Partir c'est mourir un peu.

Aşadar avem un avion intens utilizat la Şcoala Superioară de Aviaţie, destul de vechi, dar în stare de funcţionare, abia ieşit din revizie, cu probleme minore de confort, (frig în cabină) şi probabil fără sistemul de localizare ELT în banda de frecvenţă 406 MHz, un echipaj format dintr-un pilot experimentat aflat la pensie, care probabil presta aceasta activitate ca P.F.A., pentru a-şi rotunji veniturile din pensia amputată de reducerile din 2010 şi un copilot tânar, dar cu multe ore de zbor pe acest aparat şi un grup de cinci pasageri toţi din sectorul medical implicaţi în transplantul de organe, mai precis 4 medici şi o studentă la Medicina Militară, în anul cinci.

Care erau condiţiile de zbor în ziua de 20 ianuarie 2014 cănd a avut loc accidentul aviatic?

Plafon de nori la 1500 de metri, nebulozitate aproape pe tot traseul şi ceaţă la sol în unele regiuni de pe traseu. Iarnă blândă, luna ianuarie.

Avionul a fost pilotat aproape tot timpul până la Sibiu sub controlul aparatelor de bord (I.F.R.: Instrument Flight Rules). O astfel de navigare este posibilă cu anumite condiţii: să ai un avion dotat cu aparatură pentru astfel de zboruri, aeronava să dispună de mecanisme de degivrare şi pilotul să fie calificat pentru astfel de zboruri prin nori si pe deasupra lor, fara sa vadă pământul de sub el.

După trecerea Carpaţilor pilotul a coborât de la 12500 de picioare la 8500 de picioare ocazie cu care a trecut din zbor I.F.R., în zbor V.F.R. ( Visual Flight Rules), adică utilizând reperele de la nivelul solului observate din carlingă. În apropiere de Sibiu pilotul zbura la aceasta altitudine, lucru confirmat de turnul de control Sibiu care a vorbit cu pilotul şi care a semnalat prezenţa avionului în zonă la 8600 de picoare altor aeronave. Zborurile spre est şi sud-est, nord est se desfaşoara pe nivele de altitudine impare, ex. 9000, 11000, etc., cele spre vest, nord vest, sud vest pe nivele de altitudine pare, în cazul nostru 8000 de picioare, la care se adauga atunci când se zboara sub control vizual în mod obligator încă 500 de picioare, pentru creşterea siguranţei aparatului de zbor, în situaţia în când pilotul poate fi păcălit de false repere de la nivelul solului. Aşadar după trecerea dinspre Sibiu spre Oradea, Iovan zbura la 8600 de picioare, aproape 2800 de metri, suficient pentru a trece în siguranţă peste Munţii Apuseni a căror inălţime maximă este de puţin peste 1800 de metri.

Ce s-a întâmplat în minutele în care aeronava s-a angajat în traversarea Munţilor Apuseni? Potrivit primelor relatari ale martorilor (copilotul şi doctorul Zamfir) intrând într-un front de aer cu temperatură diferită, suprafeţele de contact cu aerul ale aeronavei au inceput să se acopere de gheaţă (givrare), situaţie în care avionul mult îngreunat a început să piardă rapid altitudine, în aşa fel încât ultima înregistrare pe aparatele radar ale ROMATSA, indicau faptul ca avionul zbura la 2100 metri, înălţime periculoasă pentru zbor, la numai câteva sute de metri de nivelul solului.  De ce ROMATSA, (sau alti operatori radar militarii de exemplu), nu au avertizat pilotul că zboară prea jos, periculos de jos şi să-l oblige să revină la altitudinea normală de zbor nu ştim. Personal cred că din neglijenţă: aeronava trecuse de Sibiu, era la mimita de responsabilitate a turnului de control din Oradea, aşa că aflat între doi operatori nu l-a mai dirijat nimeni. (De ce radarele militare din Apuseni, Câmpia Turzii, etc. care au văzut că avionul deviază de la planul de zbor şi apoi dispare n-au atenţionat aviaţia civilă iar nu ştim, dar vom afla).

