În vreme de război 1877: bombardarea gării Brăila

La Ilustration Espanola y Americana nr. XX, 1877

„Galaţi, un oraş istoric, renumit încă de pe vremea împăraţilor romani, ale cărăror armate au trecut pe acolo Dunărea în mai multe expediţii militare, este astăzi una dintre cele mai mari centre comerciale din Moldova şi este situat aproape la confluenţa râurilor Prut şi Siret cu Dunărea. Astăzi este principalul loc de întâlnire pentru trupele ruseşti care formează Corpul expeditionar Sud şi care mai apoi la rândul lor, sunt dirijate la punctele prestabilite de către generalii lor.

În biserica mare  Sf. Gheorghe (bine marcată în gravura noastră), care este una dintre clădirile cele mai remarcabile ale ţării, a fost mormântul lui Mazeppa, faimosul conducător, până când a fost distrus de invazia ruşilor.

O gravură reprezentând momentul trecerii primelor unitaţi dincolo de Dunăre şi ciocnirile între armatele beligerante găsiţi în partea de jos a aceeaşi pagini: la Braila (oraş valah numit de asemenea, Ibrăila şi Brailow), a sosit în dimineaţa zilei de 3 luna curentă Marele Duce Nicolae, pe calea ferată de la Galaţ şi cu câteva momente înainte de pătrunde trenul Prinţului în gară, monitoarele turceşti, care au fost ascunse în spatele ostrovului  Ghecet, lângă malul drept al Dunării, a lansat o salvă de cincisprezece proiectile împotriva trenului, ocazionând unele nenorociri, în timp ce comandantul-şef al armatei ruse de Sud a rămas nevătămat.

Ulterior, în ziua de 13, a fost împuşcat în Barboşi un om simplu, acuzat că a dat turcilor de veste momentul intrării propriu-zise în staţia Brăila a trenului Marelui Duce, fluturând un steag roşu.

În după-amiaza aceleiaşi zile de 3, ruşii desfăşurat o baterie pe malul stâng şi instantaneu au deschis focul asupra mai multor monitoare turceşti. Printre acestea se găseau „Lulfi Djiel” vas de război, cu cinci tunuri grele şi două sute de soldaţi, care a fost distrus, câteva zile mai târziu, printr-o explozie cauzată de aprinderea prafului de puşcă în urma unei lovituri trase în plin de locotenetul rus de artilerie M. Somujlo.

În cele din urmă, la pagina 349 se afişează portretele a şapte generali ruşi ai armatelor din teatrul de operaţii, în primul rând ministrul de Război, M. Demetri A. Milioutin.

Mai mulţi dintre aceşti generali, sunt bine cunoscuţi.

Prinţul de Barclay de Tolly, şeful armatei de Sud corpul 7, este nepotul celebrului general care a condus în 1812 campania împotriva lui Napoleon I, contele de Kotzebue, este guvernator general al Poloniei şi şef al trupelor ruseşti de la  graniţele cu Germania şi Austria şi este un descendent al unui scriitor german celebru, însărcinat de împăratul Alexandru I al Rusiei pentru a transmite informaţiile exacte ale statului.”

În vreme de război: 1877

Rumania- Vista de Galatz, ciudad ocupada por el ejercito ruso del sud.
Cronica ilustrada de la guerra de Oriente
La Ilustration Espanola y Americana nr. XX 1877

"Galatz, historica ciudad, celebre desde la epoca de los emperadores romanos, cyuos ejercitos cruzaron por alli el Danubio en varias expeditiones militares, es hoy uno de los grandes centros comerciales de la Moldavia, y esta situada casi en la confluencia de los rios pruth y Sereth con il Danubio. Hoy es el principal centro de reunion de las tropas rusus que forman el ejercito del Sud, y que luego se dirigen a los puntos determinados por los respectivos generales de los cuerpos. En la excelente iglesia de San Jorge (bien marcada en nostro grabado), que es uno de los mas notables edificios del pais, existio el sepulcro del famoso caudillo Mazeppa hasta que fue fue destruido por los rusos invasores.

