Protestul medicilor de familie

Dincolo de protestul medicilor de familie trebuie văzut falimentul sistemului sanitar românesc condus de ani de zile de politruci fără nici-o legatură cu sănătatea publică, propulsaţi în scaunele Ministerului Sanatăţii şi cele ale Casei de Asigurări pe criterii politice. Şi asta la toate nivelele,  naţional sau local. Se schimbă structura politică locală, se schimbă şi directorii de spitale. Se schimbă guvernul, se schimbă şi directorii de la DSP-uri şi de la Casele judeţene. Nu contează ce pregătire are, ce experienţă are, important este să fie „de-al nostru”, ca să-i putem vârî pe gât firmele nostre de căpuşat bugetul asigurarilor, sau pe cel al bugetelor locale.

Spitalele trag pe dreapta din cauza datoriilor neachitate, n-au mâncare pentru pacienţi, medicamentele se aduc de acasă cu traista, dar în toate spitalele se pun termopane, se fac asfaltări, mansardări, investiţii în aparatură costisitoare, în tehnică de calcul, sau în consumabile scumpe. De ce? Pentru că de acolo vin comisioanele, vorba zicalei: „betoane şi termopane, ca să avem comisioane!” Doar anul 2012 este aproape şi va începe din nou bătălia electorală care de fapt este o bătălie a resurselor. O bătălie pe care noi am pierdut-o ca naţiune, cel puţin din punctul de vedere al asistenţei de sănătate publică.

Două documente importante reliefează acest lucru: Raportul Societăţii Academice Române din decembrie 2010 şi Raportul Comisiei Prezidentiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sanatatii publice din România intitulat "Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetateanului", din 2008.

Cât de centrat este sistemul pe nevoile cetăţeanului ştim cu toţii, ca în bancul de pe vremea lui Ceauşescu: „noi facem totul pentru Om, dar vrem să ştim cine-i ăla”. România alocă 10% din totalul cheltuielilor sale publice pentru sănătate, fiind pe ultimul loc din Europa. Dincolo de procente suma per capita este înspăimântatoare: alocăm 280 Euro pentru sănătate, de 10 ori mai puţin ca Spania (2500 E), Germania (3000 E), Franţa etc. Nu mai vorbim de Elveţia sau Luxemburg, dar alocăm mai puţin decât Polonia, Ungaria, Bulgaria şi ţările baltice.

Din ce se formează acest amărât de 10% care constituie veniturile alocate sănătăţii?

Principala sursă este FNUASS (Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate), care la rândul lui colectează:

• contribuţia angajatorilor: 36%
• contribuţia angajaţilor: 36%
• subventii de la bugetul de stat: 24%
• venituri proprii ale Ministerului Sanătaţii (taxa pe viciu şi taxa pe cifra de afaceri a firmelor de medicamente).

Ca să ajungă la bugetul consolidat al statului aceste venituri trebuiesc colectate, însă gradul efectiv de realizare al veniturilor este undeva in jur de 70%. Să nu cumva să vă imaginaţi că mediul privat este cel care nu-şi plăteşte dările către sănătate! Cei mai mari datornici sunt companiile de stat: C.N. a Huilei, C.N. C.F.R., C.N. Remin S.A., S.N. Carbune S.A., S.N. C.F.R. Marfă, Fortus S.A. (I.M.G. Iaşi), etc. Urmează marii evazionişti din construcţii, care angajează muncitori „la negru” şi baronii locali din agricultură unde nu există practic contracte de muncă.

Pe lângă faptul că se colectează puţin,sunt şi numeroase categorii de oameni care sunt scutiti de plata contribuţiei dar care beneficiaza de asigurare:

• copiii până-n 18 ani, studenţii, ucenicii, tinerii până-n 26 de ani
• persoanele persecutate politic, deportate, prizonierii de război, invalizii, veteranii, văduvele lor şi revoluţionarii din 1989
• handicapaţii fară salariu sau pensie
• bolnavii cronici incluşi în programele naţionale de sănătate
• gravidele, lăuzele, mamele în concediu de îngrijire al copilului sănătos sau cu handicap
• militarii în termen (??!!) şi familiile acestora
• şomerii
• deţinuţii
• beneficiarii ajutoarelor sociale (peste 6 milioane de români)
• pensionarii pâna la limita la care apare impozitul pe venit.

O să vedem şi pe ce se duc banii din F.N.U.A.S.S. într-un articol viitor.