 |
| Radek Sikorski Ministrul de externe polonez. |
"Polonia şi viitorul Uniunii Europene"
Prima parte din discursul domnului Dl Radek Sikorski, ministrul de Externe al Poloniei, Berlin, 28 noiembrie 2011
Dl preşedinţi, Ministrul - dragă Guido, Doamnelor şi domnilor,
Permiteţi-mi să încep cu o poveste. Acum 20 de ani, în 1991, pe când eram reporter în Republica Federală Iugoslavia, am luat un interviu preşedintelui Băncii Republicane din Croaţia. În timpul interviului a primit un apel telefonic, cu mai multe ştiri sumbre. Anume, că parlamentul unei alte republici iugoslave, Serbia, tocmai a votat imprimarea unor sume neautorizate de dinari, moneda comună. Bancherul a pus jos telefonul şi mi-a spus: "Acesta este sfârşitul Iugoslaviei."
Şi a avut dreptate. Iugoslavia s-a prăbuşit. La fel şi dinarul. Ştim ceea ce a urmat apoi. Probleme legate de bani pot fi probleme de război şi pace, de viaţă şi moartea a unor federaţii.
Astăzi Croaţia, Serbia şi Macedonia au fiecare moneda proprie. Muntenegru şi Kosovo, nu sunt în zona euro, ci pur şi simplu utilizează euro. Bosnia şi Herţegovina au chiar "marca convertibilă” raportată la euro.
O poveste uimitoare. Nu de integrare europeană, ci de dezintegrare europeană. Dezintegrarea are costuri umane îngrozitoare. Abia acum regiunea se deplasează încet, înapoi, la curentul european.
Soarta Iugoslavia ne aminteşte că banii, care sunt un dispozitiv tehnic, un "mijloc de schimb", simbolizeaza unitatea - sau dezbinare.
De unde aceast rol al banilort? Bani există pentru că există comunităţi. O comunitate în care oamenii trăiesc, muncesc şi fac comerţ creează valoare. Valoarea este simbolizată prin bani.
Semnificaţie morală a banilor l-a intrigat pe Immanuel Kant, care a scris că practica de a da bani de împrumut presupune cel puţin intenţia de a-i rambursa cinstit. Dacă aceasta condiţie este ignorată de toată lumea, însăşi ideea de creditare şi de partajare a bogăţiei ar putea fi compromisă. Pentru Kant, onestitatea şi responsabilitatea au fost imperative categorice şi fundamentul oricărei ordine morale. Pentru Uniunea Europeană, de asemenea, acestea sunt elementele de bază. Aş accentua şi asupra a două valori fundamentale: responsabilitate şi solidaritate. Responsabilitatea noastră pentru
deciziile pe care le luăm. Şi solidaritate atunci când vine vorba de împărţirea greutăţilor.
Astăzi, când preşedinţia poloneză a Uniunii europene este aprope de sfârşit, voi aborda căteva întrebări de bază:
Cum am ajuns în această criză?
Încotro vom ieşi din ea?
Cum vom ieşi din ea?
Ce poate aduce Polonia?
Ce cerem la Germania?
Permiteţi-mi să încep cu o poveste. Acum 20 de ani, în 1991, pe când eram reporter în Republica Federală Iugoslavia, am luat un interviu preşedintelui Băncii Republicane din Croaţia. În timpul interviului a primit un apel telefonic, cu mai multe ştiri sumbre. Anume, că parlamentul unei alte republici iugoslave, Serbia, tocmai a votat imprimarea unor sume neautorizate de dinari, moneda comună. Bancherul a pus jos telefonul şi mi-a spus: "Acesta este sfârşitul Iugoslaviei."
Şi a avut dreptate. Iugoslavia s-a prăbuşit. La fel şi dinarul. Ştim ceea ce a urmat apoi. Probleme legate de bani pot fi probleme de război şi pace, de viaţă şi moartea a unor federaţii.
Astăzi Croaţia, Serbia şi Macedonia au fiecare moneda proprie. Muntenegru şi Kosovo, nu sunt în zona euro, ci pur şi simplu utilizează euro. Bosnia şi Herţegovina au chiar "marca convertibilă” raportată la euro.