Apoi în câteva minute s-a înregistrat catastrofa. Pierderea de portanţă din cauza greutăţii gheţii şi posibil şi din cauza opririi unui motor, a facut ca avionul să coboare periculos de mult, ieşind din ceaţă la nivelul vârfurilor copacilor, situaţie în care pilotului nu i-a mai rămas atceva de făcut decât să încerce o aterizare forţată printre brazi.

Avea pilotul Iovan şi alte variante?

Da. Putea ateriza la Sibiu în condiţiile în care se întâlnise cu givrajul şi la trecerea Carpaţilor Meridionali. Altfel nu se explică coborârea lui la Sibiu cu 4000 de picioare, decât prin faptul că givrajul fusese serios şi degivrarea aparatului nu mersese chiar ca la carte.

Da. Putea sa se intoarcă şi să zboare în siguranţă înapoi spre Sibiu şi să aleagă alta rută printre munţii, pe vai după informaţiile GPS, sau la vedere.

De ce n-a făcut-o? În nici un caz pentru cei 335 de € pe ora de zbor pe care îi încasa Şcoala Superioara de Aviaţie, din care lui Iovan îî rămâneau câteva fărâme, restul mergând pe combustibil, taxe, la venitul propriu al şcolii etc.

Atunci de ce a continuat? Pentru că în acel avion în afară de medicii voluntari recoltatori de organe pentru transplant, dispuşi să plece la orice oră din zi şi din noapte de lângă familiile lor, pentru a aduce bucurie altor familii, pe care nici măcar nu le cunosc, să zboare pe orice vreme şi în orice condiţii, nu pentru plicuri, sau pentru caltaboşi, nu pentru  medalii, sau doctorate,  mai erau 3 voluntari, molipsiţi de microbul altruismului până la sacrificiu: un pilot, un copilot şi o studentă. Iar numele lor nu trebuiesc uitate: Adrian Iovan, Aurelia Ion, Răzvan Petrescu.

De entuziasmul acestor oameni şi de altruismul lor profită din plin alţii, nu le spun numele, dar toţi îi ştim şi tăcem complice. În fond medicina de înaltă performanţă se poate face şi cu cârpeli, exploatând entuziasmul unor medici tineri şi nebunia unor piloţi infectaţi de voluntariat, care ştiau atunci când s-au urcat în aparat că „a pleca înseamnă a muri puţin”.

Cronica unor morţi anunţate

Aşa au transportat anchetatorii epava avionului prăbuşit în Munţii Apuseni.

Întrebari despre accidentul aviatic din Munţii Apuseni:

Pentru Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţionala de Transplant:

1. De ce Agenţia Naţională de Transplant unitate medicală aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii, a apelat de cele mai multe ori la Şcoala Superioara de de Aviaţie Civilă pentru furnizarea de servicii de transport aerian de persoane?
2. A existat o licitaţie pentru achiziţia de servicii de transport aerian intern, similară cu achizitia de servicii de transport aerian extern (atribuită de exemplu prin cerere de ofertă de minister către  Perfect Tour SRL în 2013) ?
3. A existat un contract de prestări servicii de transport aerian intern care să specifice clar drepturile, obligaţiile şi răspunderea transportatorului în conformitate cu normele legale?
4. A existat un caiet de sarcini pentru achizitia acestui serviciu? Ce se specifica în el?
5. Cine şi cum din Agenţia Naţională de Transplant a aprobat lista pasagerilor şi în ce circumstanţe pe ea a fost inclusă o studentă din anul V al Facultăţii de Medicină Militară?
6. Există un contract de voluntariat încheiat între studenta Aura Ion şi Agenţia Naţională de Transplant?

