerciu şi industrie pe 1889.
O familie Antachi (Neculai) avea în 1930 casă la Oancea, unde îl găzduiesc pe Corneliu Zelea Codreanu venit în vizită la târgul din Cahul.

duminică, 14 aprilie 2013

"Penicillin Story"IV: Oxford University

2 dintre celebrele "Penicillin girls" la Oxford University
(2 din cele 6 laborante care îngrijeau culturile producatoare de Penicillium).
Imagine: www.ox.ac.uk 
Dincolo de meritul lui Fleming în descoperirea penicilinei, trebuie subliniat meritul celor care au pus în practică nouă substanţă, mutând-o din eprubetele laboratoarelor în spitalele din întreaga lume. La Universitatea Oxford din Marea Britanie un doctor pe nume Howard Florey a devenit profesor de patologie în 1935 la un departament nou înfiinţat William Dunn School of Pathology. Noul şef de catedră şi-a recrutat în echipă specialişti care lucrau în domeniul substanţelor cu efecte asupra bacteriilor. Unul din ei era Ernst Chain şi la puţina vreme dupa ce au început să lucreze împreună, cei doi savanţi au ajuns la concluzia că, dintre toate substanţele descoperite până atunci cu efect asupra bacteriilor, penicilina lui Fleming părea a fi cea mai promiţătoare dintre toate. Peste Canalul Mânecii se auzea zănganit de arme: Germania lui Hitler devenea tot mai agresivă şi facea paşi repezi spre declanşarea unui nou război.
Cum testarea unei noi substanţe cerea utilizarea unei cantităţi mari din acea substanţă, Florey şi Chain au apelat la biochimistul Norman Heatley pentru a imagina o metodă de producere  a penicilinei în cantitate mare. Hetley şi-a pus la treaba cunoştinţele şi abilităţile de biochimist şi pe 25 mai 1940 echipa avea prima cantitate de penicilină produsa prin noua metodă numită extracţie inversă. Pentru a testa produsul creeat, au fost injectaţi cu doze letale de streptococi un numar de 8 şoareci, iar la jumătate din ei, li s-a injectat noul probus antibiotic. A doua zi şoarecii protejaţi cu penicilina au fost găsiţi vii şi nevătamaţi, în timp ce restul erau morţi de mai multe ore.
Cum în 1940 războiul ciudat se transformase în războil adevărat, Florey, Chain şi Heatley s-au hotarât să-şi aducă şi ei aportul la efortul de război şi în căteva săptămâni au transformat laboratoarele din Dunn School într-o fabrică de penicilină, astfel că în februarie 1941 Florey avea la dispoziţie destulă substanţă pentru a începe verificările substanţei în studii pe oameni.
Primul lor pacient a fost un poliţist internat în Radcliffe Infirmary în vârsta de 43 de ani, care se zgâriase pe faţă într-o tufa de trandafiri şi ale carui răni se suprainfectaseră. Poliţistul a primit tratament timp de 4 zile şi starea lui s-a ameliorat vizibil dupa primele 48 de ore. Din păcate acest pacient  princeps a murit în urma unei recăderi câteva săptămâni mai târziu, dar moartea sa a impus ca durată minimă de tratament cu penicilină intervalul de 7 zile. Florey a continuat să administreze penicilina oamenilor cu infecţii diverse obţinând rezultate îmbucurătoare, motive pentru care şi-a publicat descoperirea şi rezultatele în prestigioasa revistă Lancet din august 1941. Imediat după aceasta producerea industriala a penicilinei a început să fie experimentată de companiile farmaceutice din Marea Britanie şi S.U.A. care au văzut în acest nou produs oportunitatea unei afaceri de lungă durată. În ziua cea mai lungă a debarcarii trupelor aliate pe plajele însângerate ale Normandiei, medicii militari americani şi britanici aveau în raniţe pe lângă mult uitilizata morfină  şi noua descoperire medicală:  penicilina.
Fiolă de penicilină 1943
sursa imaginii: sciencemuseum.org.uk 
Pentru recunoaşterea meritelor lor în punerea în slujba medicilor a primului antibiotic, penicilină, Alexander Fleming, Howard Florey si Ernst Chaine au fost răsplătiţi în 1945 cu Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină. Din păcate contribuţia lui Norman Heatley a fost ignorată si el a fost uitat la această ceremonie, fapt ce l-a determinat pe un ilustru savant englez, Sir Henry Harris, cel care conduce acum William Dunn School of Pathology de la Ixford să declare: 
"Without Fleming, no Chain or Florey; without Florey, no Heatley, but without Heatley, no penicillin."
Careul de "aşi" ai penicilinei:
Alexander Fleming, Howard Florey, Ernst Chain şi Norman Heatley

