Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: bătălia terestră

Plajele de debarcare de la Gallipoli.

Eşecul campaniei navale a determinat luarea în calcul a posibilitaţii trupelor terestre de a debarca şi de a curăţi ţărmurile Mării Marmara de apărătorii turci, dar mai ales de artileria şi barajele de mine care ţineau pe loc marşul biruitor spre Istambul al navelor engleze. La 25 aprilie 1915 sub acoperirea unui puternic foc de artilerie al flotei britanice şi franceze trupele aliate încep debarcarea în peninsula Gallipoli. Vârful peninsulei, Capul Helles, este abordat prin 5 plaje de debarcare S,V,W,X,Y de trupe adunate din tot imperiul britanic. Găsim regimente englezeşti, galeze, irlandeze, scoţiene, indiene, dar şi trupe Gurka din Nepal, sau un regiment de voluntari din Palestina. Corpul expediţionar australian şi neozeelandez ANZAC (Australian and New Zeeland Army Corp) debarcă pe plaja Z în încercarea de a tăia peninsula la baza ei şi a încercui trupele otomale ca într-un cleşte.

Forţele aliate au în faţa lor trupele turceşti sub comanda lui Mustafa Kemal, (cel care va deveni ulterior primul preşedinte al Turciei moderne) şi o armata otomană experimentată în războaiele balcanice, şcolită de ofiţeri prusaci şi echipată de industria germană cu tunuri Krupp, mitraliere MG 08 şi carabine Mauser. Riposta aparătorilor turci va fi pe măsura patriotismului lor la care facea apel Kemal Atatürk: „Nu vă ordon să luptaţi, vă ordon să muriţi. În timpul cât voi veţi muri alţi soldaţi şi alţi comandanţi vor veni şi vă vor lua locul”. 

Plajele de debarcare vor fi acoperite cu cadavrele aliaţilor, iar pantele dealurilor de pe peninsula de cadavrele apărătorilor. Unele regimente turceşti rămase fără muniţie atacă la baionetă, altele dispar în luptă cu totul, cum ar fi celebrul regiment 57, în memoria căruia armata turca modernă n-a mai numit niciodata alt regiment cu acest număr, sau la fel de celebrul regiment Norfolk dispărut în totalitate (şi despre care se speculează de către fanii UFO că ar fi fost răpit de un OZN).

Atacurile succesive asupra localităţii Krithia sunt oprite la câţiva kilometri de plajele de debarcare, iar progresele trupelor ANZAC sunt îngropate sub un morman de cadavre. Deşi aliaţii suplimentează cu trupe frontul, nu se fac progrese semnificative şi pierderile de ambele părţi sunt foarte mari. În august aliaţii sprijina forţele australiene printr-o debarcare nouă la Suvla. Ambele forţe beligerante se îngroapă în tranşee şi pe măsură ce sunt aduse forţe noi de-o parte sau de alta se declanşează atacuri sângeroase. Războiul devine unul de tranşee, cu baraje de artilerie, atacuri de ambele părţi, acte de eroism de o parte şi de alta. În octombrie este clar deja că ofensiva bate pasul pe loc şi se decide retragerea trupelor aliate. Evacuarea se va întinde pâna la Crăciunul 1915 şi este studiată şi acum în marile academii militare ale lumii ca un mare succes militar, alături de alta evacuare reuşită, cea de la Dunquerque din 1940.

Pierderile de ambele părţi sunt imense: 400.000 de morţi şi răniţi, mai precis aliaţii au 44000 morţi şi 97.000 răniţi, turcii au 87.000 morţi şi 165.000 răniţi. Pentru turci cei prăpădiţi în bătalie devin martiri ai neamului şi numeroase monumente le cinstesc memoria. Ziua de 25 aprilie este ANZAC day în tot Commonwealth-ul în special în Noua Zeelanda şi Australia şi mii de excursionişti vin în Turcia la mormintele strămoşilor. Întreaga zona de conflict este un memorial în aer liber cu zeci de cimitire şi monumente şi a fost conservata impecabil de statul turc, care a refăcut tranşee, baterii de artilerie şi amplasamente militare.

Cimitirul de la plaja de debarcare ANZAC  (după Perthnow.com.au).