Criza de la UMF Tg. Mureş

L-am văzut zilele astea pe rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, profesorul dr. Constantin Copotoiu, vârât în corzi de agresiunea continuă asupra instituţiei pe care o conduce, montată de partidele politice din arcul guvernamental, la iniţiativa UDMR, care doreşte autonomie universitară autonomă, adică un fel de UMF complet maghiar, cu profesori maghiari, studenţi maghiari si daca s-ar putea şi cu bolnavi maghiari. De fapt acest lucru se întâmplă din 1948, de când comuniştii prin înfiinţarea regiunii Mureş Autonome Maghiare, au deschis calea abuzurilor de tot felul din partea minoritaţii maghiare, de dragul internaţionalismului proletar. Atunci s-a înfiinţat la Tg. Mures un Institut de Medicina şi Farmacie în limba maghiară, care a funcţionat exclusiv cu aceasta limbă de predare pâna în 1965, când s-a introdus şi secţia cu predare în limba română. Concomitent în toţi aceşti ani au funcţionat ambele secţii, dar deşi statul român era cel care a finanţat acest tip de învăţământ, cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma lui a fost statul maghiar. Nu se cunosc proportiile migraţiei medicilor de etnie maghiară pregătiţi la Tg. Mureş către Ungaria, dar şi înainte de 1990, dar mai ales după, zeci de mii de medici români de etnie maghiară au emigrat în Ungaria. De altfel în lumea medicală ungurească Tg. Mureşul a fost socotit dintotdeauna "a trea facultate de medicina pentru Ungaria", după Budapesta şi Szeged.
Unii ziarişti au comparat situaţia de la UMF Tg. Mureş din zilele astea cu o bombă cu ceas.
Poate ar trebui să ne aducem aminte că evenimentele de la Tg. Mures din martie 1990 au avut la origine tot conflicte interetnice cu germeni în Institutul de Medicina şi Farmacie din Tg. Mures. După forţarea elevilor de origine româna de a părăsi Liceul Bolyai din Tg. Mures, la instigarea unor cadre didactice de origine maghiară, studenţii maghiari ai facultăţilor de medicină, stomatologie si farmacie, au început protestele, care au culminat cu greva din februarie-martie 1990. N-am să uit niciodată imaginile cu grupuri de studenţi maghiari pe scările institutului cu lumânări în mâini. Iniţial am crezut că murise cineva...Pe atunci mă aflam în Ungaria şi televiziunea maghiară transmitea zilnic din Tg.Mureş protestele studenţeşti şi cele ale etnicilor maghiari care cereau autonomie, mai precis refacerea regiunii Mureş Autonome Maghiare, desfiinţate de Ceauşescu în 1965. 

În special una din emisiuni, care se numea "Panorama" era extrem de agresivă la adresa mişcarilor naţionaliste româneşti gen Vatra Românească, care au apărut ca reacţie la naţionalismul maghiar şi care împreună cu el, au dus la lupte de stradă şi la victime de ambele părţi în martie 1990 la Tg. Mureş.
Partida jucată acum de UDMR pare a fi o cacealma, la care Guvernul României nu are cum răspunde, că nu mai are bani să pluseze. Dacă o înghite, premierul Ungureanu şi PDL vor mai rămâne la putere până-n toamnă. Însă acest sacrificiu de dragul puterii i-ar putea face să piardă 2-3 milioane de voturi ale românilor din Ardeal şi să facă praf o instituţie care mergea bine şi despre care am spus întotdeauna cu mândrie: "Et in Arcadia ego!"

Siginnii

Dacia în harta lui Abraham Ortelli "Daciarvm, Moesiarvum Que Vetus Descriptio 1595.

Aproape pe toate hărţile vechi zona orasului Galaţi se recunoaşte cu uşurinţă, atât datorită Cotului Pisicii, cel mai important cot al fluviului în regiunea sa de seş, cât şi datorită Lacului Brateş, configurat mereu ca o bulină albastra la vărsarea Prutului în Dunăre. Pe o harta din secolul XVI desenată de Abraham Orteli după izvoare antice, în special Strabon şi Herodot, spaţiul dintre Prut şi Nistru, cam pe unde-i urbea noastră este notat: "Siginii". Cine au fost siginii şi ce ştim despre ei?

O primă referire la siginii sau Sigynnae o găsim în Historia lui Herodot, capitolul v, 9:

" Siginii este numele dat de Ligurienii cei care locuiesc mai sus de Massilia îl dau negustorilor, în timp ce pentru Cyprieni cuvântul înseamnă suliţe". Nu avem nici-o îndoială că Massilia este Marsilia de astăzi, iar ciprienii sunt ciprioţi, dar totuşi ce sunt Siginii?