vineri, 12 aprilie 2013

"Penicillin Story III": Întâmplarea şi observaţia

Alexander Fleming, descoperitorul penicilinei.
Sursa imaginii : wikipedia.org
Septembrie 1928 St. Mary’s Hospital Medical School, Paddington, Londra:
Într-un moment în care studiam variantele stafilococilor, un număr de culturi de placi Petri erau lăsate pe masa de lucru şi examinate din timp în timp. În timpul examinării plăcile erau în mod obligator deschise şi expuse aerului şi ca atare se contaminau cu diverşi germeni. Am observat cum în jurul unei colonii mari de mucegai, care contaminase placa întâmplător, coloniile de stafilococ deveneau transparente şi erau în mod vădit supuse unui fenomen de liză...Este sigur că orice bacteriologist a avut culturi contaminate cu ciuperci, nu odată, ci de mai multe ori. Este deci probabil că unii bacteriologişti au văzut schimbări asemănătoare de colonii, dar în lipsa unor anumite preocupări, culturile nu au fost luate în consideraţie. Am fost prin urmare norocos că având acumulate cunoştinţele pe care le-am schiţat mai sus, mi-am îndreptat întotdeauna cercetarile către noi substanţe inhibitorii faţă de bacterii, aşa că atunci când am observat că pe placa de cultură, coloniile de stafilococ în vecinatatea unui mucegai începeau să dispară, am fost destul de intrigat ca să urmăresc care este substanţa bacteriană produsă de acel mucegai.
Primul pas a fost să ating cu ansa de platină colonia de mucegai şi să o transfer in tuburi de cultură cu mediu Sabouraud, care este pentru bacteriologişti, mediul uzual pentru creşterea ciupercilor. Este interesant că până în timpul din urmă, penicilina folosită în clinică, a fost produsă din subculturile acestui tub original.”  (Alexander Fleming, The discovery of Penicillin, British Medical Buletin 1944).
Aşa s-a descoperit penicilina. Dintr-o întâmplare, care corelată cu spiritul de observaţie al lui Alexander Fleming a produs cea mai mare revoluţie în medicină de la Hipocrate încoace.
Fleming a produs culturi de mucegai care se va dovedi a fi din specia Penicillium notatum, în tuburi de sticlă, iar dupa o săptămâna avea deja o cantitate suficienta pentru a o testa pe culturi bacteriene. Noua substanţă era de 2-3 ori mai activă decât cel mai cunoscut dezinfectant al vremii acidul fenic. În zilele urmatoare Fleming s-a jucat cu noua lui descoperire: a săpat pe o placa de agar un şanţ în care a pus soluţie din mucegai, iar peste şanţ a trasat linii perpendiculare pe care a însămânţat diverşi germeni. A observat ceea ce astăzi noi numim sensibilitate bacteriana la antibiotic la bacterii din speciile: stafilococ, streptococ, pneumococ si bacil difteric, care nu se dezvoltau lângă mucegai, dar si rezistanţa bacteriana la antibiotic, pentru unele specii bacteriene cum ar fi bacilii coli şi bacilii influenzae, care creşteau fara să fie influenţaţi. Deşi Fleming nu ştia, inventase antibiograma.
Fleming nu a putut face soluţia de penicilină să fie stabilă. Nici nu a putut produce cantităţi mari din această substanţă. N-a avut nici posibilitatea să o testeze pe oameni, plăgile septice erau o raritate pe timp de pace.
Chirurgul englez Joseph Lister descoperise că dacă spală plagile şi instrumentarul chirurgical cu soluţie de fenol, infecţiile dupa intervenţii chirurgicale scad de la 50% la 15%. Un ostetrician maghiar Ignaz Semmelweis observase că lehuzele din partea de clinică unde făceau studenţii în medicină practică, făceau mai multe febre puerperale decăt lehuzele din pavilioanele în care nu ajungeau studenţii. Ori pe vremea aceea (1857) medicii şi studenţii examinau gravidele fără să se spele pe mâini, în costumele de stradă şi făra mănuşi de protecţie. Introducerea igienei de spital, halatul, spălarea mâinilor au redus aproape de zero infecţiile puerperale. În sfârşit Louis Pasteur care prin fierbere distrusese microbii dintr-un lichid, inventase deja asepsia care se aplica în spitalele londoneze. Urma însa să se declanşeze un nou război mondial, care va readuce în prim plan infecţiile plăgilor de război si va transforma penicilina, din cenuşăreasa laboratorului lui Fleming, în regina medicamentelor.
Penicillinum notatum
Sursa imaginii: Center for the History of Medicine, Harvard University
http://collections.countway.harvard.edu/onview/items/show/24.