O poveste uimitoare. Nu de integrare europeană, ci de dezintegrare europeană. Dezintegrarea are costuri umane îngrozitoare. Abia acum regiunea se deplasează încet, înapoi, la curentul european.
Soarta Iugoslavia ne aminteşte că banii, care sunt un dispozitiv tehnic, un "mijloc de schimb", simbolizeaza unitatea - sau dezbinare.
De unde aceast rol al banilort? Bani există pentru că există comunităţi. O comunitate în care oamenii trăiesc, muncesc şi fac comerţ creează valoare. Valoarea este simbolizată prin bani.
Semnificaţie morală a banilor l-a intrigat pe Immanuel Kant, care a scris că practica de a da bani de împrumut presupune cel puţin intenţia de a-i rambursa cinstit. Dacă aceasta condiţie este ignorată de toată lumea, însăşi ideea de creditare şi de partajare a bogăţiei ar putea fi compromisă. Pentru Kant, onestitatea şi responsabilitatea au fost imperative categorice şi fundamentul oricărei ordine morale. Pentru Uniunea Europeană, de asemenea, acestea sunt elementele de bază. Aş accentua şi asupra a două valori fundamentale: responsabilitate şi solidaritate. Responsabilitatea noastră pentru
deciziile pe care le luăm. Şi solidaritate atunci când vine vorba de împărţirea greutăţilor.
Astăzi, când preşedinţia poloneză a Uniunii europene este aprope de sfârşit, voi aborda căteva întrebări de bază:
Cum am ajuns în această criză?
Încotro vom ieşi din ea?
Cum vom ieşi din ea?
Ce poate aduce Polonia?
Ce cerem la Germania?
Prima întrebare: cum a ajuns în dificultatea actuală zona Euro?
Permiteţi-mi să spun mai întâi ce această criză nu este cauzată, aşa cum au sugerat unii de extinderea Uniunii europene. Extinderea a generat o creştere a bogăţiei în toată Europa.
Exporturile către ţările care au aderat după 2004 au crescut aproape de două ori în ultimii zece ani. Comparaţia este şi mai izbitoare dacă o privim în funcţie de ţări. Exportul Mareii Britanii către ţările care au aderat după 2004, a crescut de la 2.2 miliarde € în 1993 la 10 miliarde € de anul trecut, cel din Franţa, de la 2,7 miliarde la € 16 miliarde, cel din Germania, de la 15miliarde €, la 95 de miliarde de euro. Volumul total al schimburilor comerciale între ţările mai vechi ale uniunii (UE15) şi ţările care au aderat după 2004 (UE10) s-a ridicat la 222 miliarde € anul trecut, de la modesta suma de 51 miliarde € în 1995. O sumă frumuşică. Cred că susţine cel puţin un loc de muncă, sau două în vechea Europă.
Deci, extinderea - departe de a fi cauza crizei, a întârziat fără îndoială apariţia ei, cel puţin a celei economice. Datorită avantajelor de tranzacţionare pe o piaţă lărgită, bunăstarea statelor vest-europene a fost forţată să se confrunte cu realitatea crizei abia acum.
Dacă supărarea provocată de criză nu a fost generată de extindere, atunci probabil este vorba de o criză valutară? Nu chiar. Euro face bine faţă dolarului şi altor valute.
Mai degrabă este o criză generată parţial de datoria publică şi de nevoia de a răscumpărarea a datoriilor economiilor ţărilor noastre ridicate la înălţimi ameţitoare de guverne depăşite, de şicane contabile şi de o inginerie financiară iresponsabilă. Iar criza financiară se produce şi dincolo de zona euro: uitaţi-vă la
Regatul Unit, cu datoria de 80% din PIB şi la SUA, cu 100%.
Dar dacă ar fi fost doar o chestiune de datorie, ne-am aştepta la evaluări care ar afecta ţările în funcţie de gradul lor de îndatorare. Dar, foarte surprinzător, acest lucru nu este real. Unele ţări, cum ar fi Marea Britanie şi Japonia, cu datorii mari, proporţional cu PIB-ul, au rate de plată de mici. Altii, cu datorii mai mici - cum ar fi Spania, platesc ratele cele de mari. Concluzia inevitabilă este că această criză nu este doar generată de datorie, ci în primul rând de încredere şi mai precis, de credibilitate. Despre percepţia investitorilor asupra locurilor unde fondurile investite sunt sigure.