În notele asupra capitolului V, Herodot face unele precizări:

"Siginii zice Strabon vin din părţile Persiei şi utilizează cai mici, hirsuţi (neîngrijiţi, neţesălaţi), care nu pot susţine un călăreţ, de aceea sunt înhămaţi la căruţe pe care le conduc femeile".

Departe de a lămuri locaţia exactă a siginilor sunt şi alţi autori antici, ba chiar şi unii mai moderni. 
Vasile Pârvan îi vede mai spre Banat şi chiar spre Adriatica, alţi autori îi mută mai departe, iar unii autori unguri văd în fraza cu caii neîngrijiţi o prima semnalare istorică a prezenţei ţiganilor. Exagerările apar şi în perioada recentă, în revista fundaţiei Constantin Dragan, "Noi tracii", textelor antice ale lui Strabon, Herodot, Apollonius din Rhodos, li se dă o interpretare nouă bazată pe teoriile lui Haşdeu cum că Munţii Caucaz sunt de fapt Munţii Carpaţi, iar drept urmare siginii devin timişani, un fel de bănăţeni antici.

Eu merg pe mâna lui Ortelius: daca el a zis că Siginnii sunt pe aici pe la noi, îi dau dreptate; n-a zis un gălăţean celebru* că avem un "oraş cumplit de negustori"?
* Barbu Nemţeanu.

O noua reprezentare a podului lui Darius de peste Dunăre

O adevarată comoară pentru iubitorii de istorie este site-ul Old Maps Online. Suprapus peste hărţile din Google maps, OMO permite vizualizarea a zeci de hărţi vechi, chiar în detaliu, aşa că amatorii trebuie să se înarmeze cu un calculator bun, o conexiune rapidă la internet şi cu mult timp pentru că, o calătorie în timp te fascinează dar te şi rupe de timpul care fuge.
Una din hărţile interesante pe care le-am gasit pe OMO este cea numită "Tabula Veteris Pannoniae, Daciae et Illyriae, desenată după surse antice de Johann van der Bruggen în perioada 1695-1740. Dincolo de numeroase greşeli de localizare şi inadvertenţe generate de lipsa unor documente precise din antichitate, harta este un mijloc de explorare a lumii antice europene. Interesantă este reprezentarea podului pe care Darius şi-a trecut armatele peste Dunăre în expediţia lui de la nord de Dunăre, despre care am mai scris şi altă dată pe acest blog, sau despre care am mai povestit şi aici.
Din păcate fotografiile hărţii lui van Bruggen nu pot fi postate, dar puteţi singuri să vedeţi Pons Darii dacă accesaţi harta on line aici.

O invitaţie veche la pregatire profesională medicală

Asediul Galaţiului din 1789

Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române
Asediul oraşului turcesc Galatz.

Paul Păltănea în Istoria oraşului Galaţi comentează stampa de mai sus aflată în Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei României şi publicată tot de el în 1968, în Revista Muzeelor, ca fiind contemporană evenimentelor şi reprezentând asediul oraşului de către trupele rusesti sub comanda generalului Dorfelden, ocazie cu care sunt ucişi 1500 de turci și capturaţi 2000 de turci în frunte cu Ibrahim paşa. 

În campania din 1789 trupele ruseşti au avut două directii principale de înaintare: o parte de la Iaşi s-a indreptat spre Focşani facând pe drum joncţiunea cu trupele austriece ale lui Coburn. Pe drumul prin Bârlad şi Tecuci au avut loc mai multe ciocniri cu turcii, dar prima bătălie mai serioasă s-a dat la Bălăşeşti, unde contraofensiva turcă a fost respinsă. Grosul armatei ruseşti va urma cursul râului Bârlad şi va întâlni la 21 iulie armata turcă la Focşani, pe care o va învinge. O altă parte a armatei ruseşti a plecat de la Bârlad spre Galaţi sub comanda generalilor de cavalerie Derfelden şi (dupa unii) Kamenski, surprinzând oraşul nu foarte bine pazit, majoritatea trupelor fiind deplasate catre Focşani şi mai apoi risipite in bătăliile de la Râmnicul Sărat şi Măxineni. 

Cât despre incendiu rapoartele vremii (austriece şi sardineze) spun ca la o săptamână după asediu doar zidurile bisericilor mai rămăseseră în picioare. Deci nu e clar cine a incendiat orasul Dorfellrn sau Kamenski?

Despre Kamensci se spune că ar fi ars din temelii oraşul, deci este foarte probabil să vedem in desenul de mai sus tocmai acest moment.

Datată fiind bătalia din stampă 1 mai 1789, este sigur Kamenski, care va demisiona pestă 7 zile şi se va retrage la pensie revoltat că n-a primit comanda armatei dupa retragerea lui Potemkin, în locul acestuia fiind numit Repnin, cel care va cantona în oraş trupele ruseşti până la bătălia de la Măcin. Din trupele de ocupaţie cantonate la Galaţi a facut parte şi Rimski Korsacov bunicul compozitorului cu acelasi nume.

Un monument dispărut: Costanglia

Monumentul soldatilor cazuţi la Costanglia,
foto F.B. "Vechiul Galaţi în imagini"

La sfârşitul secolului XVIII, vecinii Poloniei au împărţit-o şi ocupat-o luând fiecare câte o halcă din ea. Rusia ţaristă, Prusia şi Austria imperială, au tranşat ţara panilor ca pe o plăcintă şi au pus mâna pe toate bogăţiile ei. Însă ideile luminismului şi cele ale Revoluţiei franceze au determinat în timp dezvoltarea unui foarte puternic sentiment patriotic printre polonezi, care a dus în repetate rânduri la ciocniri cu forţele de ocupaţie. Un astfel de episod s-a întâmplat în 1863, când polonezii s-au ridicat împotriva stagiului militar obligatoriu în armata ţaristă, impus de Rusia. Deşi forţele de ocupaţie erau numeroase, în mai multe oraşe poloneze a inceput insurecţia împotriva ocupanţilor. Drept urmare a declanşării revoluţiei în Polonia, mai mulţi patrioţi polonezi în frunte cu colonelul Zygmunt Milkowski au format un grup de luptători în Dobrogea, din 250 de polonezi la care s-au adăugat câte doi suporteri ai cauzei poloneze din Franţa, Anglia şi Italia, care cu sprijinul Turciei, inamicul clasic la Rusiei, s-au înarmat şi au trecut Dunărea pe la Tulcea, pentru a se îndrepta prin Moldova spre Polonia. Despre prezenţa insurgenţilor între Reni şi Ismail este înştiinţat Alexandru Ioan Cuza, care deşi simpatiza cu cauza poloneză, nu dorea să vâre România într-un conflict diplomatic cu Rusia, vecinul de la răsărit, capabil oricând să găsească un motiv de a ocupa ţara, aşa cum facuse de nenumărate ori în ultima sută de ani. Domnitorul A.I. Cuza, de comun acord cu sfetnicii săi, se vede silit astfel să solicite dezarmarea respectivului detaşament şi în acest scop trimite în seara zilei de 30 iunie/12 iulie 1863 un regiment de infanterie pentru a intercepta gruparea poloneză. Comandantul Regimentului 3 infanterie, colonelul Athanasie Călinescu însoţit de 416 soldaţi porneşte în  marş spre Ismail şi în seara zilei următoare ajunge din urmă trupa poloneză. I se alătură 273 de oameni din Regimentul 6 infanterie şi un  detaşament de jandarmi care a reuşit să-i oprească pentru discuţii pe insurgenţi.

Colonelul Călinescu a transmis solicitarea părţii române de a depune armele şi de a se întoarce la Ismail. Din păcate solicitarea părţii române este ignorată şi polonezii îşi continua drumul. Sunt ajunşi aproape de satul Costangalia  şi colonelul Călinescu ordonă atacul în ziua de la 3/15 iulie 1863. Se înregistrează morţi şi răniţi de ambele părţi: românii pierd 18 soldaţi morţi şi 45 răniţi, în timp ce polonezii au avut 31 morţi şi 16 răniţi. Lupta se termina indecis şi polonezii forţează Prutul la Godesti, dar detaşamentul polonez este nou atacat şi încercuit de colonelul Călinescu la Rânzeşti la 5/17 iulie şi epuizaţi polonezii se predau fără luptă şi sunt internaţi la Cahul. 

Deşi li s-a cerut explicit capul de către autoritatile ruse, armata română nu i-a predat, mai mult de atât cu sprijinul diplomaţilor favorabili Poloniei, luptatorilor polonezi li s-a permis să plece în Transilvania care apartinea de Austria, sau sa treaca peste Dunăre. În memoria soldatilor căzuţi în Parcul Regele Carol I, la capătul Străzii Domneasă, astăzi Parcul CFR, domnitorul Al.I. Cuza a comandat ridicarea unui monument sculptorului gălăţean Vasile Scutari, plătind pentru lucrare 1200 de galbeni. Monumentul a fost terminat dupa abdicarea lui Cuza şi oferit Primariei Galati în anul 1914. După 1948, pentru a nu irita „internationalismul proletar” impus de noua ordine, acest monument a fost demolat din dispoziţia autorităţilor comuniste.