"Penicillin story" II: Precursorii

Mulţumită penicilinei.. mă voi întoarce acasă!
În literatura medicală fuseseră publicate deja observaţiile altor bacteriologi cu privire la acest fenomen. Astfel în 1877 Louis Pasteur şi  Jules Fracois Joubert au observat că bacilul cărbunos (bacilul antrax) creşte fără probleme în urina sterilă, dar se dezvoltă puţin, sau deloc în urina contaminată bacterian cu alţi microbi.
Victor Babeş a demonstrat în 1885, că dacă pe un mediu de cultură creşte un germene, el va împiedica prin substanţele pe care le secretă dezvoltarea altor germeni.
Prima aplicaţie clinică a acestui fenomen va fi efectuată de Arnaldo Cantani la Padova în 1885, prin insuflarea terapeutică în plămânii bolnavilor de tuberculoză a unor culturi mixte de bacterii numite  bacterium termo. Bacilii Koch disparea din spută fiind înlocuiţi de bacilii termo.
Carl Alois Filip Garré în 1887 a demonstrat antagonismul bacterian folosind doua culturi bacteriene pe aceeaşi gelatină: una cu Stafilococus Pyogenes, alta cu Bacillus flourescens, la distanţă de 3-15 mm una de alta. B. Fluorescens creştea mai repede şi prin substanţele pe care le secreta, oprea dezvoltarea stafilococului.
Karl Gottfried Paul Döehle în 1889 a demonstrat inhibarea unei colonii de bacili cărbunoşi împrăştiaţi pe o placă, de inocularea în centrul placii Petri a unei culturi de Micrococus Anthracotoxicus.
Toate aceste lucrări au adus o concepţie noua, cea de antibioză, termen folosit de Jean Antoine Villemin prima data în 1889, pentru a desemna antagonismul bacterian.
De la lucrările de laborator s-a trecut destul de repede la terapia cu substanţe bacteriene a unor boli infecţioase. Astfel Theodor Rumpf a pretins în 1893 că a vindecat bolnavi de febră tifoidă la Hamburg, administrându-le în injecţii bacili piocianici.
Ivan Honl şi Jaroslav Bukovsky în 1899 au folosit proteine extrase din culturi de B. Pyocianic pe ulcere infectate.
Rudolf Emmerich şi Oskar Low în 1899 au extras din culturi de piocianic o substanţă bactericidă numită de ei pyocianază, toxică pentru bacilii tific, difteric, cărbunos şi pentru stafilococ.
Georg Escherich în 1906 şi Alphonso Sonnenberg în 1913 au experimentat utilizarea pyocianazei cu rezultate bune în: difteria acută, portajul difteric, sinuzite, portaj de meningococ, angina Plaut Vincent şi altele.
Jean Paul Rappin a descoperit că filtratul din cultura de B. Subtilis, dar şi cele din culturi de B. Mesentericus şi B. Megatherium, produc inhibarea puternică a culturilor de B. Tuberculosis.
Albert Vaudremer a observat de asemenea că Aspergillus fumigatus digera coloniile de bacil tuberculos şi a trecut la admninistrarea de injecţii cu  fumigacină la bolnavii tuberculoşi.
În 1909 medicul danez A. Schioetz  a observat că un bolnav cu o angina stafilococică, internat într-un salon cu bolnavi de difterie, din greşeală, nu a contractat difteria. Bazat pe aceasta observaţie el a tratat şi chiar a reuşit sterilizarea purtătorilor de bacili difterici pulverizându-le culturi de stafilococ în faringe.
Experimente similare au avut loc şi cu B. Friedlander în difterie, sau pneumococ în infecţiile cu meningococ.
Cel mai clasic exemplu este cel al lui Metchinicoff care a sugerat terapia infecţiilor intestinale prin administrarea unor germeni saprofiţi, cum ar fi B. Acidophilus. 
Newman în 1915 a tratat infecţiile urinare vezicale prin inoculare în vezică a bacililor lactici.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea sunt descoperite primele antibiotice.
Gosio va obţine în 1896 primul antibiotic dintr-un mucegai de tip Penicillium, numit acid mycophenilic.
M. Nicolle va demostra în 1907 că B. Subtilis produce o substanţă antibiotică.
Rudolf Lieske va dovedi în 1921 că actinomicetele secretă substanţe antibiotice. Andre Gratia şi Sarah Dath în 1924 descoperă strepotrixul, iar Paul Kimmelsteil în 1924, H. Munch în 1925 şi F. Sartorius în 1924, obţin o substanţă cu rol antibiotic, care va fi comercializată sub denumirea de Sentocym  în infecţiile urinare, fiind sintetizată de bacilul cytoliticus.

