Efectivele Armatei Rosii din Romania in 1958

Intrarea trupelor sovietice in Bucuresti (foto Wikipedia)

 Câtă armată sovietică a staţionat pe teritoriul României între 1944 şi 1958? Probabil n-o să ştim niciodată cifra exactă de "davai ceas davai palton".  Oricum ea trecea binişor de o sută de mii de soldaţi la care se adăugau aproape 50-60.000 de civili sovietieci, soţii/soţi de ofiţeri şi subofiţeri, personal de întreţinere, personal medical şi servicii secrete.

Aminteam despre lucrarea capitanului Petre Opris privind plecarea trupelor sovietice din Romania:1958. PLECAREA ARMATEI SOVIETICE DIN ROMÂNIA - ÎNTRE MIT ŞI REALITATE (click) careavansează următoarele cifre cunoscute de efective sovietice în România anului 1958:    În Timişoara cel puţin 9657 militari şi civili sovietici din unităţi de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni.  
 În Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici. Tancurile sovietice staţionau la Bascov.  
 În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici.
 În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 militari şi civili sovietici.  
 În Brăila se aflau cel puţin 2925 militari şi civili sovietici.  
 În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici. 
 În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici.  
 În Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici.  
 Pe aeroportul militar din Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici.  
 Extrapolând la restul oraşelor din ţara unde au existat cazărmi sovietice cifrele oferite de istoricul mulitar pentru aceste 9 localităţi (peste 30.000 sovietici), ajungem la cifre ameţitoare de ruşi pe care naţiunea romană a trebuit să îi suporte în anii de ocupaţie sovietică.   
 Vorba lui Tănase:  
 Rău era cu "der, die, das" 
 Da-i mai rău cu "davai ceas"  
 De la Nistru pan' la Don  
 Davai ceas, davai palton  
 Davai ceas, davai moşie  
 Haraso, tovărăşie"
   Constantin Tănase a plătit cu viaţă în 1945 curajul sau de a critica în acest pamflet trupele de ocupaţie care se pretau la numeroase tâlharii, jafuri şi violuri sub ameninţarea armelor şi sub anonimatul uniformei kaki. Pamfletul sau a fost interzis, cupletitistul a fost ameninţat cu moartea de mai multe ori, iar autorităţile se gândeau să închidă "Teatrul "Cărăbuş". Ignorând primejdia marele actor a apărut pe scenă zilele următoare îmbrăcat într-un palton uriaş şi cu mai multe ceasuri pe mână, în explozia de râsete a sălii. A mai trăit doar o săptămâna, după unii mână lungă a N.K.V.D. i-ar fi provocat moartea, după alţii o doză prea mare de aspirină.

Retragerea Armatei Roşii din România in 1958.

Armata Rosie, fotografie de pe siteul cccp-ru.tripod.com

După moartea lui Stalin şi venirea la putere a lui Nikita Sergheevici Hruşciov, România a putut să se gândească la o eventuală retragere a Armatei Roşii din ţara noastră. Această retragere a avut loc în 1958. Eram destul de mare (6 ani), aşa că îmi mai aduc aminte de ruşi şi de uniformele lor. Pe strada Tecuci, în apropiere de strada pe care am copilărit, mai există şi acum o clădire cu etaj în care au locuit ofiţeri ruşi şi îmi aduc aminte şi acum după atâţia ani, de înjurăturile pe care ni le adresa in limba rusa ordonanţa ofiţerilor, când ne dădeam la vale cu săniuţele de pe Poşta Veche spre strada Română, împroşcându-l cu zloată. 
Prezentată multă vreme de propaganda comunistă românească drept "o mare victorie a diplomaţiei de la Bucureşti", retragerea armatelor sovietice de pe teritoriul naţional este pusă într-o nouă lumina de cercetările recente ale arhivelor militare, efectuate de istorici militari. Un material deosebit de exact găsim în lucrarea "1958. PLECAREA ARMATEI SOVIETICE DIN ROMÂNIA - ÎNTRE MIT ŞI REALITATE" de căpitan Petre Opris, care restabileşte adevărul: a fost o plecare şi nu o retragere: ruşii au lăsat în custodia armatei noastre echipamente şi muniţie cel puţin încă 20 de ani după retragerea din 1958, fiind în stare oricând să se intoarcă dacă mersul comunismului din ţara noastră era cumva deviat de la linia impusa de Moscova. 
Cum se explică această plecare în contextul anului 1958? Într-un singur fel: Hruşciov avea deplină încredere în Gheorghe Gheorghiu Dej şi în toată clica comunistă de la Bucureşti. Ce poate fi mai evident decât faptul că după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, primul ministru maghiar Imre Nagy, cel care se opusese vehement intervenţiei Armatei Roşii în Ungaria, după ce a fost arestat a fost adus în secret la Snagov, în România, până ce noua putere comunistă de la Budapesta restaurata cu tancurile sovietice i-a înscenat procesul de trădare pentru care a fost executat în 1958 prin spânzurare, după ce mâinile şi picioarele i-au fost legate cu sârmă ghimpată?  
Încrederea pe care o avea Hruşciov în Dej şi relaxarea relaţiilor sovieticilor cu liderul yugoslav Tito, pentru care ruşii masaseră mai multe unităţi militare în Banat, a făcut ca în 1958 ruşii să-şi retragă forţele armate din România şi să le mute mai spre vest. Astfel documente militare descoperite recent, arată că mai în august 1958, mai multe zile la rând, trenurile militare sovietice au trecut în Ungaria prin Lokoshoza  venind din România. 

20 de ani de la retragerea Armatei Rosii din Ungaria

Cazarma Armatei Rosii de la Kiskunmajsa, Ungaria

În 12 martie 1990 a început retragerea trupelor sovietice aflate pe teritoriul Ungariei încă din 1944, din timpul celui de al II-lea război mondial. Retragerea era încheiată un an mai târziu, când cei peste 100.000 de militari şi civili sovietici au părăsit definitiv ţara pustelor, luând cu ei majoritatea echipamentului militar (27.000 de piese de echipament), incluzând tancuri, avioane, transportoare blindate, autovehicule de transport şi de logistică militară. A fost necesară uitilizarea a 35.000 de vagoane de tren pentru a transporta tot arsenalul rusesc. O mare parte din el a ajuns în Transnistria, la Armata a 14, staţionată la Tiraspol, fiind folosită de generalul Lebed ca forţă de şantaj a Republicii Moldova în conflictul ei cu autoproclamata republică Transnistreană. 
La plecarea din Ungaria ofiţerii Armatei roşii au profitat din plin de haosul creat prin mutarea atâtor echipamente şi au vândut cui a vrut să cumpere, o parte din tehnica militară. Şi astăzi circulă pe şoselele Ungariei UAZ 469 celebrele jeep-uri sovietice, care au înlocuit GAZ 69, precursorul maşinii de teren ARO, dar şi camioane sau microbuze, cumpărate de fermierii locali cu câteva sticle de palincă, sau un bidon de vin. Multe arme şi extrem de multă muniţie a ajuns în fostă Yogoslavie, fiind folosită mai apoi la măcelurile dintre sârbi, croaţi, şi bosniaci.

Maldare de gunoaie in cazarma ruseasca de la KKMajsa.

 În urmă au rămas o grămezi imense de gunoi care au costat statul maghiar aproape 3 miliarde de forinţi, pentru a fi evacuate, sute de clădiri abandonate, mii de hectare de teren folosit drept poligoane militare, răvăşite de pâlnii de obuze şi de brăzdate de tranşee. Unele din dotările Armatei roşii au fost folosite de trupele NATO după intrarea Ungariei în acesta alianţă, cum este cazul aeroportului militar de la Kecskemet. 
Contrar părerii multora, ungurii de rând regretă perioadă staţionării trupelor ruseşti la ei în ţara. Aveau benzină ieftină, gazul nu era scump, electricitatea de asemenea, era accesibila. Cei 100.000 de ruşi mâncau de 300.000 de ori pe zi mâncare cumpărată din Ungaria, beau palinka fiartă în Ungaria şi vin unguresc. După plecarea ruşilor majoritatea complexelor de producere a vinurilor au intrat în faliment, iar industria băuturilor alcoolice tradiţionale a avut un mare declin, care încă se mai resimte. Trebuie să recunoaştem că dintre toate popoarele ruşii ştiu cel mai bine să bea zdravăn. 

Ruinele cazarmilor rusesti devastate de cautatorii de fier vechi.

Un alt pod peste Dunare pe o harta veche a Moldovei

Harta originala din Descrierea Moldovei.

În 1771 apărea la Berlin cartea scrisă de domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir, intitulată "Descrierea Moldovei". Prima traducere în limbă romană a fost făcută de către banul Vasile Varnav în 1806 şi a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamt în 1825. Ştim astăzi că D. Cantemira scris cartea în limbă romană, iar în perioadă de exil a tradus-o în limbă latină împreună cu un logofăt de al sau, care-l însoţise în Rusia pe nume Ivan Ilinschi. Manuscrisul intrat în posesia lui Antioh Cantemir a fost dus de acesta împreună cu "Istoria imperiului otoman" în Anglia şi apoi în Franţa, ţări interesate în acea perioadă de estul Europei si de otomani. După moartea lui Antioh, manuscrisele trec prin mai multe mâini şi ajung din nou de unde plecaseră adică la Petersburg, în posesia medicului împăratului, un domn numit Cruse. Om înţelept şi cu vederi umaniste, doctorul Cruse dăruieşte manuscrisul lui G.F. Miller "sfetnicul de Colegie" în 1764, iar acesta îl da cinci ani mai târziu la tradus unui profesor german de la şcoală imperială de cadeţi, pe nume Ioan Ludovig Redslov. Resdslov este cel care a publicat cartea la Berlin.
Monumentală prin volumul uriaş de date pe care le conţine "Descriptio Moldavie" are în conţinutul ei o hartă a Moldovei la începutul veacului al XVIII -lea, destul de precisă cu numeroase localităţi, forme de relief şi adnotări ale autorului. Această hartă a stat la bază hartii Moldovei alcătuite de Georges- Louis Le Rouge, cartograful regelui Ludovic al XV-lea şi eminent arhitect şi gravor de şcoală germană.

Detaliu de pe harta Le Rouge unde se observa podul peste Dunare.

Pe harta franceză se observă în aval de gura de varsare a Prutului o linie care traversează fluviul şi pe care am considerat-o că fiind o reprezentare a podului de la Noviodunum, atât de celebru în antichitate încât apărea şi pe hărţi alcătuite la sute de ani mai târziu. În condiţiile în care podul nu apare pe harta originală a lui Cantemir, ci numai pe harta tributara ei tipărită de Le Rouge, înclin să cred că podul este reprezentarea podului cerut de sultan în 1711 pentru trecerea armatei sale spre Moldova pentru a înfrunta oştile lui Petru cel Mare si nu o reprezentare a podului antic.

Harta Le Rouge