 Pentru Ministerul Transporturilor şi instituţiile sobordonate acestuia, implicate în transportul şi traficul aerian:

1. A avut sau nu avionul BN2, care a aterizat forţat, sau s-a prăbuşit în Munţii Apuseni, un sistem de localizare ELT în banda de  frevenţă 406 MHz, sau a dispus numai de modelul în banda de 121,5 MHz, care nu se mai fofoseşte din 2009?
2. Dacă DA, de ce nu s-au comunicat datele exacte ale impactului către ROMATSA, iar de aici celorlalte instituţii implicate în operaţiunile de căutare şi salvare?
3. Dacă NU, cum este posibil ca obligativitatea utilizării sistemului de localizare ELT în banda de  frevenţă 406 MHz, să fie impusă numai proprietarilor de avioane particulare şi unei aeronave a Şcolii Superioare de de Aviaţie Civilă nu?
4. Câte zeci de astfel de aparate mai sunt în uz, care în absenţa echipamentului de localizare ELT în banda de  frevenţă 406 MHz nu pot fi localizate în caz de accidente?
5. De ce Sorin Cimpoieru şeful Comisie de anchetă privind accidentul din Munţii Apuseni încearcă să inducă în eroare opinia publică sugerând că aparatul de zbor ar fi avut în dotare acest tip de echipament (ELT în banda de  frevenţă 406 MHz)?

Citat din ziarul Adevărul: „Vă spun cu certitudine că una dintre antene, antena care lipseşte, e cea din dreapta aparatului, din câte îmi amintesc eu, cea din 406 MHz“.

6. Cum poate fi apreciată operaţiunea de recuperare a epavei în vederea expertizării cauzei accidentului efectuată de localnici, prin dezmembrarea aparatului şi târârea corpului aeronavei pe drumul forestier pănă în centrul comunei Horea?
7. Cine se face responsabil de distrugerea probelor şi de neglijenţă în aplicarea procedurilor de expertizare tehnică a unei epave dintr-un accident aviatic urmat de victime?

Spitalul Spiridoniei din Galaţi

În "Istoria oraşului Galaţi de la origini şi până la 1918", istoricul şi cercetatorul Paul Paltânea menţionează că prima atestare documentară a unui spital în Galaţi datează din anul 1837, când doctorul N. Chiriacopol, în calitatea sa de medic al oraşului adresându-se autorităţilor din capitală, mentionează funcţionarea spitalului cu opt "crivaturi" paturi pentru bolnavii săraci, aflaţi în grija sa şi a ajutorului sau, doctorul Gheorghe Condos. 
Spitalul îşi începuse activitatea la 22.12.1836, în casele părăsite ale unui "birnic", (evazionist fiscal din acea vreme), care fugise peste Dunăre să scape de datorii. Bolnavii internaţi acolo, după acelaşi Paul Paltânea sufereau de: "junghiu" (pneumonie), "lingoare" (febra tifoidă), scorbut, "trepăd" (diaree), "trohnă" (gripă, răceală), "frenţă" (boala franţuzească, sifilis).

În vederea construirii unui spital nou, în acelaşi an 1837, se constituie o epitropie (eforie) pentru ridicarea unui spital, care va aduna prin subscripţie publică bani şi materiale de constructie. 
Prin trecerea spitalului sub conducerea epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi, se decide mutarea spitalului în apropierea bisericilor Sf. Spiridon, sau Mavramol. Cum în ambele locuri nu exista spaţiu pentru amplasarea unei astfel de instituţii, în 1838 a început construirea spitalului pe un teren "quadrant de 180 de stânjeni* din moşia târgului (domeniul public al târgului) situat în Mahalaua Poştei între vii". Mahalaua Poştei era locul unde se schimbau caii de poştalion în acea perioadă şi stim tot de la Paul Paltânea că "moşia târgului" era vecină cu "moşia domnească". 
Terenul fusese donat de Domnitorul Constantin Mihai Racoviţă Mânăstirii Sf. Spiridon din Iaşi în 1757, prin hrisov domnesc şi se întindea de la schela portului până la Brateş şi la apus "pănă suptu mal asupra Gălaţilor, în lungul locului până la gura scursurii la Dunăre", probabil până la actuala stradă Coşbuc. Primii epitropi ai Spiridoniei la Galaţi au fost Mihalache Străjescu, Hristea Martopol, negustor de vaza din oraş şi doctorul Nicolae Chiriacopol. În ajutorul lor a sărit si pârcălabul de atunci al oraşului, colonelul Teoderiţă Balş.