joi, 11 aprilie 2013

"Penicillin Story”: Alexander Fleming


Alexander Fleming s-a născut în 1881 într-un sat din Scoţia, într-o familie de fermieri. După ce şi-a efectuat studiile generale în Scoţia a intrat la Institutul Politehnic Regal din Londra, (în prezent Universitatea Westminster). După 4 ani de serviciu într-o companie de navlosire, o moştenire neaşteptată îi ofera tânărului de 20 de ani posibilitatea de a urma facultatea de medicină, la îndemnul fratelui său mai mare, Tom, care era medic. Intrat la St. Mary’s Hospital Medical School  din Paddington Londra, Fleming devine în 1906 MBBS (Bachelor of Medicine, Bachelor of Surgery), iar în 1908 devine asistentul profesorului de bacteriologie al St. Mary’s Hospital, renumitul Sir Almroth Wright, cel care dezvoltase primul vaccin contra febrei tifoide.
Cariera universitară a lui Fleming a fost întrerupta de declanşarea Primului Război Mondial. Fleming va profesa ca medic militar cu grad de capitan pe frontul din Franţa, unde va cunoaşte grozăvia razboiului şi problemele medicale pe care acesta le pune: plăgile de război, infecţiile şi bolile contagioase.
La terminarea războiului Alexander Fleming se întoarce la St. Mary’s Hospital ca şef de catedră la Universitatea din Londra, în calitate de profesor de bacteriologie.
Preocuparea sa legată de infecţiile plăgilor de război şi de acţiunea dezinfectantelor asupra bacteriilor avea să-l conducă la descoperirea penicilinei. În 1922 descopera lizozimul, enzima cu efect antibacterian puternic, studiind efectul secreţiilor sale nazale asupra culturilor bacteriene. Va găsi ulterior lizozim şi în alte secreţii umane, dar şi în albuşul de ou. În 1924 studiind efectele dezinfectantelor asupra puroiului din plăgi, a observat că aceste substanţe chimice distrug mai degrabă leucocitele decât microbii şi a început să se gândească la alte metode de inhibare a creşterii microbilor. 

marți, 9 aprilie 2013

Asediul oraşului Galaţi, sau asediul oraşului Brăila?

Scriam în urmă cu un an (click aici) despre cea mai veche ilustraţie a oraşului Galaţi, aflată în colecţia Cabinetului de stampe al Academiei Române.
Publicarea litografiei pe un site de istorie imagistică a oraşului Galaţi  a generat o dispută aprinsă legată de existenţa unor fortificaţii asemănătoare celor din imaginea de mai sus din stampa contemporană evenimentelor din 1789.
De curând mi-a căzut în mână o imagine foarte apropiată cu cea din stampa atât de comentată de concetăţenii mei, dar care reprezintă bombardarea oraşului Brăila de către armata rusă la 1789. 
O privire aruncată comparativ asupra celor două desene ne identifică aceleaşi tipuri de bastioane şi de metereze, aceleaşi turnuri de geamii cu semilună în vârf şi o localitate incendiată de focul artileriei. Între cele doua imagini sunt şi numeroase deosebiri, cea mai importantă dintre ele fiind culoarea celei de-a doua, în care se disting uniformele viu colorate ale asediatorilor, inclusiv unele uniforme care par mai degrabă austriece decât ruseşti, dovadă că autorul a dorit să sublinieze şi participarea celuilalt imperiu la aceasta victorie contra păgânilor. În plus în fundal vedem Dunărea plină de nave cu pânze mai mari şi mai mici. Despre identitatea acestor nave nu avem niciun detaliu semnificativ, însă probabil sunt nave de război ruseşti. După pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 Rusia a căpătat dreptul de a avea o flotă la Marea Neagră, fost "lac turcesc" până la acea dată şi în căţiva ani şi-a construit o flotă semnificativă.
Bombardarea oraşului Brăila.
Întorcându-ne la stampa cu asediul "oraşului turcesc Galatz " şi cunoscând faptul că oraşul nostru n-a avut niciodată o fortificaţie atât de reprezentativa încât să primească numele de "cetate", înclin să cred că stampa este tributară desenului color cu asediul Brăilei, autorul stampei imaginându-şi un oraş fortificat asemănător celui existent în oraşul vecin. Ori deosebirea este destul de clară: în timp ce Brăila era raia turcească, la fel ca şi Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă şi Bender, oraşul Galaţi a fost singurul port al Moldovei tolerat de turci, dar fără drept de a se fortifica, întocmai ca şi Iaşii.  
Iată încă unul din motivele pentru care nu pot fi convins de teoria etimologiei arabe a numelui oraşului Galaţi, din kalhat: cetate. 
Care cetate  a la turca bre?

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Viaţa şi moartea colonelului Joseph Boyle


