Secta scapeţilor

Femeie scapete cu mastectomie totală bilaterală.

Secta scopiţilor  de la geneza ei a fost strâns legată de credinţa în Hristos, castrarea fiind pentru aceştia calea principală de mântuire. 

Primele informaţii despre istoria scopiţilor („skoptsy” în limba rusă însemnând castrat) au fost documentele de investigare ale poliţiei ţariste.

Prima reacţie oficială privind activităţile sectei de scapeţi a fost decretul împărătesei Ecaterina a II din 2 iunie 1772, generat de apariţia acetei mişcări religioase în Oryel, oraş din centrul Rusiei.

În 1807 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a proclamat secta scapeţilor ca fiind cea mai periculoasă erezie şi blasfemie, iar în 1835 această definiție a fost inclusă în Codul penal rus. Senatul Rusiei a definit scapeţii ca fiind: "duşmani ai omenirii, distrugători ai moralei, infractori împotriva legilor divine şi civile".

În 1836 şefii de raioane au primit ordin să facă liste de sectanţi scapeţi, iar în anul următor, a apărut decretul care interzicea oficialităţilor să dea premii, medalii şi decoraţii scapeţilor, chiar dacă făcuseră acte de vitejie sub arme .

Fondatorul sectei scapeţilor a fost un ţăran din raionul Oryel, Kondraty Selivanov, care avea ca idee principală reîncarnările perpetue şi continue ale lui Hristos, care determinau astfel prezența sa permanentă pe pământ.

Kondrat Selivanov parintele sectei scapeţilor

Cu acest Hristos reâncarnat s-a identificat Selivanov, considerat de adepţii săi a fi Noul Mesia, sau ţarul Petru III. Selivanov a propăvăduit castrarea ca singura cale de mântuire a păcătoşilor şi a început să predice în 1770. Din ordin împărătesc al ţarinei Ecaterina a II-a („Cea Mare”),  fost arestat şi exilat în Siberia, la Irkutsk.

Când părea că toata lumea uitase de el, în 1795 a apărut brusc în Moscova. A fost din nou arestat şi trimis la Sankt Petersburg, unde se presupune că ar fi fost chestionat de ţarul Rusiei Pavel I, care urmase la tron mamei sale (cu care fusese toată viaţa într-un conflict, generat chiar de Ecaterina a II-a cere-l considera ca fiind făcut cu unul din amanţii săi, nu cu soţul său, Petru al III-lea, punând astfel la îndoiala dreptul acestuia la tronul Rusiei).

Ori Selivanov continuă delirul său mistic, afirmând ca de fapt îi este tată natural ţarului, căruia îi recomandă se se pocăiască prin castrare, fapt ce-l înfurie pe ţar care-l bagă la azilul de nebuni din Sankt Petersburg.

În 1801 Pavel I moare în patul său ucis de un grup de complotişti, iar pe trunul Rusiei urcă fiul său cel mare, Alexandru I, crescut de bunica lui Ecaterina cea Mare pentru a deveni împărat. Bântuit probabil de remuşcări pentru asasinarea tatalui său de care se crede că nu era foarte străin, Alexandru a fost un om habotnic. Pe acest fond l-a eliberat la cererea unei bogătaşe din capitală pe  Selivanov, cu o singura condiţie, să rămână în afara vieţii publice, exilat pe moşiile binefacatoarei sale. Pe moşiile respective lumea bună din Sankt Petersburg îl vizita regulat pe Selivanov, unde asista la delirul său mistic, sau participa de şedinţele sale de „radenia”-extaz mistic, care impresionau credincioşii. Se crede că însuşi ţarul Alexandru I ar fi apelat la astfel de viziuni ale acestui guru, încercând să afle soarta războiului pe care-l ducea cu armata lui Napoleon. Notorietatea lui Selivanov este asa de mare, încat un admirator de-al său îi construieşte pe un conac în 1817 o sală în care încăpeau în timpul radeniei 200-300 de prozeliţi. Cum faima lui eclipsa familia Romanovilor şi începea să deranjeze, Selivanov a fost internat în mânăstirea Spaso-Efimev din oraşul Suzdal, unde a fost izolat complet de lumea exterioară. Ministrul Ministerului Afacerilor Interne, contele Kochubei, a trimis o scrisoare stareţului mănăstirii Spaso-Efimev, în care a insistat pe următoarele puncte:

Kondraty Selivanov îi este interzis să comunice cu orice persoană

I-a fost interzisă comunicarea  cu persoanele din afara mânăstirii.

Şederea sa în mănăstire a trebuit să fie ţinută în secret.

Manastirea va primi din partea statului 600 de ruble pe un an plată pentru cheltuielile de adapostire pentru el.

Selivanov moare în 1832, prilej pentru prozeliţii săi să creada că a intrat din nou în ciclul reîncarnării, fapt ce va aduce un nou contingent de adepti la acesta sectă.

La apogeul său secta scopitilor avea o suta de mii de adepţi în toata Rusia, nu toţi mutilaţi. Represiunea ţaristă împotriva lor i-a facut populari printre ruşi, ucrainieni, lipoveni şi moldoveni, mai ales că oamenii din aceasta credinţă nu consumau alcool, erau bigoţi, linistiţi şi aveau un comportament exemplar.

După moartea lui Selivanov doctrina lui a continuat să pătrundă în păturile sărace ale populaţiei, dar şi în alte categorii cum ar fi militarii, sau comercianţii şi mesteşugarii de la oraşe.

În 1870 apare secta neo-scapeţilor, în populaţia rusă din Moldova şi în Crimea, unde Kuzma Lusin un croitor are viziunea reîncarnarii lui Selivanov în propriul său trup şi va susţine castrarea mare, totală, sau „a marelui sigiliu” (aluzie la sigiliile apocalipsei), adica îndepartarea voluntara atât a testicolelor cât şi a penisului de la rădacină în obtinerea pocaintei. Sectarismul lui Kuzma Lusin s-a răspândit imediat în toata Rusia, fiind definitiv lichidat cu forţa prin anii ’30 ai secolului XX de bolşevici.

Pereche de scopiti (scapeţi) automutilaţi.

Concluzii:

Scapeţii au modificat în interesul propriu scrierile bliblice însuşindu-şi texte biblice pe care le-au adaptat cântărilor din cadrul întâlnirilor de rugaciune şi extaz mistic (radenia).

Sacrificiu lui Hristos a primit alte semnificaţii, iar venirea sa pe pământ altă întelegere.

Nevoia de automutilare a fost promovată ca o alternativă de apropiere de Dumnezeu, apropiere alfel împiedicată de păcatul cărnii şi tot ce înseamna el (frumuseţea corpului, sexualitate etc.).

Tot ce aducea religia creştină cu privire la invierea morţilor este respins de credinţa scapeţilor, de unde şi absenţa ritualurilor de înmormântare, sau chiar abandonul morţilor.

În aceasta sectă nu exista o ierarhie şi o organizare clară: colectivităţile erau conduse de „căpitani”, „stăpâni” sau „profeţi”

Nu a exista niciodata o biserică a scapeţilor, în sensul unei clădiri ridicate pentru cult, rugaciunile ţinându-se în case, cabane, hambare etc. în care se împărţea în două spaţiul pentru bărbaţi şi pentru femei, care stăteau separat pe băncuţe aşezate de-a lungul peretelui.

Cultul icoanelor a fost ignorat de scapeţi care afişau în casele lor de rugăciuni litografia lui Selivanov, sau litografiile aprobate de cenzura din Moscova, din care cele mai celebre sunt imaginile „Regăsirea oii pierdute” cu Isus în chip de cioban cu un miel în braţe înconjurat de îngeri dansând, sau „Răstignirea de carne” în care unui călugar răstignit pe cruce este ispitit de diavol la păcat, reprezentat de trupul unei femei.

Membrii acestei secte nu purtau bijuterii, decoraţiuni, sau dantele, nu se parfumau, se îmbrăcau în haine cernite şi la reuniuni îşi acoperea pârul şi capul cu basmale albe.

Adaptare după lucrarea „The castrati („scoptsy”) sect in Russia: history, teaching and religious practice” de Irina A. Tulpe si Evgheni A. Torchinov, Facultatea de Filozofie a Universitaţii de Stat din St. Petersburg, publicată în The International Journal for Transpersonal Studies, 2000, vol 19, p.77-87, Paniga Press

Sursa imaginilor: http://www.lacasamundo.com