În volumul "Primul spital civil din Galaţi", editura Logos, 1998, doctorul Chiril Baraneţchi fost decenii în şir director al Spitalului TBC Galaţi, localizează Spitalul Spiridoniei între străzile Lascăr Catargiu (Gării), Dr. Carnabel (Spitalului), Mavramol (Bălcescu) şi  Rubinelor, în amplasamentul ocupat în prezent de Facultatea de Chimie alimentară*.

Pentru proiectarea edificiului se face apel la arhitectul francez Thillaye de la Cros care construia în oraşul vecin, Brăila. După trei ani de lucrări îngreunate de lipsa de finanţare, rezolvată într-un târziu de intervenţia domnului Moldovei, Mihail Sturza, la 1 septembrie 1841, se deschide primul spital din Galaţi, iniţial cu 24 de paturi, care va ajunge mai apoi la 40 de paturi.

Construit după principii arhitectonice de început de secol XIX, funcţionalitatea spitalului a fost criticata 20 de ani mai târziu de medicul primar dr. Serfioti, care a văzut numeroasele erori de proiectare a spitalului, care-l făceau să semene mai degrabă cu o puşcărie, sau cu o casă de alienaţi şi în consecinţă a solicitat demararea construirii unui alt spital. 
Spitalul aşa cum era, a primit în 1862 vizita Doamnei Elena Cuza, care a propus înfiinţarea unei secţii de 92 de paturi cu destinaţia de maternitate şi o secţie de copii. Degradat de timp şi de lipsa cronică de finanţare, spitalul ajunge aproape o ruina în 1870, când se pune problema ridicarii unui alt edificiu. 

În anul 1889 se va construi un alt spital de 60 de paturi pe str. Beldiman (Ştiinţei), în actualul amplasament al Spitalului de Pneumoftiziologie, compus din doua saloane a 30 de paturi şi câteva rezerve care erau folosite drept locuinţă de personalul medical. Pentru puţina vreme localul vechiului spital de pe strada Spitalului devine azil de noapte pentru săraci, apoi în locul lui se va construi Şcoalele Comerciale şi Institutul Ortodox.

Până în 1902 director al Spitalului Epitropiei a fost dr. Aristide Serfioti, ajutat de dr. Henenvogel, apoi de dr. Piaseschi. Un medic important al spitalului a fost dr. Nicolini care a fost cinstit de autoritaţile galătene prin acordarea numelui său străzii Serei.

După dr. Serfioti a urmat la conducerea spitalului dr. Alexandru Carnabel, care moare în 1927. În vremea lui spitalul avea 44 de paturi amplasate în două saloane a 20 de paturi şi 4 rezerve de câte un pat, amplasate în două pavilioane legate între ele printr-un coridor de 3 metri. Ca structură funcţională spitalul era de tip mixt chirurgie şi boli interne. În plus existau un cabinet de radiologie, o sală de operaţii cu o camera de sterilizare mică şi un spălator pentru chirurgi, o sala de pansamente şi tratamente, un punct de laborator şi un punct farmaceutic. Spitalul mai avea în plus locuinţe pentru administrator, surori şi îngrijitoare, o camera pentru bucătarie, o cameră pentru spălătorie, o mică magazie şi o gheţărie.

Totuşi din această perioadă datează harta oraşului Galaţi întocmită în 1908 de Anastasiu George „conducator de lucrari publice”. Pe harta din 1908 în curtea actualului spital TBC se văd clar 3 corpuri de clădire izolate între ele.