Colonelul Joseph Boyle purtând la gât "Steaua României" şi "Ordinul Sfântului Vladimir"..
Colonelul Joseph Boyle. O stradă din Galaţi i-a purtat până la venirea comunismului numele. Saloanele protipendadei româneşti din perioada primului război mondial se bucurau să-l găzduiască. A fost considerat de fostul prim-ministru Constantin Argentoianu singura iubire a Reginei Maria. Aceasta din urmă l-a numit "Salvatorul României". Regele Ferdinand îi va oferi cea mai înaltă distincţie a ţării noastre: "Steaua României". În zilele noastre este reconsiderat a fi iubirea secretă a Reginei Maria, iar un ziarist cunoscut şi foarte îndrăgit, Stelian Tănase îi dedică mai multe episoade pe blogul său în 2012. Cine-a fost de fapt acest colonel Joseph Boyle, ale cărui aventuri s-au desfăşurat şi prin Galaţi?
Joseph Whiteside Boyle s-a născut la Toronto în Canada în 1867 într-o familie de crescători de cai de curse. La vârsta de 5 ani Boyle se muta cu familia în Woodstock, unde va rămâne până la terminarea şcolii în 1884. Încercându-şi norocul alături de fraţii săi la New York în cursele de cai, Joe realizează că turful este prea plictisitor pentru el şi fără sa stea pe gânduri se îmbarcă pe o navă din port cu destinaţia Africa. Va munci doi ani si jumatate ca marinar pe diverse vase comerciale americane, până în 1887 cand se va întoarce la New York. La petrecerea dată în cinstea întoarcerii lui de fratele său David, va cunoaşte o tânără prospăt divorţată, pe nume Mildred Raynor, care va deveni peste 3 zile prima doamnă Boyle.
Din această iubire se vor naşte 4 copii, care în 1897 vor fi împărţiţi la divorţ intre cei doi soţi. Boyle pleacă la San Francisco în cautarea unor noi aventuri, dar vraja Marelui Nord este mai puternică, aşa ca Boyle va deveni căutator de aur în Yokon. Norocul îi surâde şi în mai puţin de un an face primul său milion de dolari. Anii până la primul război mondial şi-i petrece făcând avere. In 1909 se căsătoreşte pentru a doua oară cu Elma Louise, cu care va avea alţi 3 copii.
Începutul Marelui Război îl va găsi în Marea Britanie. Din banii proprii Boyle înfiinţează un detaşament de 50 de tineri voluntari canadieni, înarmaţi cu mitraliere, care vor forma "Yukon Battalion", pentru care va primi titlul onorific de colonel. Nu se va putea pune în fruntea acestui batalion din cauza vârstei, dar Boyle are alte oportunităţi: va deveni preşedintele Comitetului de distribuire a alimentelor pentru Rusia. Spiritul său de întreprinzător şi talentul de organizator vor ieşi la iveală: în câteva luni haosul din căile ferate ruseşti va deveni istorie, iar ajutoarele occidentale vor ajunge în toate izbele din Rusia. Va primi pentru asta "Ordinul Sfântului Vladimir".
În 1917 tot frontul de est din primul război mondial se clătina. Sătui de anii de război şi cariaţi de propaganda bolsevică ruşii nu mai au chef să moară pentru ţar şi ofiţerimea rusă. Situaţia se transformă într-un calvar pentru România, atunci când în 7 noiembrie 1917 este declanşată la Sankt Petersburg revoluţia bolşevică. Din raţiuni de a le proteja de armata germană a generalului Mackensen  care cucerise în 1916 Bucureştiul şi toată Muntenia, guvernul transferase la Iaşi şi de acolo la Moscova tezaurul Băncii Nationale a României,   încărcat în 17 vagoane de cale ferata, inclusiv bijuteriile Coroanei. Anul următor deşi situaţia din Rusia era dezastroasă, guvernul mai trimite încă un tren cu 24 de vagoane conţinând valori bancare ale B.N.R. şi ale băncilor comerciale, precum şi ale persoanelor particulare sau ale firmelor româneşti. Cum s-a pierdut tezaurul României în Rusia revoluţionară ştim. Abia în 1935 s-a restituit prima parte din tezaur, in 1956 a doua parte, dar grosul de 93,4 tone de aur nu ne-au fost restituite niciodată. Despre ce a reuşit să aducă Boyle din Rusia în 1917 presa românească n-a vorbit niciodată. În luna decembrie 1917 colonelul Boyle care-şi făcuse numeroase relaţii în Rusia, reuşeste cu mare curaj să treacă printre liniile frontului 4 vagoane de marfa care conţineau arhive ale statului român, dar şi o parte din bijuteriile Coroanei, mai precis bijuteriile Reginei Maria. A fost cel mai frumos cadou de Crăciun pe care putea cineva să-l facă reginei. Şi nu avea să fie ultimul.

