Apariţia holerei la Frumuşiţa în toamna anului 1995 a fost o surpriză pentru noi cei care lucram în sănătatea publică gălăţeană. Cazurile de holeră aveau legătură de obicei cu Dunărea, era vorba de pescari care consumau frecvent apă din fluviu, de oameni care lucrau în sistemul de irigaţii, sau de ciobani care nu aveau altă sursă de apă decât cea din fluviu. De cele mai multe ori cei care se îmbolnăveau aveau probleme digestive, în special gastrice, acute, după consum abuziv de alcool („tării”), sau cronice, ulcere gastro-duodenale tratate cu antisecretoare, sau chiar operate.
Mai ales pescarii care plecau cu noaptea în cap pe apă, obişnuiau să se încălzească cu „una mică”, adesea votcă de contrabandă de origine dubioasă, de care era plin portul în acea perioadă. De la alcool li se făcea sete şi consumau apă din Dunăre, aşa cum făcuseră ani de zile fără să se îmbolnăvească.
La Frumuşiţa era însă alta situaţie, satul fiind amplasat pe terasa albiei majore a Prutului, dar oamenii care se îmbolnăviseră făceau parte dintr-un cartier distinct, populat aproape în exclusivitate cu ţigani, aflat în marginea satului, spre Tămăoani. Ţiganii din zonă urmaşi ai robilor eliberati de pe moşiile boiereşti lucraseră toata viaţa la I.A.S.-ul din zonă, însă problemele generate de privatizare şi de lipsa locurilor de muncă, îi aduseseră pe drumuri. Prin comună nu trecea decât Chineja, un pârâu amărât pe care-l cunoşteam din copilărie şi care era exclus să bea cineva apă din el, iar Prutul era prea departe de sat. Până la urmă tot descusându-i pe ţiganii internaţi la Spitalul de Boli infecţioase din Galaţi am aflat cum se îmbolnaviseră.
În fiecare toamnă ţiganii mergeau la cules ciuperci de câmp (Agaricus campestris) în lanurile de grâu ale I.A.S.-ului din localitate, dar după privatizarea intreprinderii agricole n-au mai fost lăsaţi să calce grâul în picioare, aşa ca au fost siliţi să caute alte locuri. Aşa au ajuns peste Dunare, în comunele de vizavi de Galaţi: Grindu, Văcăreni, Luncaviţa, unde terenurile agricole ale I.A.S.-ului erau cultivate cu grâu de toamnă printre care toamna creşteau ciuperci. Toata afacerea era coordonată de un întreprinzator din sat care era „privatizat”, avea printre altele un microbuz cu care transporta ţiganii şi marfa peste Dunăre. Îi lua după-masa cu microbuzul şi-i trecea fluviul, le dădea ca avans pâine, parizer şi rachiu ieftin, iar seara îi trimetea la cules pe lanurile unde mituise paznicii să lase ciupercarii. Ori oamenii care munceau noaptea la lumina lunii, sau a lanternei, să nu-i vadă şefii, nu aveau alta sursă de apa decât cea din canalele de irigaţii, care conţineau apă de Dunăre şi astfel se infectau şi se îmbolnăveau. Cred că în totalitate au fost 10-11 cazuri de holeră în acel an la Frumuşiţa şi câţiva purtători.
Toamna, mai ales în toamnele lungi şi frumoase cum a fost cea din 1995, apele fluviului scad şi din cauza scăderii temperaturii concurenţa microbiana pentru aceiaşi nişă ecologica este mai scăzută, favorizând vibrionii, aşa ca toate epidemiile hidrice de holeră de la noi au fost la sfârşitul verii, chiar spre toamnă. De obicei şi apa este limpede şi oamenii sunt tentaţi să bea dacă este aşa de curată, „ca de izvor”.
Cu ţiganii din Frumuşiţa am avut şi o peripeţie tragi-comică pe care nu mă pot abţine să n-o povestesc. După ce culegeau ciupercile oamenii erau aduşi înapoi la Galaţi şi lăsaţi la gară, la tren, că microbuzul plin cu ciuperci pleca la pieţele din Iaşi şi din Bacău să vândă marfa. Era toamna şi se foloseau din plin la conserve de iarnă, în special la zacuscă, aşa ca noi am anunţat şi celelalte judeţe că se pot întinde cazurile în toată Moldova. În plină epidemie, mama unor ţigani internaţi în spital cu holeră a murit subit. Medicul din sat fără să se gândeasca prea mult şi fără să vadă cadavrul a eliberat certificat de deces cu o cauza de deces banală, o insuficienţă cardiacă parcă, deşi după simptomatologie era clar că avusese şi ea holeră. Ne-am sfătuit cu doctoriţa M.D., şefa noastră de atunci ce să facem, dar nu mai era nimic de făcut. Dacă o declaram ca fiind o moarte suspectă de holeră trebuia să ducem cadavrul la morga Spitalului Judeţean pentru autopsiere şi să-i recoltăm lichid din ansele intestinale, apoi urma sa îngropăm cadavrul în anumite condiţii speciale, aşa că am decis să nu ne ridicam toată colectivitatea de ţigani din sat în cap şi să închidem ochii, dar în acelaşi timp să tratăm cu toată seriozitatea toţi contacţii, respectiv să-i coprocultam şi să le dăm tratament antibiotic. Aşa am şi făcut, am luat măsura supravegherii cadavrului, care n-a mai fost dus la biserică conform obiceiului, ci a rămas acasă, unde am avut grijă să clorinăm din belşul gospodăria şi mai ales latrina si să facem o dezinsecţie ca la carte. Eram însoţit de un asistent de igienă care din păcate s-a prăpădit dupa câţiva ani de un infarct miocardic. Gălăţean grec de origine, Cornel Vartires era cel mai cunoscut dintre toţi colegii de la epidemii de către suflarea medicală, întrucât el era desemnat să efectueze recoltele de salubritate şi sterilitate din spitale, aşa că era veşnic cu o casoletă în braţe şi cu câteva duzini de eprubete dădea fiori celor care nu se spălaseră pe mâini sau care nu dezinfectaseră ca lumea vreo suprafaţă. Veşnic jovial şi pus pe glume Grecu' cum îi spuneam noi, era posesorul unei chelii lucitoare, mereu bronzate, care contrasta cu lumina albastră a privirii sale mereu senine. Deşi exploda câteodată când găsea „prea multă prostie dom' doctor”, avea o gândire pozitivă şi făcea mereu haz de necaz, mai ales de situaţiile în care prin natura meseriei eram puşi să facem lucruri nu prea plăcute, să punem de exemplu material fecal într-un coprorecoltor.
- Mai pune dom’ doctor, că e prea puţin or să se supere fetele de la laborator că sunteţi aşa zgârcit!
La Frumuşiţa eram doar eu cu Grecu la casa decedatei, ceilalţi colegi alergând prin sat după alţi bolnavi, sau dupa probe de apă, aşa că bietul Cornel transpirase tot dând la pompă. Aveam o pompă din inox de 10 litri cu care dezinfectam şi faceam dezinsecţie, pe care o mânuia Cornel prin toata curtea.
- Dom’ doctor am dezinfectat toată privata şi toate camerele, acu’ schimb soluţia şi dău şi de ploşniţe!
- Bine domnu’ Vartires, dar parca ai dat şi ieri!
- Da dom’ doctor, dar la cât rahat este în curtea asta s-au adunat toate muştele din sat! Cred ca au venit unele şi din Basarabia!
- Mai bine să dăm cu var peste tot!
- Nu dom’doctor, n-are efect, poate doar cu buldozerul!
Aşa lucram noi la „epidemii” în A.D. 1995.
Când ne întorceam seara târziu de pe teren ne adunam la sediu şi făceam planul pe a doua zi. Tot atunci aveam şi primele rezultate provizorii de la probele luate de pe teren şi nu mare ne-a fost mirarea când unul din copiii decedatei fusese dat de laborator ca fiind pozitiv pentru vibrionul holeric. Deşi era aproape noapte, m-am întors cu domnul Cornel la Frumuşita, să aducem „purtatorul” la internare la spital.
- Poate rămânem şi la priveghi! a râs Cornel, care de altfel era încântat să mai schimbe spitalele, pe care le cunoştea mai bine decât cei care lucrau în ele, cu munca de teren.
- Mi se pare mie că ţi s-a cam acrit de spitale şi vrei la noi pe teren la interventii!
- Daca-ţi vedea vreo doi „coledzi” de ai dumneavoastră din spitale în plina criza de „greţuri” a-ţi prefera să fiţi aici la pompă!
Ştiam eu şi motivul pentru care Cornel insistase să faca parte din echipă: după epidemia de holera din 1994 de la Nicoreşti, pentru prima data Ministerul Sănătaţii acceptase să ne plăteasca sporul de 100% pentru epidemii periculoase şi luasem toi, mai puţin Cornel, care lucrase cu spitalele toată perioada.