În „Cartea de aur” a Spitalului Sf. Spiridon la 1.08.1937, este amintit numele directorului de atunci dr. Grigore Bazgan, medic primar. Capacitatea spitalului creşte la 64 de paturi prin înghesuirea a câte 30 de paturi în saloanele iniţiale de 20 de paturi.

În 1938 este transferat de la Spitalul Chilia Nouă doctorul Ion Simionescu, care obţine fonduri pentru construirea unui alt pavilion de 80 de paturi. Se începe construirea prin săparea fundaţiilor, dar dr. Simionescu este mutat la Spitalul Alexandria şi apoi la Ministerul Sănătăţii ca secretar general, iar lucrarea este abandonată şi materialele dirijate spre alte lucrări din Galaţi. În aceasta calitate de secretar general, dr. Simionescu vizitează la 6.08.1940 spitalul şi semnează în „Cartea de aur” a acestuia. De menţionat că dr. Simionescu este cel care a plantat 1 ha de viţă de vie pe teritoriul spitalului. Soarta acestui om va fi cumplită, din cauza faptului că a făcut parte dintr-un guvern de dreapta (Goga-Cuza) a fost arestat şi torturat de comunişti murind de altfel în lagărele comuniste.

După plecarea lui Simionescu este transferat la Galaţi un medic refugiat din Basarabia: dr. Ursu Ion de la Spitalul Soroca şi în spital apare dr. Nelepcu Constantin de la Tg. Bujor şi mai apoi dr. Erofte Eminescu, transferat de la Bârlad după ce fusese evacuat de la Tighina.

În 1948 o dată cu naţionalizarea, spitalul îşi schimbă denumirea în „Spitalul I.C. Frimu” în cinstea liderului social-democrat omorât în bătaie de cei care-l anchetau în 1919. Are loc un schimb de secţii între Spitalul de Adulţi nr.1, de unde vin 80 de paturi de tuberculoză şi pleacă secţia de chirurgie. Spitalul devine spital de tuberculoză de la 1.03.1949, toti bolnavii fiind înghesuiţi în cele două saloane de 20 de locuri, care astfel devin de 40 de locuri. Este numit director dr. Codreanu Gheorghe, medic primar ftiziolog. Cu aceasta ocazie pleacă la spitalul de Adulţi dr. Irofte Eminescu, iar dr. Nelepcu este transferat la Spitalul C.F.R din Piaţa Moruzzi.

Anul urmator Ministerul Sănătăţi acorda fonduri pentru construirea a 4 saloane cu câte 5 paturi şi pentru recompartimentarea celor doua saloane de 40 de paturi, în 3 saloane legate de un coridor exterior.

În 1 iulie 1950 spitalul este mărit la capacitatea de 115 paturi si este numit director dr. Chiril Baraneţchi.

În 1 iulie 1951 spitalul se uneşte cu dispensarul TBC din strada Grădina Veche, care se va muta (din considerente de integrare a medicilor atât în dispensar cât şi în spital) pe strada Radu Negru. Este numit director pentru o perioada dr. Codreanu Gheorghe, medic primar ftiziolog, pentru ca din 15 iulie 1952 să revină director  dr. Baraneţchi.

Condiţiile de pe str. Radu Negru nu erau corespunzătoare aşa că din 1954 dispensarul TBC se muta pe strada Culturii nr. 8, unde se înfiinţează un centru de microradiografie pulmonară (MRF sau „micro”).

Cu interventia organelor de partid locale se va aproba construirea unui pavilion nou de 130 de paturi şi a mai multor anexe: bloc operator cu 2 săli de operaţie, farmacie, laborator, radiologie, ORL- bronhologie, camera de gardă medici, sala de mese de 250 de locuri pentru bolnavi, sala de mese de 60 de locuri pentru personal, toate aceste facilităţi fiind amplasate în corpul „G” cu excepţia blocului alimentar şi a sălilor de mese care vor fi în corpul „E”. Lucrările încep în 1955 şi sunt terminate în 1957 iar in urma lor capacitatea spitalului devine de 250 de paturi:

            Secţia ftiziologie: 125 paturi

            Secţia chirurgie toracică: 100 paturi

            Secţia pneumologie: 25 paturi

În anul 1963 sunt alocaţi 300000 de lei pentru repararea pavilionului de ftiziologie (Corpul „C”), construit cu materiale provenite din demolarile care începuseră în oraş după construcţia de blocuri. Spitalul devine de 275 paturi, din care:

Secţia ftiziologie I: 100 paturi

Secţia ftiziologie II: 75 paturi

Secţia chirurgie toracică: 100 paturi

Tot din 1963 se trece pe încălzire centrală proprie care furniza căldura si altor unităţi din cartier. În acelaşi an se deschide dispensarul din Ţiglina I. Din păcate în 1966 din suprafaţa totală de 6 ha, care avea 1 ha de vie, ½ ha de livadă. ½ ha grădina de zarzavat, sera de răsaduri şi flori, gospodărie anexa de 100 porci, se dezafectează jumătate pentru construirea Liceului de Construcţii de Maşini nr.1 şi Căminul de Copii Şcolari.

În anul 1971 se schimbă denumirea spitalului în „Spital Municipal nr. 2 de Boli Pulmonare şi TBC”.

Din 1975 începe construcţia Secţiei de Ftiziologie II cu 44 de paturi şi o sala de şedinţe de 156 locuri, amplasată la subsol. Lucrarea se termină în 1977 cu ajutorul I.A.C.M.R.S.Galaţi, care execută şi magazia de alimente cu etaj, camerele frig şi cofetaria, (actualul chioşc alimentar).

În 1977 spitalul avea 310 paturi:

Secţia ftiziologie I: 90 paturi

Secţia ftiziologie II: 90 paturi

Secţia ftiziologie III: 60 paturi

Secţia chirurgie toracică: 60 paturi

Terapie intensivă: 10 paturi

În 1978 se construiesc 6 birouri administrative într-un corp nou, pavilionul de ateliere şi se începe construirea pavilionului de pediatrie pentru 60 de paturi. Secţia de pediatrie va fi inaugurată în 6 martie 1982, spitalul devenind de 365 de paturi:

Secţia ftiziologie I: 90 paturi

Secţia ftiziologie II: 90 paturi

Secţia ftiziologie III: 60 paturi

Secţia chirurgie toracică: 60 paturi

Terapie intensivă: 10 paturi

Secţia Ftiziopediatrie: 55 paturi

La 1.05.1984 este numit director dr. Tănase Caton, care era medic şef al secţiei Pneumoftiziologie III. Dr. Tanase (n. 15.05.1934), era venit in Spitalul TBC din 1961.
După pensionarea dr. Tănase în 1997 conducerea spitalului este asigurată de dr. Stoleru Lenuţa până în anul 2001, canf pentru o perioada scurta de timp este numit director dr. Tănase Marilena. Din 2004 manager al spitalului este dr. Monica Necula.

* 1 stânjen avea intre 1,96 şi 2,23 m, deci terenul era de 360/360 metri, aproximativ 130.000 mp, 1,3 ha. Un calcul simplu ne arată că dr. Baraneţchi greşeşte în delimitarea spaţiului iniţial al Spitalului Spiridoniei ca fiind străzile Gării, Bălcescu, dr. Carnabel şi Rubinelor (prelungirea vestică a străzii Culturii): 360 de metri sunt din strada Traian până în str. Bălcescu şi cam tot pe atâta între Gării şi str. Eroilor (fostă Primaverii, fostă Codreanu). Pe acest teritoriu la acea dată nu era construit nimic, Liceul (actualul L.V.A.-C.V.A.), Şcoala 2 de băieţi şi Şcoala 4 de fete (fostui internat L.V.A.) nefiind construite, aşa cum se vede într-o fotografie de epocă.