Colonelul Boyle si Regina Maria la Bicaz.
Anul 1918 avea să înceapă cu dezertări în masă ale soldaţilor rusi pe care nimeni nu-i mai poate opri să se întoarcă la casele lor. Puşi pe jafuri şi total insubordonaţi superiorilor ruşii intră în conflict cu armata română şi bătălii serioase se dau la Galaţi cu Armata a IX Siberiană care forţeză Prutul. Pe fondul prăbuşirii frontului de est şi a încheierii păcii dintre Rusia şi Puterile Centrale, la Brest-Litvosk în 7 martie 1918, România este nevoită să încheie pace cu fostul ei aliat. Cel care va negocia condiţiile de pace va fi colonelul Boyle, care pe baza relaţiilor sale cu ofiţerii superiori ai armatei ruse va insista pe lângă Cristian Rakovski şeful sovietului pentru sudul Rusiei să accepte  condiţii favorabile României, inclusiv ocuparea "temporară" a Basarabiei. În acest scop pleacă la Odesa în martie 1918, unde intră într-o altă aventură a vieţii sale care avea să-l facă erou printre români. În Odesa sunt mai mulţi români prizonieri, dar şi oameni de afaceri, ofiţeri superiori şi printre ei soţul unei compatrioate a colonelului, canadianca Ethel Greening Pantazzi. În încercarea de a salva ostaticii români, colonelul Boyle face eforturi extraordinare, mituind oficialităţi bolşevice când este cazul, ameninţând cu represalii, sau intervenind pe lânga înalte oficialităţi austriece, germane, sau englezeşti. Zilele dintre 10 martie când ajunge la Odesa şi 5 aprilie cănd ajunge la Galaţi sunt pline de dramatism, iar Boyle dă dovadă de mult sânge rece, tact, diplomaţie, viclenie şi eroism. Atât Ethel Pantazzi în cartea sa "Romania in light and shadow", cat şi William Rodney în "Joe Boyle king of the Klondike' descriu rolul important jucat de colonel în salvarea românilor şi în încheierea păcii.
Când micul vapor cu ostaticii din Odesa ajunge la Galaţi este întâmpinat cu flori, fanfara militară şi entuziasm de autorităţi şi pe populaţia oraşului. A doua zi Colonelul Boyle este primit la Iaşi de familia regală. Regele Ferdinand îi va oferi cea mai înaltă distincţie a ţării noastre: "Steaua României" şi-l va numi "Duce de Iaşi". În saloanele capitalei Moldovei unde se refugiase elita României se vedea pentru prima dată luminiţa speranţei, iar Boyle devine erou naţional şi "Salvator al României". Va fi comparat cu Thomas Edward Lawrence "al Arabiei".
Stresul acumulat în toţi aceşti ani îl vor doborî. În 1918 va avea un atac cerebral din care-si va reveni cu ceva sechele. va fi invitat de regina Maria la reşedinţa sa din Bicaz, unde se va reface treptat. Din aceasta perioadă datează speculaţiile privind relaţiile amoroase dintre cei doi. Sfârşitul războiului îi găseşte de aceeaşi parte a învingatorilor, dar separaţi: regina este din nou regină peste o ţara care o divinizează ca a insistat pentru intrarea în război alături de Antantă şi a fost sora de caritate pentru răniţii români şi ruşi, iar colonelul Boyle un ofiţer fără misiune. Va ajuta România să împrumute de la Canada bani pentru reconstrucţia ţării şi va ocupa pentru puţin timp postul onorific de diplomat al acestei ţări la Bucureşti.
Întrat în afaceri cu Shell în calitate de reprezentant al intereselor companiei în Caucaz, Boyle se îmbolnăveşte din nou si este adus în Anglia, unde moare în 1922. Este înmormântat în cimitirul Hampton Hill, unde Regina Maria îi va aduce o cruce din piatra de Carpaţi veche de 1000 de ani la capătâi.În 1983 ramăşiţele colonelului Boyle sunt reînhumate cu onoruri militare în oraşul familiei sale Woodstock, sub o lespede pe care scrie: "Locotenent Colonel Joseph W.Boyle D.S.O., regele Klondikelui şi Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia , Aprilie 14, 1922 şi reînhumat în ţara sa natală în 29 Iunie, 1983". 
Crucea românească de pe mormântul col. Boyle din Hampton Hill.
Mormântul lui Joe Boyle din Woodstock, Toronto
(sursa: Woodstock  Praesbiteryan cemetery)