Să fim sinceri cu noi înşine şi să recunoaştem că pieţele au tot dreptul să se îndoiască de credibilitatea zonei euro. La urma urmei, Pactul de stabilitate şi creştere economică a fost încălcat de 60 de ori! Şi nu doar de către ţările mai mici aflate în dificultate, ci chiar de către fondatorii săi, cei care au pus bazele monedei unice ale zonei euro.
Dacă credibilitatea este problema, atunci restabilirea credibiliţăţii este răspunsul. Ea se poate face prin instituţii, proceduri, sancţiuni, care vor convinge investitorii că ţările vor fi capabile de a trăi în limitele posibilităţilor lor proprii. Prin urmare, faptul că banii pe care îi împrumută vor fi rambursaţi, de preferinţă cu interes corect.
A doua întrebare: în cazul în care vrem să ieşim din criză încotro să mergem?
Avem două opţiuni fundamentale. Înainte de a spune care sunt, permiteţi-mi să spun că deficienţele din zona euro nu sunt o excepţie, ci mai degrabă, sunt tipice de felul în care am construit Uniunea Europeană. Avem o Europă cu o moneda dominantă, dar nu şi o trezorerie unică. Am frontierele comune, dar nu avem o politică de migraţie comună. Ar trebui să avem o politică externă comună, dar aceasta este fărâmiţata de centre de putere şi de multe ori slăbită de către statele membre de absenţa de oferte proprii. Aş putea continua. Cele mai multe dintre instituţiile şi procedurile noastre depind de bunăvoinţa şi de sentimentul de proprietate al statelor membre. Acesta funcţionează tolerabil atunci când lucrurile merg bine. Dar când un val de migranţi se prezinta la graniţa UE, sau când apare un război civil în vecinătatea noastră, pieţele noastre sunt cuprinse de panică. Şi apoi, ce facem în mod obişnuit, nu? Alergăm pentru a ne pune sub acoperişul familiar al statului-naţiune.
Criza zonei euro este o manifestare mai dramatică a slăbiciunii Uniunii Europene, deoarece fondatorii ei a creat un sistem în care fiecare dintre membrii săi are capacitatea de a o trânti jos, cu costuri îngrozitoare pentru ei înşişi şi pentru vecinii lor.
Destrămarea Uniunii Europene ar determina o criză de proporţii apocaliptice care ar trece dincolo de prabuşirea sistemul nostru financiar. Odată ce logica "fiecare pentru el" vine pe primul plan, putem avea încredere într-adevăr că toată lumea va acţiona în interesul comunitar şi va rezista tentaţiei de a soluţiona la fel problemele din alte domenii, cum ar fi comerţul?
Poate paria cineva pe teza potrivit căreia, în cazul în care zona euro se desparte, piaţa unică, piatra de temelie a Uniunii Europene, va supravieţui? Dintre toate divorţurile cele mai frecvente sunt cele dezordonate decât cele pe cale amiabilă. Am auzit de un caz în California, în care un tânăr cheltuit 100.000 dolari pentru a contesta custodia pisicii familiei.
Permiteţi-mi să spun mai întâi ce această criză nu este cauzată, aşa cum au sugerat unii de extinderea Uniunii europene. Extinderea a generat o creştere a bogăţiei în toată Europa.
Exporturile către ţările care au aderat după 2004 au crescut aproape de două ori în ultimii zece ani. Comparaţia este şi mai izbitoare dacă o privim în funcţie de ţări. Exportul Mareii Britanii către ţările care au aderat după 2004, a crescut de la 2.2 miliarde € în 1993 la 10 miliarde € de anul trecut, cel din Franţa, de la 2,7 miliarde la € 16 miliarde, cel din Germania, de la 15miliarde €, la 95 de miliarde de euro. Volumul total al schimburilor comerciale între ţările mai vechi ale uniunii (UE15) şi ţările care au aderat după 2004 (UE10) s-a ridicat la 222 miliarde € anul trecut, de la modesta suma de 51 miliarde € în 1995. O sumă frumuşică. Cred că susţine cel puţin un loc de muncă, sau două în vechea Europă.