Un grabado que representa el acto de cruzarse los primeros disparos a traves del Danubio, entre loe ejercitos beligerantes, damos en la parte inferior de la misma pagina: a Braila (ciudad valaca llamada tambien Ibraila Y Brailow), llego el Gran Duque Nicolas, por el ferro-carril de Galatz, en la manana del 3 del actual, y pocos momentos antes penetrar el Principe en la estacion, los monitoros turcos, que estaban ocultos detras dei islote de Ghecet, cerca de la orilla derecha del Danubio, lanzaron quince gruesos proyectiles contra el tren que llegaba, ocazionando algunas desgracias, si bien quedo ileso el general en jefe del ejercito ruso del Sud.

Posteriormente, en la dia 13, fue fusilado en Barbosch un hombre del pueblo, acusado de haber indicado a los turcos, enarbolando una bandera roja, el instante en quel el Grande Duque entrada en la station de Braila.

En la tarde del citado dia 3 los rusos emplazaron una bateria en la orilla izquierda, y dirigeron varios disparos contra los monitores turcos. Entre estos se hallada el nombrudo Lulfi Djiel (Alegria del mundo), acorazado, con cinco canones de grueso calibre y doscientos hombres de guerra, el enal fue destruido, pocos dias despues, por una explosion de polvora causada por un disparo que apunto el teniente de artileria rusa M.Somujlo.

Finalmente en la pagina 349 aparecen los retratos de siete generales rusos, de los ejercitos en operationes, figurando en primer lugar el del Ministro de la Guerra, M. Demetri A. Milioutin.

Varios de estos generales son bien conocidos.

El Principe de Barclay de Tolly, jefe del 7 cuerpo del ejercito del Sud, es nieto del famoso general de ignal titulo que dirigio en 1812 la compania contra Napoleon I; el Conde de Kotzebue, gobernador general de Polonia y jefe de las trupas rusas en las fronteras de Alemania y Austria, es descendiente de aquel insigne escritor aleman encargado por el emperador Alejandro I de Rusia de darle noticia exacte del estato."

Istoria Spitalului de Pneumoftiziologie Galaţi

În "Istoria oraşului Galaţi de la origini şi până la 1918", istoricul şi cercetătorul Paul Păltânea menţionează că prima atestare documentară a unui spital în Galaţi datează din 1837, când doctorul N. Chiriacopol, în calitatea sa de medic al oraşului adresându-se autorităților locale menționează funcţionarea spitalului pentru bolnavii săraci cu opt paturi, aflate în grija sa şi a ajutorului său, doctorul Gheorghe Condos. Spitalul îşi începuse activitatea la 22.12.1836 în casele părăsite ale unui "birnic", (evazionist fiscal din acea vreme), care fugise peste Dunăre să scape de datorii. Bolnavii internaţi acolo, după acelaşi Paul Păltânea sufereau de "junghiu" (pneumonie), "lingoare" (febră tifoidă), scorbut, "trepăd" (diaree), "trohna" (gripă, răceală), "frenţă" (boala franţuzească, sifilis).

 În vederea construirii unui spital nou, în acelaşi an 1837 se constituie o epitropie (eforie) pentru ridicarea unui spital, care va aduna prin subscripţie publică bani şi materiale de construcţie. Prin trecerea spitalului sub conducerea epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi se decide mutarea spitalului în apropierea bisericlor Sf. Spiridon sau Mavramol. Cum în ambele locuri nu exista spaţiu pentru amplasarea unei astfel de instituţii, în 1838 a început construirea spitalului pe un teren "quadrant de 180 de stânjeni din moşia târgului (domeniul public al târgului) situat în Mahalaua Poştei între vii". Mahalaua Poştei era locul unde se schimbau caii de poştalion în acea perioadă şi ştim tot de la Paul Păltânea că "moşia târgului" era vecină cu "moşia domnească". Terenul fusese donat de Domnitorul Constantin Mihai Racoviţă Mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi în 1757 prin hrisov domnesc şi se întindea de la schela portului până la Brates şi la apus "până suptu mal asupra Galaţilor, în lungul locului până la gura scursurii la Dunăre", probabil până la actuala stradă Coşbuc.

