LECTIA DE ANATOMIE A DOCTORULUI POPA: Galaţi, port de U-boot în cel de-al doilea război mondial.

U-18 la montaj în docul uscat din Galați.

U-9.

Când, în toamna lui 1941, a devenit clar că războiul împotriva URSS nu mai este „Blitzkrieg” şi că probabil va urma un război de lungă durată, Înaltul Comandament german a decis în luna decembrie 1941 că o chestiune de cea mai mare prioritate este cea de a transfera submarine la Marea Neagră. Cum accesul acestora din Atlantic în Marea Neagră era imposibil din cauza riscurilor uriașe și mai ales din cauza controlului eficient efectuat asupra strâmtorilor de către Turcia neutră, s-a decis ca acestea să fie aduse la Constanța pe Dunăre. O sarcină aparent descurajantă, o mare parte din transportul acestora pe mare şi pe uscat necesitând metode noi încă neîncercate de nimeni până atunci. Conform acestui proiect îndrăzneț, submarinele trebuiau să fie la început parţial demontate în Kiel şi apoi încărcate pe pontoane. Pontoanele urmau să fie remorcate prin Marea Nordului - Canalul Marea Baltică până la Hamburg, iar apoi pe Elba la până la Dresda. De acolo submarine urmau să fie transferate de pe pontoane pe remorci. Urma apoi un drum de 300 km pe autostrăzi, până la Ingolstadt spre Dunăre. Acolo submarine urmau din nou să fie mutate pe pontoane şi tractate de remorchere până la Linz şi apoi până la Galați unde urmau să fie re-asamblate.
Pentru a realiza acest proiect unic, o echipa de 600 de oameni care cuprindea constructori de nave, şoferi de camioane, poliţişti de trafic şi alți specialişti a fost mobilizată. Vehiculele de transport şi auxiliare au cuprins camioane grele de remorcare, cu mai multe axe, remorci cu o capacitate de încărcare de 60-tone, un număr mare de camioane, camioane cisternă pentru combustibil, vehicule de comunicare, camione- atelier şi altele.
Cele şase submarine de tip II B care urmau să fie transferate la Marea Neagră au constituit două grupuri, cuprinse în Flotila 30. Primul grup era format din: U-9, U-19 şi U-24 şi al doilea grup din: U-18, U-20 şi U-23.
Pregătirile pentru transferul de submarine a început în primăvara anului 1942. Din cauza adâncimii limitate a căilor navigabile, toate echipamentele grele, cum ar fi motoarele diesel, baterii electrice, tunurile şi torpilele, au fost eliminate. În scopul de a reduce înălţimea, turnurile de pilotare au fost parţial dezmembrate. După aceasta într-un doc uscat, cinci perechi de pontoane au fost fixate una lângă alta, pe partea laterală a fiecărui submarin. După umplerea cu apă de andocare, submarinul a fost răsturnat la 90 de grade pe pontoane, astfel încât coca sa a fost întinsă pe cele zece pontoane. În acest mod mai neobişnuit submarinele au fost transportate deasupra apei şi nu în apă.
Pentru transportul rutier, fiecare remorcă de tip Culemeyer a fost tractată de două sau patru camioane de tractare Kaelble, care au fost aranjate în tandem, sau în perechi, în două rânduri. Conducerea sub şi peste poduri a fost cel mai dificil de executat şi a necesitat atenţie şi precizie maxima în strictă concordanţă cu maiestria conducătorilor auto. Un exemplu a fost trecerea pe sub podul de piatra de la Regensburg, care a necesitat o precizie milimetrică.
Toate podurile au fost examinate în prealabil şi unde a fost necesar, acestea au fost consolidate sau reconstruite. Distanța de 280 mile de la Elba la Dunăre a fost parcursă în 56 de ore, la o viteză de aproximativ 5 km/h, pe autostrazile cunoscute astăzi drept A4 și A9. Schimbare a şoferilor şi realimentarea camioanelor de remorcare au fost efectuate fără oprirea convoaielor, din mers.
Submarinele din primul grup au fost asamblate parţial la Linz, dar cea mai mare parte a lucrarilor de reconstituires-a efectuat la Șantierul Naval Galați. Ele au fost apoi remorcate apoi prin Delta Dunării la Sulina şi de acolo au continuat să navigheze în apele Mării Negre către baza lor de la Constanța.
Durata transferului de submarine de la Kiel la Marea Neagră a fost zece luni. Ultima navă a flotilei 30 (U-20) a ajuns la Constanța în luna iulie 1943.
Submarinele au luat în cele din urmă parte în 57 de misiuni militare şi au scufundat navele sovietice următoarele:
U-20 nava cisternă Vaillant Couture (16 ianuarie 1944), navă de marfă PesteK (19 iunie 1944);
U-23 schoonerul Tanais (23 octombrie 1943 ), remorcherul portuar Smely (29 mai 1944);
U-24 nava cisternă Emba (30 iunie 1943).
U-9 din imagine a fost surprins de un atac aerian pe când se afla la baza sa din Constanţa şi scufundat de bombele sovietice la 20 august 1944.
U-18 a fost avariat de atacul aerian sovietic din 20 august 1944 și ulterior capturat de sovietici. A fost scufundat prin torpilare în 1947 împreună cu U-24 și se află la 1000 metri adâncime.
U-24 a fost sabordat de propriul echipaj la 24 august 1944, dar recuperat de sovietici și scufundat 3 ani mai târziu.
U-19, U-20 și U-23 au fost sabordate la 10 si 11 septembrie 1944 de echipajele lor. Întoarcerea armelor de către români la 23 august 1944 le lăsase fără baza de aprovizionare și de întreținere. În 2008 au fost găsite epavele lor la 300 metri sub apă și la 3 mile de țărmul turcesc. Echipajele s-au salvat în totalitate.
A meritat atâta efort şi risipă de inteligenţă? Nu, dar realizarea tehnica este remarcabilă și face cinste inginerilor germani de atunci.

Despre Flotila 30 s-au scris multe pagini și s-a făcut chiar și un film: "Gefangen im Schwarzen Meer". Revista Spiegel Online din 4 februarie 2008 a dedicat un articol despre această realizare remacabilă sub titlul "Uboot auf der Autobahn" din care am extras și eu fotografiile următoare.