Deci, extinderea - departe de a fi cauza crizei, a întârziat fără îndoială apariţia ei, cel puţin a celei economice. Datorită avantajelor de tranzacţionare pe o piaţă lărgită, bunăstarea statelor vest-europene a fost forţată să se confrunte cu realitatea crizei abia acum.
Dacă supărarea provocată de criză nu a fost generată de extindere, atunci probabil este vorba de o criză valutară? Nu chiar. Euro face bine faţă dolarului şi altor valute.
Mai degrabă este o criză generată parţial de datoria publică şi de nevoia de a răscumpărarea a datoriilor economiilor ţărilor noastre ridicate la înălţimi ameţitoare de guverne depăşite, de şicane contabile şi de o inginerie financiară iresponsabilă. Iar criza financiară se produce şi dincolo de zona euro: uitaţi-vă la
Regatul Unit, cu datoria de 80% din PIB şi la SUA, cu 100%.
Dar dacă ar fi fost doar o chestiune de datorie, ne-am aştepta la evaluări care ar afecta ţările în funcţie de gradul lor de îndatorare. Dar, foarte surprinzător, acest lucru nu este real. Unele ţări, cum ar fi Marea Britanie şi Japonia, cu datorii mari, proporţional cu PIB-ul, au rate de plată de mici. Altii, cu datorii mai mici - cum ar fi Spania, platesc ratele cele de mari. Concluzia inevitabilă este că această criză nu este doar generată de datorie, ci în primul rând de încredere şi mai precis, de credibilitate. Despre percepţia investitorilor asupra locurilor unde fondurile investite sunt sigure.
Să fim sinceri cu noi înşine şi să recunoaştem că pieţele au tot dreptul să se îndoiască de credibilitatea zonei euro. La urma urmei, Pactul de stabilitate şi creştere economică a fost încălcat de 60 de ori! Şi nu doar de către ţările mai mici aflate în dificultate, ci chiar de către fondatorii săi, cei care au pus bazele monedei unice ale zonei euro.
Dacă credibilitatea este problema, atunci restabilirea credibiliţăţii este răspunsul. Ea se poate face prin instituţii, proceduri, sancţiuni, care vor convinge investitorii că ţările vor fi capabile de a trăi în limitele posibilităţilor lor proprii. Prin urmare, faptul că banii pe care îi împrumută vor fi rambursaţi, de preferinţă cu interes corect.
A doua întrebare: în cazul în care vrem să ieşim din criză încotro să mergem?
Avem două opţiuni fundamentale. Înainte de a spune care sunt, permiteţi-mi să spun că deficienţele din zona euro nu sunt o excepţie, ci mai degrabă, sunt tipice de felul în care am construit Uniunea Europeană. Avem o Europă cu o moneda dominantă, dar nu şi o trezorerie unică. Am frontierele comune, dar nu avem o politică de migraţie comună. Ar trebui să avem o politică externă comună, dar aceasta este fărâmiţata de centre de putere şi de multe ori slăbită de către statele membre de absenţa de oferte proprii. Aş putea continua. Cele mai multe dintre instituţiile şi procedurile noastre depind de bunăvoinţa şi de sentimentul de proprietate al statelor membre. Acesta funcţionează tolerabil atunci când lucrurile merg bine. Dar când un val de migranţi se prezinta la graniţa UE, sau când apare un război civil în vecinătatea noastră, pieţele noastre sunt cuprinse de panică. Şi apoi, ce facem în mod obişnuit, nu? Alergăm pentru a ne pune sub acoperişul familiar al statului-naţiune.
Criza zonei euro este o manifestare mai dramatică a slăbiciunii Uniunii Europene, deoarece fondatorii ei a creat un sistem în care fiecare dintre membrii săi are capacitatea de a o trânti jos, cu costuri îngrozitoare pentru ei înşişi şi pentru vecinii lor.