 În volumul "Primul spital civil din Galaţi", doctorul Chiril Baraneţchi fost decenii în şir director al Spitalului TBC Galaţi, localizează Spitalul Spiridoniei între străzile Lascăr Catargiu (Gării), Dr. Carnabel (Spitalului), Mavramol (Bălcescu) şi str. Rubinelor, în amplasamentul ocupat în prezent de Facultatea de chimie alimentară.

 Pentru proiectarea edificiului se face apel la arhitectul francez Thillaye de la Cros care construia în oraşul vecin, Brăila. După trei ani de lucrări îngreunate de lipsa de finanțare, rezolvată într-un târziu de intervenţia domnului Moldovei, Mihail Sturza, la 1 septembrie 1841 se deschide primul spital din Galaţi cu 24 de paturi, care va ajunge mai apoi la 40 de paturi.

Construit după principii arhitectonice de început de secol XIX, funcţionalitatea spitalului a fost criticată 20 de ani mai târziu de medicul primar dr. Aristide Serfioti care a văzut numeroasele erori de proiectare care-l făceau să semene mai degrabă cu o puşcarie sau cu o casă de alienaţi, decât cu un spital şi în consecinţă a solicitat demararea construirii unui alt spital. Spitalul aşa cum era, a primit în 1862 vizita Doamnei Elena Cuza, care a propus înfiinţarea unei secții de 92 de paturi cu destinaţia de maternitate şi secţie de copii. Degradat de timp şi de lipsă cronică de finanţare, spitalul ajunge aproape o ruină în 1870, când se pune problema ridicării unui alt edificiu. 

 În anul 1889 se va construi un alt spital de 60 de paturi pe str. Beldiman (Ştiinţei), în actualul amplasament al Spitalului de Pneumoftiziologie, compus din două saloane a 30 de paturi şi câteva rezerve care erau folosite drept locuinţă de personalul medical. Pentru puțină vreme localul vechiului spital de pe strada Spitalului devine azil de noapte pentru săraci, apoi în locul lui se vor construi Şcoalele Comerciale şi Institutul Ortodox.

Pâna în 1902 director al Spitalului Epitropiei a fost dr. Aristide Serfioti, ajutat de dr. Henenvogel, apoi de dr. Piaseschi. Un medic important al spitalului a fost dr. Nicolini care a fost cinstit de autoritaţile galăţene prin acordarea numelui său străzii Serei.

Dupa dr. Serfioti a urmat la conducerea spitalului dr. Alexandru Carnabel, care moare în 1927. În vremea lui spitalul avea 44 de paturi amplasate în doua saloane a 20 de paturi si 4 rezerve de câte un pat, amplasate in doua pavilioane legate intre ele printr-un coridor de 3 metri. Ca structura funcţionala spitalul era de tip mixt chirurgie şi boli interne. În plus existau un cabinet de radiologie, o sala de operaţii cu o camera de sterilizare mică şi un spălator prntru chirurgi, o sala de pansamente şi tratamente, un punct de laborator şi un punct farmaceutic. Spitalul mai avea în plus locuinţe pentru administrator, surori şi ingrijitoare, o camera pentru bucatarie, o camera pentru spălătorie, o mică magazie şi o gheţărie.

Totuşi din aceasta perioadă datează harta oraşului Galaţi intocmită în 1908 de Anastasiu George „conducator de lucrari publice”. Pe harta din 1908 în curtea actualului spital TBC se văd clar 3 corpuri de clădire izolate între ele.

În „Cartea de aur” a Spitalului Sf. Spiridon la care am avut acces prin amabilitatea doamnei doctor Monica Necula, managerul spitalului, la 1.08.1937, este amintit numele directorului de atunci dr. Grigore Bazgan, medic primar. Capacitatea spitalului creşte la 64 de paturi prin înghesuirea a câte 30 de paturi in saloanele iniţiale de 20 de paturi.

În 1938 este transferat de la Spitalul Chilia Nouă doctorul Ion Simionescu, care obţine fonduri pentru construirea unui alt pavilion de 80 de paturi. Se începe construirea prin săparea fundaţiilor, dar dr. Simionescu este mutat la Spitalul Alexandria şi apoi la Ministerul Sănătăţii ca secretar general, iar lucrarea este abandonată şi materialele dirijate spre alte lucrări din Galaţi. În aceasta calitate de secretar general, dr. Simionescu viziteaza la 6.08.1940 spitalul şi semneaza în „Cartea de aur” a acestuia. De mentionat că dr. Simionescu este cel care a plantat 1 ha de viţă de vie pe teritoriul spitalului. Soarta acestui om va fi cumplită, din cauza faptului ca a facut parte dintr-un guvern de dreapta (Goga-Cuza) a fost arestat şi torturat de comunişti murind de altfel în lagarele comuniste.

Dupa plecarea lui Simionescu este transferat la Galaţi medicul refugiat din Basarabia: dr. Ursu Ion de la Spitalul Soroca şi in spital apare dr. Nelepcu Constantin de la Tg. Bujor şi mai apoi dr. Erofte Eminescu, transferat de la Bârlad dupa ce fusese evacuat de la Tighina.

În 1948 o data cu naţionalizarea spitalul acesta îşi schimba denumirea în „Spitalul I.C. Frimu” în cinstea liderului social-democrat omorât în bataie de cei care-l anchetau în 1919. Are loc un schimb de secţii între Spitalul de Adulţi nr.1, de unde vin 80 de paturi de tuberculoză şi unde pleacă secţia de chirurgie. Spitalul devine spital de tuberculoză de la 1 .03.1949, toti bolnavii fiind înghesuiţi în cele doua saloane de 20 de locuri, care astfel devin de 40 de locuri. Este numit director dr.Codreanu Gheorghe, medic primar ftiziolog. Cu aceasta ocazie pleaca la spitalul de Adulţi dr. Irofte Eminescu, iar dr. Nelepcu este transferat la Spitalul C.F.R din Piaţa Moruzzi.

Anul urmator Ministerul Sănătăţi acorda fonduri pentru construirea a 4 saloane cu câte 5 paturi şi pentru recompartimentarea celor doua saloane de 40 de paturi, în 3 saloane legate de un coridor exterior.

În 1 iulie 1950 spitalul este mărit la capacitatea de 115 paturi şi este numit director dr. Chiril Baraneţchi.

În 1 iulie 1951 spitalul se uneşte cu dispensarul TBC din strada Grădina Veche, care se va muta din considerente de integrare a medicilor în dispensar şi spital pe strada Radu Negru. Este numit director pentru o perioada dr. Codreanu Gheorghe, medic primar ftiziolog, pentru ca din 15 iulie 1952 să revină director  dr. Baraneţchi.

Condiţiile de pe str. Radu Negru nu erau corespunzătoare aşa ca din 1954 dispensarul TBC se muta pe strada Culturii nr. 8, unde se înfiinţează un centru de microradiografie pulmonară (MRF sau „micro”).

Cu interventia organelor de partid locale se va aproba construirea unui pavilion nou de 130 de paturi şi a mai multor anexe: bloc operator cu 2 săli de operaţie, farmacie, laborator, radiologie, ORL- bronhologie, camera de gardă medici, sala de mese de 250 de locuri pentru bolnavi, sala de mese de 60 de locuri pentru personal, toate aceste facilităţi fiind amplasate în corpul „G” cu excepţia blocului alimentar şi a sălilor de mese care vor fi în corpul „E”. Lucrările încep în 1955 şi sunt terminate în 1957 iar in urma lor capacitatea spitalului devine de 250 de paturi:

            Secţia ftiziologie: 125 paturi

            Secţia chirurgie toracică: 100 paturi

            Secţia pneumologie: 25 paturi

În anul 1963 sunt alocaţi 300000 de lei pentru repararea pavilionului de ftiziologie (Corpul „C”), construit cu materiale provenite din demolarile care începuseră în oraş prin construcţia de blocuri. Spitalul devine de 275 paturi, din care:

Secţia ftiziologie I: 100 paturi

Secţia ftiziologie II: 75 paturi

Secţia chirurgie toracică: 100 paturi

Tot din 1963 se trece pe încălzire centrală proprie care furniza caldură si altor unităţi din cartier. În acelaşi an se deschide dispensarul din Ţiglina I. Din păcate în 1966 din suprafaţa totală de 6 ha, care avea 1 ha de vie, ½ ha de livadă. ½ ha gradina de zarzavat, sera de răsaduri şi flori, gospodărie anexa de 100 porci, se dezafectează jumatate pentru construirea Liceului de Construcţii de Maşini nr.1 şi Căminului de Copii Şcolari.

În anul 1971 se schimbă denumirea spitalului în „Spital Municipal nr. 2 de Boli Pulmonare şi TBC”.

Din 1975 începe construcţia Secţiei de Ftiziologie II cu 44 de paturi şi o sala de şedinţe de 156 locuri, amplasata la subsol. Lucrarea se termină în 1977 cu ajutorul I.A.C.M.R.S.Galaţi, care execută şi magazia de alimente cu etaj, camerele frig şi cofetaria, (actualul chioşc alimentar).

În 1977 spitalul avea 310 paturi:

Secţia ftiziologie I: 90 paturi

Secţia ftiziologie II: 90 paturi

Secţia ftiziologie III: 60 paturi

Secţia chirurgie toracică: 60 paturi

Terapie intensivă: 10 paturi

În 1978 se construiesc 6 birouri administrative într-un corp nou, pavilionul de ateliere şi se începe construirea pavilionului de pediatrie pentru 60 de paturi. Secţia de pediatrie va fi inaugurată în 6 martie 1982, spitalul devenind de 365 de paturi:

Secţia ftiziologie I: 90 paturi

Secţia ftiziologie II: 90 paturi

Secţia ftiziologie III: 60 paturi

Secţia chirurgie toracică: 60 paturi

Terapie intensivă: 10 paturi

Secţia Ftiziopediatrie: 55 paturi

La 1.05.1984 este numit director dr. Tănase Caton, care era medic şef al secţiei Pneumoftiziologie III. Dr. Tanase (n. 15.05.1934), era venit in Spitalul TBC din 1961. Dupa ieşirea la pensie a dr. Tănase în 1998, este numită directoare dr. Stoleru Lenuţa, care a condus spitalul pâna în 2001, când a fost înlocuită de dr. Tănase Marlena. Aceasta va administra spitalul până în 2005, când postul de manager al spitalului va fi ocupat de dr. Monica Necula.

Galaţi, port de U-boot în cel de-al doilea război mondial.

U-18 la montaj în docul uscat din Galați.

U-9.

Când, în toamna lui 1941, a devenit clar că războiul împotriva URSS nu mai este „Blitzkrieg” şi că probabil va urma un război de lungă durată, Înaltul Comandament german a decis în luna decembrie 1941 că o chestiune de cea mai mare prioritate este cea de a transfera submarine la Marea Neagră. Cum accesul acestora din Atlantic în Marea Neagră era imposibil din cauza riscurilor uriașe și mai ales din cauza controlului eficient efectuat asupra strâmtorilor de către Turcia neutră, s-a decis ca acestea să fie aduse la Constanța pe Dunăre. O sarcină aparent descurajantă, o mare parte din transportul acestora pe mare şi pe uscat necesitând metode noi încă neîncercate de nimeni până atunci. Conform acestui proiect îndrăzneț, submarinele trebuiau să fie la început parţial demontate în Kiel şi apoi încărcate pe pontoane. Pontoanele urmau să fie remorcate prin Marea Nordului - Canalul Marea Baltică până la Hamburg, iar apoi pe Elba la până la Dresda. De acolo submarine urmau să fie transferate de pe pontoane pe remorci. Urma apoi un drum de 300 km pe autostrăzi, până la Ingolstadt spre Dunăre. Acolo submarine urmau din nou să fie mutate pe pontoane şi tractate de remorchere până la Linz şi apoi până la Galați unde urmau să fie re-asamblate.
Pentru a realiza acest proiect unic, o echipa de 600 de oameni care cuprindea constructori de nave, şoferi de camioane, poliţişti de trafic şi alți specialişti a fost mobilizată. Vehiculele de transport şi auxiliare au cuprins camioane grele de remorcare, cu mai multe axe, remorci cu o capacitate de încărcare de 60-tone, un număr mare de camioane, camioane cisternă pentru combustibil, vehicule de comunicare, camione- atelier şi altele.
Cele şase submarine de tip II B care urmau să fie transferate la Marea Neagră au constituit două grupuri, cuprinse în Flotila 30. Primul grup era format din: U-9, U-19 şi U-24 şi al doilea grup din: U-18, U-20 şi U-23.
Pregătirile pentru transferul de submarine a început în primăvara anului 1942. Din cauza adâncimii limitate a căilor navigabile, toate echipamentele grele, cum ar fi motoarele diesel, baterii electrice, tunurile şi torpilele, au fost eliminate. În scopul de a reduce înălţimea, turnurile de pilotare au fost parţial dezmembrate. După aceasta într-un doc uscat, cinci perechi de pontoane au fost fixate una lângă alta, pe partea laterală a fiecărui submarin. După umplerea cu apă de andocare, submarinul a fost răsturnat la 90 de grade pe  pontoane, astfel încât coca sa a fost întinsă pe cele zece pontoane. În acest mod mai neobişnuit submarinele au fost transportate deasupra apei şi nu în apă.
Pentru transportul rutier, fiecare remorcă de tip Culemeyer a fost tractată de două sau patru camioane de tractare Kaelble, care au fost aranjate în tandem, sau în perechi, în două rânduri. Conducerea sub şi peste poduri a fost cel mai dificil de executat şi a necesitat atenţie şi precizie maxima în strictă concordanţă cu maiestria conducătorilor auto. Un exemplu a fost trecerea pe sub podul de piatra de la Regensburg, care a necesitat o precizie milimetrică.
Toate podurile au fost examinate în prealabil şi unde a fost necesar, acestea au fost consolidate sau reconstruite. Distanța de 280 mile de la Elba la Dunăre a fost parcursă în 56 de ore, la o viteză de aproximativ 5 km/h, pe autostrazile cunoscute astăzi drept A4 și A9. Schimbare a şoferilor şi realimentarea camioanelor de remorcare au fost efectuate fără oprirea convoaielor, din mers.
Submarinele din primul grup au fost asamblate parţial la Linz, dar cea mai mare parte a lucrarilor de reconstituires-a efectuat la Șantierul Naval Galați. Ele  au fost apoi remorcate apoi prin Delta Dunării la Sulina şi de acolo au continuat să navigheze în apele Mării Negre către baza lor de la Constanța.
Durata transferului de submarine de la Kiel la Marea Neagră a fost zece luni. Ultima navă a flotilei 30 (U-20) a ajuns la Constanța în luna iulie 1943.
Submarinele au luat în cele din urmă parte în 57 de misiuni militare şi au scufundat navele sovietice următoarele: 
U-20 nava cisternă Vaillant Couture (16 ianuarie 1944), navă de marfă PesteK (19 iunie 1944); 
U-23 schoonerul Tanais (23 octombrie 1943 ), remorcherul portuar Smely (29 mai 1944); 
U-24  nava cisternă Emba (30 iunie 1943).
U-9 din imagine a fost surprins de un atac aerian pe când se afla la baza sa din Constanţa şi scufundat de bombele sovietice la 20 august 1944. 
U-18 a fost avariat de atacul aerian sovietic din 20 august 1944 și ulterior capturat de sovietici. A fost scufundat prin torpilare în 1947 împreună cu U-24 și se află la 1000 metri adâncime.
U-24 a fost sabordat de propriul echipaj la 24 august 1944, dar recuperat de sovietici și scufundat 3 ani mai târziu.
U-19, U-20 și U-23 au fost sabordate la 10 si 11 septembrie 1944 de echipajele lor. Întoarcerea armelor de către români la 23 august 1944 le lăsase fără baza de aprovizionare și de întreținere. În 2008 au fost găsite epavele lor la 300 metri sub apă și la 3 mile de țărmul turcesc. Echipajele s-au salvat în totalitate.
A meritat atâta efort şi risipă de inteligenţă? Nu, dar realizarea tehnica este remarcabilă și face cinste inginerilor germani de atunci.

Despre Flotila 30 s-au scris multe pagini și s-a făcut chiar și un film: "Gefangen im Schwarzen Meer". Revista Spiegel Online din 4 februarie 2008 a dedicat un articol despre această realizare remacabilă sub titlul "Uboot auf der Autobahn" din care am extras și eu fotografiile următoare.

U-19 și U-24 în docurile de la Kiel.
sursa Spiegel Online

U-23 la Kiel pregatit pentru drumul spre Hamburg.sursa Spiegel Online

U-9 la Dresda. sursa Spiegel Online

Remorcile de 70 tone. Sursa Wikipedia

La drum. sursa Spiegel Online

Pe autostradă. sursa Spiegel Online

Pregătiri de lansare la Ingolstadt. (sursa Spiegel Online)

Podul de piatră de la Regensburg. (sursa Spiegel Online)

La Regensburg. (sursa Spiegel Online)

Pe Dunăre spre Cazane. (sursa Spiegel Online)

U-18 la Constanța. (sursa Spiegel Online)

U-19 la Constanța. (sursa Spiegel Online)

Chioscul lui U-18 pe care este desenată o torpilă care străpunge steaua roșie sovietică.'
(sursa Spiegel Online)

Despre poşta în secolul XIX

Căruță de poșta din țările române secolul XIX
Muzeul Poștei Berlin

„Cine vrea să călătorească prin ţara Moldovei fără să aibă propria sa trăsură, nu nimereşte bine. Se găsesc întreadevăr diligenţe, făcute întocmai după cele austriace, între Iasi, Galaţi şi Botosani, dar locurile sunt prinse cu mult înainte; iar pentru comunicațiile cu celelalte părţi ale ţării nu poartă nimeni nici-o grijă. 
Dacă ești silit să faci un drum înlăuntrul țării, nu-ţi rămâne alta decât să alegi între căruţa de poștal, un adevărat chin și birjarul (sau harabagiul) ovreiu. Birjarul ovreiu nu mânä rău, nu face un popas prea lung spre a da grăunțe cailor în zilele de vară, dar de nu va fi noroiul prea mare, el face șase poște de dimineaţă până seara, dar mijlocul întrebuințat pentru călătorie rămâne cu toate acestea foarte barbar...”
Wilhelm de Kotzebue, 1853, Călători ruși în Moldova şi Muntenia, de Gheorghe Bezviconi, ed. Institutului de Istorie Naţională Bucureşti, 1947.

Specii invazive de ţânţari în Europa

Zone europene identificate drept locuri invadate de ţânţari extraeuropeni
(în roşu)

O nouă ameninţare de sănătate publică bate de ceva timp la portile Europei. Specii exotice de ţânţari asiatici (Aedes albopictus, A. japonicus, A. koreicus), africani (Aedes aegypti), americani (A. atropalpus, A. triseriatus), par a se adapta uşor la climatul din unele ţări europene şi tind să-şi extindă arealul pe bătrânul continent. De ce ar fi această invazie o problemă de sănătate publică? Din cauza bolilor pe care le pot transmite femelele (hematofage) din aceste specii de ţânţari atunci când înţeapă, în mod frecvent ARBO-viroze (Arthropod-Born Viroses), manifestate clinic în special ca şi encefalite acute, dar şi parazitoze, ca de exemplu filaria, în care sângele persoanei infectate de ţânţari va fi invadat de viermi inelari ca nişte fire de aţă. Atât encefalitele cât şi filariozele pot afecta atât oamenii cât şi animalele domestice, inclusiv cele de companie, motive pentru care autoritaţile de sănătate publică au introdus modalităţi de supraveghere a circulaţiei acestora şi metode de combatere la fel de energice ca pentru ţânţarii anofeli care transmiteau malaria.

Primele invazii s-au inregistrat în ţările mediteraniene, pe teritoriile vecine zonelor portuare şi aeroporturilor. Franţa, Italia, Spania şi Grecia au fost primele invadate, dar populaţii de astfel de ţânţari au fost înregistrate şi în Germania, Olanda (mai corect spus Netherlanda), ba chiar şi Elveţia. Este evident că rata de supravieţuire şi de multiplicare a acestor insecte este net mai ridicată în ţările cu climă caldă, dar estimările arată că nu vor fi iertate de invazie nici ţările cu climă temperată din nordul continentului. Iată de ce toate ţările europene periclitate au trecut la supravegherea sistematica a invadatorilor, serviciile de sănătate municipale din aceste ţări capturând tănţarii adulţi şi ouă de insecte pentru identificare taxonomică, identificare ADN şi identificarea sensibilităţii la insecticide, deoarece unele linii „importate” în Europa de ţânţari vin deja din zonele de origine cu o rezistenţă dobândită la unele insecticide, folosite abuziv în agricultura în ţările de origine.

Ce se întâmpla la noi? După un deceniu de la înfiinţare, laboratoarele de vectori şi regimul pesticidelor din direcţiile de sănătate publică judeţene au fost desfiinţate (acolo unde totuşi s-au înfiinţat), iar de problema vectorilor (insecte şi alte animale care transmit boli) nu se mai ocupă nimeni. Citeam mai de mult într-o lucrare că după deceniile de luptă antipaludică (împotriva malariei) din anii ’50-’60, când prin acţiuni sistematice şi intensive au fost distruşi vectorii malariei: ţânţarii anofeli, populaţia de ţânţari anofeli s-a refacut complet în 30 de ani, la sfârşitul mileniului fiind exact ca după război. Numai lipsa surselor de malarie (bolnavi acuţi sau cronici), face ca malaria să nu reapară, dar ea pândeşte după uşa lăsătă larg deschisă de emigraţia ilegală intensă din ultimii ani şi de impotenţa autoritaţilor.

În contrast cu nepasarea de la noi, alte guverne responsabile pentru soarta cetăţenilor au pus la punct ghiduri şi metodologii sofisticate de supravehere şi control al acestei invazii de ţânţari din specii aliene. Nedherlanda care are întinderi uriaşe de luciu de apă (20% din suprafaţă) este un model de astfel de ţară.

Un exemplu tot în acest sens este blogul Serviciului de Supraveghere al Ţânţarilor din zona Pineda del Mar, de pe coasta catalană a Spaniei, care poate fi un model instructiv pentru orice autoritate publica din România.

Programul şi strategia de luptă împotriva ţânţarului tigru (A. albopictus).