vineri, 5 aprilie 2013

Secta scapeţilor

Femeie scapete cu mastectomie totală bilaterală.
Secta scopiţilor  de la geneza ei a fost strâns legată de credinţa în Hristos, castrarea fiind pentru aceştia calea principală de mântuire. 
Primele informaţii despre istoria scopiţilor („skoptsy” în limba rusă însemnând castrat) au fost documentele de investigare ale poliţiei ţariste.
Prima reacţie oficială privind activităţile sectei de scapeţi a fost decretul împărătesei Ecaterina a II din 2 iunie 1772, generat de apariţia acetei mişcări religioase în Oryel, oraş din centrul Rusiei.
În 1807 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a proclamat secta scapeţilor ca fiind cea mai periculoasă erezie şi blasfemie, iar în 1835 această definiție a fost inclusă în Codul penal rus. Senatul Rusiei a definit scapeţii ca fiind: "duşmani ai omenirii, distrugători ai moralei, infractori împotriva legilor divine şi civile".
În 1836 şefii de raioane au primit ordin să facă liste de sectanţi scapeţi, iar în anul următor, a apărut decretul care interzicea oficialităţilor să dea premii, medalii şi decoraţii scapeţilor, chiar dacă făcuseră acte de vitejie sub arme .
Fondatorul sectei scapeţilor a fost un ţăran din raionul Oryel, Kondraty Selivanov, care avea ca idee principală reîncarnările perpetue şi continue ale lui Hristos, care determinau astfel prezența sa permanentă pe pământ.
Kondrat Selivanov parintele sectei scapeţilor
Cu acest Hristos reâncarnat s-a identificat Selivanov, considerat de adepţii săi a fi Noul Mesia, sau ţarul Petru III. Selivanov a propăvăduit castrarea ca singura cale de mântuire a păcătoşilor şi a început să predice în 1770. Din ordin împărătesc al ţarinei Ecaterina a II-a („Cea Mare”),  fost arestat şi exilat în Siberia, la Irkutsk.
Când părea că toata lumea uitase de el, în 1795 a apărut brusc în Moscova. A fost din nou arestat şi trimis la Sankt Petersburg, unde se presupune că ar fi fost chestionat de ţarul Rusiei Pavel I, care urmase la tron mamei sale (cu care fusese toată viaţa într-un conflict, generat chiar de Ecaterina a II-a cere-l considera ca fiind făcut cu unul din amanţii săi, nu cu soţul său, Petru al III-lea, punând astfel la îndoiala dreptul acestuia la tronul Rusiei).
Ori Selivanov continuă delirul său mistic, afirmând ca de fapt îi este tată natural ţarului, căruia îi recomandă se se pocăiască prin castrare, fapt ce-l înfurie pe ţar care-l bagă la azilul de nebuni din Sankt Petersburg.
În 1801 Pavel I moare în patul său ucis de un grup de complotişti, iar pe trunul Rusiei urcă fiul său cel mare, Alexandru I, crescut de bunica lui Ecaterina cea Mare pentru a deveni împărat. Bântuit probabil de remuşcări pentru asasinarea tatalui său de care se crede că nu era foarte străin, Alexandru a fost un om habotnic. Pe acest fond l-a eliberat la cererea unei bogătaşe din capitală pe  Selivanov, cu o singura condiţie, să rămână în afara vieţii publice, exilat pe moşiile binefacatoarei sale. Pe moşiile respective lumea bună din Sankt Petersburg îl vizita regulat pe Selivanov, unde asista la delirul său mistic, sau participa de şedinţele sale de „radenia”-extaz mistic, care impresionau credincioşii. Se crede că însuşi ţarul Alexandru I ar fi apelat la astfel de viziuni ale acestui guru, încercând să afle soarta războiului pe care-l ducea cu armata lui Napoleon. Notorietatea lui Selivanov este asa de mare, încat un admirator de-al său îi construieşte pe un conac în 1817 o sală în care încăpeau în timpul radeniei 200-300 de prozeliţi. Cum faima lui eclipsa familia Romanovilor şi începea să deranjeze, Selivanov a fost internat în mânăstirea Spaso-Efimev din oraşul Suzdal, unde a fost izolat complet de lumea exterioară. Ministrul Ministerului Afacerilor Interne, contele Kochubei, a trimis o scrisoare stareţului mănăstirii Spaso-Efimev, în care a insistat pe următoarele puncte:
Kondraty Selivanov îi este interzis să comunice cu orice persoană
I-a fost interzisă comunicarea  cu persoanele din afara mânăstirii.
Şederea sa în mănăstire a trebuit să fie ţinută în secret.
Manastirea va primi din partea statului 600 de ruble pe un an plată pentru cheltuielile de adapostire pentru el.
Selivanov moare în 1832, prilej pentru prozeliţii săi să creada că a intrat din nou în ciclul reîncarnării, fapt ce va aduce un nou contingent de adepti la acesta sectă.
La apogeul său secta scopitilor avea o suta de mii de adepţi în toata Rusia, nu toţi mutilaţi. Represiunea ţaristă împotriva lor i-a facut populari printre ruşi, ucrainieni, lipoveni şi moldoveni, mai ales că oamenii din aceasta credinţă nu consumau alcool, erau bigoţi, linistiţi şi aveau un comportament exemplar.
După moartea lui Selivanov doctrina lui a continuat să pătrundă în păturile sărace ale populaţiei, dar şi în alte categorii cum ar fi militarii, sau comercianţii şi mesteşugarii de la oraşe.
În 1870 apare secta neo-scapeţilor, în populaţia rusă din Moldova şi în Crimea, unde Kuzma Lusin un croitor are viziunea reîncarnarii lui Selivanov în propriul său trup şi va susţine castrarea mare, totală, sau „a marelui sigiliu” (aluzie la sigiliile apocalipsei), adica îndepartarea voluntara atât a testicolelor cât şi a penisului de la rădacină în obtinerea pocaintei. Sectarismul lui Kuzma Lusin s-a răspândit imediat în toata Rusia, fiind definitiv lichidat cu forţa prin anii ’30 ai secolului XX de bolşevici.
Pereche de scopiti (scapeţi) automutilaţi.
Concluzii:
Scapeţii au modificat în interesul propriu scrierile bliblice însuşindu-şi texte biblice pe care le-au adaptat cântărilor din cadrul întâlnirilor de rugaciune şi extaz mistic (radenia).
Sacrificiu lui Hristos a primit alte semnificaţii, iar venirea sa pe pământ altă întelegere.
Nevoia de automutilare a fost promovată ca o alternativă de apropiere de Dumnezeu, apropiere alfel împiedicată de păcatul cărnii şi tot ce înseamna el (frumuseţea corpului, sexualitate etc.).
Tot ce aducea religia creştină cu privire la invierea morţilor este respins de credinţa scapeţilor, de unde şi absenţa ritualurilor de înmormântare, sau chiar abandonul morţilor.
În aceasta sectă nu exista o ierarhie şi o organizare clară: colectivităţile erau conduse de „căpitani”, „stăpâni” sau „profeţi”
Nu a exista niciodata o biserică a scapeţilor, în sensul unei clădiri ridicate pentru cult, rugaciunile ţinându-se în case, cabane, hambare etc. în care se împărţea în două spaţiul pentru bărbaţi şi pentru femei, care stăteau separat pe băncuţe aşezate de-a lungul peretelui.
Cultul icoanelor a fost ignorat de scapeţi care afişau în casele lor de rugăciuni litografia lui Selivanov, sau litografiile aprobate de cenzura din Moscova, din care cele mai celebre sunt imaginile „Regăsirea oii pierdute” cu Isus în chip de cioban cu un miel în braţe înconjurat de îngeri dansând, sau „Răstignirea de carne” în care unui călugar răstignit pe cruce este ispitit de diavol la păcat, reprezentat de trupul unei femei.
Membrii acestei secte nu purtau bijuterii, decoraţiuni, sau dantele, nu se parfumau, se îmbrăcau în haine cernite şi la reuniuni îşi acoperea pârul şi capul cu basmale albe.

Adaptare după lucrarea „The castrati („scoptsy”) sect in Russia: history, teaching and religious practice” de Irina A. Tulpe si Evgheni A. Torchinov, Facultatea de Filozofie a Universitaţii de Stat din St. Petersburg, publicată în The International Journal for Transpersonal Studies, 2000, vol 19, p.77-87, Paniga Press
Sursa imaginilor: http://www.lacasamundo.com













joi, 4 aprilie 2013

Vizitii, muscali, scapeţi în Galaţiul de altădată

Muscali în faţa Bisericii Greceşti din Galaţi
Ethel Greening Pantazzi: "Roumania în light and shadow", 1921:
„Vizitiii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în spate.
Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de culoare galben-pai are o tăietură „olandeză’, arătându-le feţele de o culoare copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nici-o expresie, în afara de riduri. Pe cap poartă şepci cu cozoroc.
Toţi aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”. Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor. Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabil.”

Scopiţii, sau scapeţii sunt o sectă religioasă rusă iniţiată de un locuitor al Petersburgului în secolul XVII, pe nume Kondratov Selivanov. De fapt se consideră că Selivanov (sau Selivanoff), altfel un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc, n-a făcut decât să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care circulau prin popor. Perioada era propice pentru a prosti lumea, iar Selivanov care se credea Mesia, dar în acelaşi timp se considera ca fiind nepot al Marelui Petru, a sfârşit pentru a fi deportat în Siberia de împărăteasa Ecaterina a II-a.
În perioada deportării a propovaduit doctrina sa împreună cu delirul său, afirmând la întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motive pentru care este rechemat la Petersburg de ţarul Pavel I, curios sa-l cunoască. Cazat împărăteşte şi curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic, afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi el apelat cu „nepoate”. Va intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce trăise sub 10 ţari şi îngropase 9 din ei.
Considerând păcatul împreunării dintre Adam şi Eva ca fiind principala cauza a nenorocirilor oamenilor, scapeţii promovează extirparea testicolelor la bărbaţi şi a sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”). De obicei mutilarea se executa după naşterea primului copil de sex masculin. Din cauza difuziunii mari pe care a luat-o secta în Rusia ţaristă unde ajunsese să numere peste 10.000 de adepţi, la cere se adaugau şi celelalte aspecte rămase criptice ale vieţii acestor oameni, de exemplu întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adese facute cu toporul, secera, cuţite etc. autorităţile ruseşti au declanşat o prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.
Din aceste considerente mulţi scopiţi au emigrat în România, în special în oraşele moldovene: Iaşi, Galaţi, dar şi în Dobrogea, amestecându-se adesea cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. În 1860 locuiau în România peste 8000 de scapeţi, iar zece ani mai târziu numărul lor se dublase.
Colonii de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate dobrogene.
În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar si despre Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.
În oraşe scopiţii care se ocupau de birjarit, numiţi „muscali”, erau consideraţi a fi oameni de mare încredere, fiind religioşi şi părinţii le încredinţau domnişoarele pentru a fi plimbate cu trăsura, fără grijă privind siguraţa lor. Legea obliga deja trăsurile să poarte numere de înmatriculare, iar birjarii să fie înregistraţi. Oricum, ca orice negustor, scapeţii îsi ştiau muşterii şi păcatele lor, de pe unde îi aduceau noaptea acasă şi cu cine fuseseră.