Destrămarea Uniunii Europene ar determina o criză de proporţii apocaliptice care ar trece dincolo de prabuşirea sistemul nostru financiar. Odată ce logica "fiecare pentru el" vine pe primul plan, putem avea încredere într-adevăr că toată lumea va acţiona în interesul comunitar şi va rezista tentaţiei de a soluţiona la fel problemele din alte domenii, cum ar fi comerţul?
Poate paria cineva pe teza potrivit căreia, în cazul în care zona euro se desparte, piaţa unică, piatra de temelie a Uniunii Europene, va supravieţui? Dintre toate divorţurile cele mai frecvente sunt cele dezordonate decât cele pe cale amiabilă. Am auzit de un caz în California, în care un tânăr cheltuit 100.000 dolari pentru a contesta custodia pisicii familiei.
Dacă nu suntem dispuşi să riscam o dezmembrare parţială a UE, atunci alternativa devine la fel de importantă pentru viaţa unei federatii: integrare mai profundă, sau colaps.
Noi nu sunt unici în faţa întrebării fundamentale ale viitorului federatiei noastre europene cu privire la problema datoriei. Americanii au trecut de punctul fără întoarcere în crearea Statele Unite, atunci când guvernul federal şi-a asumat responsabilitatea pentru datoriile pe care le-au avut statele angajate în războiul de Independenţa. Virginia a negociat mai multe datorii cu statul Massachusetts, inclusiv motivul pentru care capitala a fost stabilită pe malurile râului Potomac. Alexandru Hamilton a creeat un compromis în care datoriile tuturor statelor au fost garantate în comun şi s-a creeat astfel un flux de venituri pentru fiecare.
Elveţia a devenit, de asemenea, o federaţie reală atunci când au fost stabilite normele pentru suportarea datoriei şi transferurile între cantoane ei bogate şi cele sărace.
Deci noi, de asemenea, trebuie să decidem dacă vrem ca Uniunea Europeană să devină o federaţie adecvată, sau nu. Dacă renaţionalizare sau colapsul Uniunii este inacceptabil, atunci ne rămâne doar o singură cale: acest loc numit Europa, deoarece Europa, poate fi guvernabilă la ultima, şi, prin urmare poate fi credibilă.
Politica de echilibrare este urgentă şi importantă.
Ce este urgent este să salvăm zona euro. Ceea ce este important este faptul să facem în aşa fel încât să păstram Europa ca o democraţie care să respecte autonomia statelor sale membre. Acest nou acord european va trebui să fie pietra de temelie ale uniunii noastre politice, un echilibru între responsabilitate, solidaritate şi democraţie
Noi nu sunt unici în faţa întrebării fundamentale ale viitorului federatiei noastre europene cu privire la problema datoriei. Americanii au trecut de punctul fără întoarcere în crearea Statele Unite, atunci când guvernul federal şi-a asumat responsabilitatea pentru datoriile pe care le-au avut statele angajate în războiul de Independenţa. Virginia a negociat mai multe datorii cu statul Massachusetts, inclusiv motivul pentru care capitala a fost stabilită pe malurile râului Potomac. Alexandru Hamilton a creeat un compromis în care datoriile tuturor statelor au fost garantate în comun şi s-a creeat astfel un flux de venituri pentru fiecare.
Elveţia a devenit, de asemenea, o federaţie reală atunci când au fost stabilite normele pentru suportarea datoriei şi transferurile între cantoane ei bogate şi cele sărace.
Deci noi, de asemenea, trebuie să decidem dacă vrem ca Uniunea Europeană să devină o federaţie adecvată, sau nu. Dacă renaţionalizare sau colapsul Uniunii este inacceptabil, atunci ne rămâne doar o singură cale: acest loc numit Europa, deoarece Europa, poate fi guvernabilă la ultima, şi, prin urmare poate fi credibilă.
Politica de echilibrare este urgentă şi importantă.
Ce este urgent este să salvăm zona euro. Ceea ce este important este faptul să facem în aşa fel încât să păstram Europa ca o democraţie care să respecte autonomia statelor sale membre. Acest nou acord european va trebui să fie pietra de temelie ale uniunii noastre politice, un echilibru între responsabilitate, solidaritate şi democraţie
Întrebarea trei: cum să ajungem acolo?