Nu-i cunoşteam prea bine pe ţigani după nume, aşa că ne-au păcălit încât ne-am întors cu mâna goală la Galaţi, sperând să internăm pacientul a doua zi. Dar pentru a fi siguri că nu ne va scăpa şi de data asta am făcut un plan de bătaie. Eu trebuia să cobor la marginea satului şi s-o iau printre vii şi căpiţe să cad în spatele casei femeii moarte, în caz că cel cautat ar fi încercat sa fuga prin spate, iar Cornel însoţit de şeful de post, care-i mai cunoştea pe ţigani după nume, să vină cu maşina noastră pe uliţă, la vedere. Zis şi făcut, am aşteptat să apară maşina Sanepidului pitit dupa o movila de hlujani de porumb. La vederea maşinii unul din ţiganii adunaţi din curte „la mort” a dat să fugă prin spate, dar dând cu ochii de mine s-a întors înapoi. L-am căutat printre cei 10-12 bărbaţi care stăteau la o ţigară afară, dar nu l-am vazut, pe de alta parte Cornel care păzise uliţa nu-l văzuse fugind asa că unde-i „purtatorul”?
- Mă puneţi într-o situaţie penibilă mai oameni buni! zice Cornel supărat.
- Da’ nu-i aicea mâncaţi-aş! O plecat la Galaţi!
- Pe căutate?
- Pe căutate. Şi se apucă Grecu' şi caută în toata casa şi prin curte, da’ ţiganul nu-i şi pace!
- Nu ştiu cum ne-a scăpat!
- Nici eu nu ştiu!
- Să-i spuneţi când apare că trimitem miliţia după el!
Ne luăm de braţ amândoi şi pornim spre poartă. Cănd trec pe lânga grupul de oameni văd cum le râd ochii în cap, abia se abţin să nu pufneasca în râs. Mă întorc din drum şi mai caut o dată, în prăpădita de magazie, în casă unde pe catafalc stă cu mâinile pe piept „coana mare” cum îi zice Cornel. Nimic, nici urmă de ţigan. Ies afară şi-mi aprind o ţigară. Trupa de rromi mai că a auitat că sunt la mort, îşi arată gingiile într-un zâmbet larg. Las ţigara din mâna şi intru din nou în casă. Odăiţele săracacioase n-au niciun fel de mobilă sub care s-ar putea ascunde cineva, nu sunt podele pe jos este doar lut amestecat cu balegă şi întins cu mâna, nu se vede niciun beci.
În săliţă, batrâna moartă cu o lumânare la cap, are pielea încreţită de vârstă şi de deshidratare. În liniştea momentului aud o uşoară respiraţie. Dumnezeule, oare moarta nu e moartă, ci respiră? Mă apropii, dar mortul e mort ca toţi morţii.
Ridic pânza neagra peste care este aşezat sicriul. Sub masă şi sub măsa stă chircit ţiganul pe care-l caut.
- Ce faci aici mă, de ce te ascunzi?
- Păi nu vreau să merg la spital!
- De ce? Ţi-a crescut microbul de holeră-n analize şi tre’ să te internam.
- Ştiu da’ nu vreau mâncaţi-aş!
- De ce nu vrei? Nu vrei să nu mai îmbolnaveşti şi tu pe alţii?
- Vreau s-o îngrop pe mama şi pe urmă viu la voi la spital!
- Promiţi?
- Promit. Să moară mama!
- Păi e deja moartă!
- Atunci să mor eu!
Îl scot de sub masa şi ies cu el afară. Grecul se ţine de burtă de râs când îi spun de unde l-am scos.
- Aveţi sânge în instalaţie dom’ doctor daca-ţi căutat sub mort! Eu aş fi visat urât la noapte!
Am negociat dupa aia amândoi cu ţiganul, apoi noi cu şefa, ea cu ministerul, aşa că omul a rămas să-şi îngroape mama şi după aia să se interneze pentru sterilizare bacteriologică. Noi am rămas pe aproape, ba chiar am condus moarta la cimitir, aşa mai de departe, popa şi dascălul înainte cu „Doamne miluieşte”, mortul dupa ei, ţiganii bocind dupa mort, iar noi mai la fereală, în spate, eu cu Cornel Vartires, Dumnezeu să-l ierte!
La întoarcere de la cimitirne ne apropiem de omul nostru din Frumuşiţa să-l luam la spital.
- Ce bre, nu pot să stau şi la pomană?
- Ba da, zice Cornel, dar nu la asta, la cea de 40 de zile!
Şi împingându-l în maşină Cornel îl bate pe umăr pe şofer:
- Dă-i bătaie până la spital fără să opreşti dacă vrei un bilet la staţiune la vară! Uitasem să vă zic că domnul Vartires era liderul de sindicat din Sanepid, calitate în care împărţea biletele de odihnă şi de tratament. Aşa lucram noi la „epidemii” în A.D. 1995.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu