Adevărul despre închiderea Spitalului de la Nicorești

Nici nu a început bine campania electorală că unii primari au început să viseze cai verzi pe pereți și să promită câte în cer și pe lună. De exemplu primarul din Nicorești visează redeschiderea spitalului din localitate închis cu aproape 15 de ani.

Ce nu știe primarul în cauză este faptul că toate spitalele se finanțează din 1999 prin contracte încheiate cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate.

Bani încasezi de la C. J.A.S.S. dacă prestezi servicii medicale, dar ca să ai servicii medicale trebuie să ai medici care să le efectueze. Iar medici nu sunt suficienți nici în spitalele gălățene, nici la direcția sanitară, criza de specialiști a atins cote de neimaginat.

La Nicorești erau cazați copii cu handicap psihic și locomotor grav, care nu beneficiau de condiții civilizate de îngrijire. Ca să vă dau un singur exemplu camerele spitalului erau uriașe, saloane de spital construit acum 124 de ani, iar încălzirea se făcea cu lemne arse în sobe de teracotă cu gura de alimentare la exterior, să nu se ardă copiii. 

În general din lipsă de personal și din economie, focul se făcea numai dimineața, în restul zilei copiii tremurau de frig.

Clădirea nu avea apă potabilă, iar când o organizație neguvernamentală din Irlanda a făcut din resurse proprii un puț forat din care pompa apă la spital, locuitorii comunei s-au înțepat în conductă să-și ude grădinile și spitalul a rămas fără apă.

Mâncarea era ca vai de ea și cred ca ajungea și-n altă parte decât pe masa copiilor care erau slabi ca niște umbre.

La 100 de km distanță de Galați la acei copiii nu ajungea niciodată nimeni, nici familia, nici autoritățile, doar cei de la Sanepid mai deschideau poarta de 2-3 ori pe an când aduceau vaccin, sau în control. Așa am ajuns și eu acolo datorită profesie mele,  pe vremea când eram epidemiolog de teren.

În 1995 în spital s-a declanșat o epidemie de holeră care a ucis mai mulți copii. Izbucnise un focar de holeră la o fabrica de căramidă în Turcia și mai multi muncitori din Nicorești care lucrau acolo au luat autocarul și au venit acasă, înșirând vibrioni holerici prin toate benzinăriile de pe traseu de la Stambul până acasă.

Cum starea lor s-a agravat și cum se fereau să spună că au fugit de la turci, că nu aveau cum sa se trateze acolo, au apelat la medicul din sat și s-au internat în Spitalul Nicorești care avea în structură câteva paturi de medicina internă și câteva de  obstetrică, dar closetul folosit de pacienții cu holera era folosit și de copiii cu probleme neuropsihice și așa a explodat epidemia.

Zeci de copii au fost transferați la Galați la Spitalul de Boli Infecțioase, unii din ei s-au prăpădit. S-au efectuat mii de coproculturi, sute de analize de apă, alimente, zeci de controale bacteriologice la personalul din spital, dar pentru această nenorocire nu a răspuns nimeni niciodată. Nici pentru morți, nici pentru ascunderea adevărului. În excursiile din Irlanda efectuate pe banii voluntarilor doctorița care administra atunci spitalul nu plecase niciodată singură ci cu șefi din direcția sanitară și din administrația locală. Mi-am petrecut zile în șir de dimineață până noaptea în spitalul respectiv alături de colegii mei din Sanepid.

Cunoscând aceasta situație atunci când am ajuns în 1997 inspector șef al Sanepidului din Galați l-am invitat la o plimbare prin județ pe proaspătul numit director al direcției sanitare, dr. Paul Ichim, ocazie cu care i-am prezentat "moștenirea grea" pe care o primise: spitalele Gănești, Vârlezi, Ivești, Nicorești, Pechea, Căminul de copii de la Ghidigeni. 

Nu cred că în viața lui viitorul senator a fost vreodată mai zdruncinat de ce a văzut. Era chirurg și până la acea plimbare nu văzuse niciodată copiii care patinau în fecalele din grupul sanitar fară apă, sau alienații de la Vârlezi îmbrăcați în zdrențe ca niște zombi care opreau mașinile de pe șosea ca să ceară țigări de la șoferi.

Așa că de comun acord după vizita de la Nicorești am hotărât să aducem copiii în Galați pentru a beneficia de îngrijire medicală adecvată, de căldură, apa calda, de vecinătatea unor spitale unde puteau fi tratați de afecțiunile intercurente și de ce nu de posibilitatea unei recuperări. 

Trecuse timpul când regimul comunist ca să nu se știe de copiii și adulții cu boli psihice grave, sau cu handicap sever trebuiau exilati la marginea județului cât mai departe de ochii lumii.

Am avut atunci sprijinul prefectului Victor Paul Dobre și cel al președintelui Consiliului Județean Galați, regretatul dr. Răzvan Angheluță.

Toți copii au fost aduși în două creșe la acea dată dezafectate, una din Țiglina III și alta din port, Creșa SNG, după ce am obținut cu chiu cu vai și concursul directorului Spitalului de Copii de atunci, dr. Aurel Nechita (care nu avea nimic împotriva aducerii copiilor, dar avea ceva cu Ichim, care conform algoritmului Convenției Democratice fiind țărănist ajunsese directorul D.S.P. post vizat de Nechita pe atunci membru P.N.L.).

Ășa s-a închis spitalul de la Nicoresti. Dacă cineva va avea un proiect serios și o ideea bună acolo se pot accesa fonduri europene pentru refacerea clădirii. Nu se va mai putea fura însă din mâncarea și din lemnele copiilor. Acele vremuri au apus de mult.

P.S. Deși dr. Aurel Nechita n-a avut niciun merit în aducerea copiilor la Galați, episcopul Dunării de Jos i-a conferit acestuia o mare distincție bisericească, că era "de-al casei". Doctorul Paul Ichim era mai greu de "înghițit" de Casian Crăciun, cunoscut ca fiind apropiat și susținator tacit al P.S.D.

Imaginați-vă cum putea folosi un copil cu tetrapareză spastică un asemenea closet turcesc.