Aşa-numitul "pachet de şase reguli bugetare comunitare", la care preşedinţia poloneză a Uniunii a contribuit la negociere, a fost un bun început, un pachet de cinci regulamente şi o directivă care aduc mai multă transparenţă şi disciplina la finanţele statelor membre şi care era necesar. În procesul de elaborare a bugetelor naţionale miniştrii de finanţe ai statele membre vor trebui acum să arate cărţile lor şi să le vadă pe cele ale colegilor europeni şi pe cele ale Comisiei foarte devreme, chiar înainte de votarea în parlamentele naţionale.
Comisia va recomanda măsuri corective atunci când bugetul unui stat membru prezintă dezechilibre macroeconomice. Membrii zonei euro care încalcă Pactul de stabilitate şi de de creştere vor fi supuşi unor sancţiuni care sunt aproape imposibil de blocat prin presiune politică. În plus, „pachetul de şase reguli bugetare ", confirmă faptul că normele nu pot fi introduse ca directive care necesită adoptarea în legislaţia naţională, ci ca lege, care este universală şi se aplică imediat.
Au fost propuse şi măsuri mai ambiţioase. În scopul consolidării economice de convergenţă, Comisia şi grupul Euro ar putea primi dreptul de a controla în avans toate planurile majore de reformă economică cu potenţiale efecte colaterale în zona euro, dar şi să impună sancţiuni asupra ţărilor care ingnoră recomandările de politică, şi permisiunea pentru grupuri de ţări pentru a-şi sincroniza politicile lor de muncă, pensii şi sociale.
Disciplina financiară va fi consolidată prin acordarea accesului la fondurile de salvare doar pentru membrii care respectă normele macro fiscale, prin sancţiuni automate şi oferindu-i Comisiei, Consiliului şi Curţii de Justiţie competenţa de a aplica plafonul de 3% pe deficit şi plafonul de 60% pe datorie. Ţări aflate în procedura de deficit în exces ar trebui să prezente bugetele lor naţionale pentru aprobare către Comisie. Comisia ar primi competenţa de a interveni în politicile fiscale ale unor ţări care nu au putut îndeplini obligaţiile care le revin. Ţările care persistă în a încalcă normele ar fi de drept suspendate.
Cu condiţia ca Consiliul European să stabilească norme dure noi, Banca Centrală Europeană ar trebui să devină o adevărată bancă centrală, un creditor de ultimă instanţă care stă la baza credibilităţii pentru întrega zonă euro. Acest lucru ar evita dezastrul, dar mai este nevoie de un nou tratat. Polonia a sprijinit ideea de un nou tratat care ar face UE mai eficienta de mai mult timp.
Comisia va recomanda măsuri corective atunci când bugetul unui stat membru prezintă dezechilibre macroeconomice. Membrii zonei euro care încalcă Pactul de stabilitate şi de de creştere vor fi supuşi unor sancţiuni care sunt aproape imposibil de blocat prin presiune politică. În plus, „pachetul de şase reguli bugetare ", confirmă faptul că normele nu pot fi introduse ca directive care necesită adoptarea în legislaţia naţională, ci ca lege, care este universală şi se aplică imediat.
Au fost propuse şi măsuri mai ambiţioase. În scopul consolidării economice de convergenţă, Comisia şi grupul Euro ar putea primi dreptul de a controla în avans toate planurile majore de reformă economică cu potenţiale efecte colaterale în zona euro, dar şi să impună sancţiuni asupra ţărilor care ingnoră recomandările de politică, şi permisiunea pentru grupuri de ţări pentru a-şi sincroniza politicile lor de muncă, pensii şi sociale.
Disciplina financiară va fi consolidată prin acordarea accesului la fondurile de salvare doar pentru membrii care respectă normele macro fiscale, prin sancţiuni automate şi oferindu-i Comisiei, Consiliului şi Curţii de Justiţie competenţa de a aplica plafonul de 3% pe deficit şi plafonul de 60% pe datorie. Ţări aflate în procedura de deficit în exces ar trebui să prezente bugetele lor naţionale pentru aprobare către Comisie. Comisia ar primi competenţa de a interveni în politicile fiscale ale unor ţări care nu au putut îndeplini obligaţiile care le revin. Ţările care persistă în a încalcă normele ar fi de drept suspendate.
Cu condiţia ca Consiliul European să stabilească norme dure noi, Banca Centrală Europeană ar trebui să devină o adevărată bancă centrală, un creditor de ultimă instanţă care stă la baza credibilităţii pentru întrega zonă euro. Acest lucru ar evita dezastrul, dar mai este nevoie de un nou tratat. Polonia a sprijinit ideea de un nou tratat care ar face UE mai eficienta de mai mult timp.
Comisia Europeană trebuie să fie mai puternică. Dacă este să joace rolul unui supraveghetor economic avem nevoie de comisari care să fei lideri autentici, cu autoritate, personalitate, îndrăznesc să spun carismă, care urmează să fie adevăraţii reprezentanţi ai intereselor europene comune. Pentru a fi mai eficientă, Comisia ar trebui să fie mai mică. Oricare dintre noi care a prezidat o Reuniunea ştie că acestea sunt cele mai productive atunci când participă până la o duzină de oameni. CE are acum 27 de membri. Statele membre ar trebui să se rotească de a avea comisarul lor.
Dacă dăm putere mai multă la instituţiile europene, acestea trebuie să aibă mai multă legitimitate democratică. Competenţele draconice pentru a supraveghea bugetele naţionale ar trebui să fie mânuite
numai cu acordul Parlamentului European. Parlamentul trebuie să se ridice la înalţimea rolului şi sarcinilor sale. Euro-scepticii au dreptate atunci când spun că Europa va funcţiona doar în cazul în care devine un sistem politic, o comunitate în care oamenii lasă o parte din identitatea şi din loialitatea lor.
Massimo D'Azeglio a spus, în prima şedinţă a parlamentului italian nou unit în secolul XIX „Italia se face, tot ce trebuie să facem sunt italienii”. Pentru noi, în UE, e mai uşor: avem o Europă unită. Avem europeni. Ceea ce trebuie să facem este de a da expresie politică avizului publicului european. Pentru a se ajuta de-a lungul am putea alege unele locuri în Parlamentul European dintr-o lista pan-european de candidaţi. Avem nevoie de mai mult "politische Bildung" pentru cetăţeni şi pentru elita politică. Parlamentul ar trebui să aibă sediul într-o locaţie unică.
Am putea combina, de asemenea, funcţia de preşedinte al Consiliului European cu cea a Comisiei Europeane. Cancelarul Angela Merkel a sugerat chiar că el sau ea ar trebui să fie aleşi direct de către poporul european.
Ceea ce este esenţial este că ne menţine coerenţa între zona euro şi UE, ca un întreg. Instituţiile comunitare trebuie să rămână centrale. Preşedinţia, trebuie să fie gardianul unităţii noastre. Şi unitatea nu trebuie să fie ipotetică. În acest caz: nu este suficient să spunem că ţările pot participa la momentul în care vor adera la zona euro. În loc de organizarea de reuniuni la nivel înalt sau reuniuni separate, exclusivă a miniştrilor de finanţe din zona Euro, putem continua practica de alte foruri în cazul în care toţi pot participa, dar numai membrii vota.
Mai multă putere şi legitimitate trebuie să dăm instituţiilor federale, care trebuie sa fie mai sigure.
Statele membre trebuie să simtă că acestea au anumite prerogative, diferite de tot ceea ce fac autorităţile naţionale: identitate, cultură, religie, stil de viata, morala publică, precum şi ratele de venit, corporative şi impozitele, inclusiv TVA, ar trebui să rămână pentru totdeauna în domeniul de aplicare al statelor. Unitatea noastră nu poate supravieţui cu durate diferite de lucru de ore, sau drepturi ale familiei diferite în diferite ţări.
Un membru important, Marea Britanie, poate sprijini această reformă. A dat Uniunii limba comună. Piaţa unică a fost în mare măsură ideea lor stralucită. Un comisar britanic conduce diplomaţia noastră. Marea Britanie ar putea conduce Europa în apărare. Marea Britanie este o legătură indispensabilă peste Atlantic. Pe de altă parte, colapsul din zona Euro ar dăuna enorm economiei britanice. De asemenea, datoria suverană din Marea Britanie depăşeşte 400% din PIB. Sunt siguri britanicii că pieţele îi vor favoriza întotdeauna? N-ar prefera, dar dacă nu ni se pot alătura, să înceapă să explice poporului că deciziile europene nu sunt dictate la Bruxelles ci sunt rezultatul unor acorduri în care toţi participă liber?
Dacă dăm putere mai multă la instituţiile europene, acestea trebuie să aibă mai multă legitimitate democratică. Competenţele draconice pentru a supraveghea bugetele naţionale ar trebui să fie mânuite
numai cu acordul Parlamentului European. Parlamentul trebuie să se ridice la înalţimea rolului şi sarcinilor sale. Euro-scepticii au dreptate atunci când spun că Europa va funcţiona doar în cazul în care devine un sistem politic, o comunitate în care oamenii lasă o parte din identitatea şi din loialitatea lor.
Massimo D'Azeglio a spus, în prima şedinţă a parlamentului italian nou unit în secolul XIX „Italia se face, tot ce trebuie să facem sunt italienii”. Pentru noi, în UE, e mai uşor: avem o Europă unită. Avem europeni. Ceea ce trebuie să facem este de a da expresie politică avizului publicului european. Pentru a se ajuta de-a lungul am putea alege unele locuri în Parlamentul European dintr-o lista pan-european de candidaţi. Avem nevoie de mai mult "politische Bildung" pentru cetăţeni şi pentru elita politică. Parlamentul ar trebui să aibă sediul într-o locaţie unică.
Am putea combina, de asemenea, funcţia de preşedinte al Consiliului European cu cea a Comisiei Europeane. Cancelarul Angela Merkel a sugerat chiar că el sau ea ar trebui să fie aleşi direct de către poporul european.
Ceea ce este esenţial este că ne menţine coerenţa între zona euro şi UE, ca un întreg. Instituţiile comunitare trebuie să rămână centrale. Preşedinţia, trebuie să fie gardianul unităţii noastre. Şi unitatea nu trebuie să fie ipotetică. În acest caz: nu este suficient să spunem că ţările pot participa la momentul în care vor adera la zona euro. În loc de organizarea de reuniuni la nivel înalt sau reuniuni separate, exclusivă a miniştrilor de finanţe din zona Euro, putem continua practica de alte foruri în cazul în care toţi pot participa, dar numai membrii vota.
Mai multă putere şi legitimitate trebuie să dăm instituţiilor federale, care trebuie sa fie mai sigure.
Statele membre trebuie să simtă că acestea au anumite prerogative, diferite de tot ceea ce fac autorităţile naţionale: identitate, cultură, religie, stil de viata, morala publică, precum şi ratele de venit, corporative şi impozitele, inclusiv TVA, ar trebui să rămână pentru totdeauna în domeniul de aplicare al statelor. Unitatea noastră nu poate supravieţui cu durate diferite de lucru de ore, sau drepturi ale familiei diferite în diferite ţări.
Un membru important, Marea Britanie, poate sprijini această reformă. A dat Uniunii limba comună. Piaţa unică a fost în mare măsură ideea lor stralucită. Un comisar britanic conduce diplomaţia noastră. Marea Britanie ar putea conduce Europa în apărare. Marea Britanie este o legătură indispensabilă peste Atlantic. Pe de altă parte, colapsul din zona Euro ar dăuna enorm economiei britanice. De asemenea, datoria suverană din Marea Britanie depăşeşte 400% din PIB. Sunt siguri britanicii că pieţele îi vor favoriza întotdeauna? N-ar prefera, dar dacă nu ni se pot alătura, să înceapă să explice poporului că deciziile europene nu sunt dictate la Bruxelles ci sunt rezultatul unor acorduri în care toţi participă liber?
N.B. Pentru cei care nu ştiu cine este domnul Sikorski aveţi aici un link către CV său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu