RĂZBOIUL IGIENIŞTILOR

Încleştarea dramatică din cel de al II lea război mondial, dintre forţele germane expediţionare din Libia şi Tunisia, constituite în Afrika Korps, aflate sub conducerea legendarului feldmareşal Erwin Rommel (poreclit „Vulpea deşertului”) şi trupele britanice (mai corect ale Commonwealth-ului) staţionate în Africa, aflate sub comandă generalului Bernard Montgomery (poreclit „Monty” sau „Generalul spartan”), pare a fi privită dintr-un alt unghi acum la aproape 70 de ani de la desfăşurarea ei.

Cum a fost posibil ca trupele germane bine echipate şi bine antrenate, cu experienţă în alte teatre de război europene şi africane să fie învinse fără drept  de apel şi azvârlite în Mediterana? Cercetări recente¹ ale arhivelor armatei germane şi a celei englezeşti scot la iveală un alt adversar de temut cu care s-au războit ambele tabere în Africa: bolile infecţioase, cu precădere dizenteria.

Astfel se apreciază că în cel de al II-lea război mondial dizenteria a afectat câteva milioane de soldaţi determinate atât de dizenterie parazitară, cu amoeba Entamoeba hystolityca cât şi de shigeloză,  dizenterie bacteriană cu bacili dizenterici, Shigella dyzenteriae, Sh. Flexner, Sh. Boyd, Sh. Sonnei.

Aproximativ 45-50% din soldaţii germani şi italieni care formau împreună apărarea la El Alamein² erau suferinzi de dizenterie, atât bacilară cât şi amibiană. Numărul cazurilor de dizenterie înregistrate în ambele tabere din Africa de Nord a fost de 500.000, dar pierderile şi rezultatele nu au fost egale în ambele tabere. Care au fost cauzele acestor îmbolnăviri în masa ale combatanţilor de pe frontul african in al doilea razboi mondial? Cunoscându-se epidemiologia dizenteriei bacilare şi a celei parazitare putem spune fără greşeală că principala cauza a epidemiilor a fost lipsa de igienă, cu precadere a igienei apei, igienei alimentelor şi igienei deşeurilor umane.

            În Afrika Korps preocuparea pentru igienă şi prevenirea îmbolnăvirilor era uzuală, dar neadatpata teatrelor de operaţii din afara Europei. Armata germană spre deosebire de cea britanică nu luptase în colonii, nu avea experienţă în domeniul bolilor tropicale şi nici nu avea organizat un serviciu sanitar axat pe aceste probleme de patologie tropicală. Târziu când dizenteria a făcut ravagii în armata germană au fost înfiinţate „Filterkolonne”, „Wasercolonne” şi unităţi de „Wasserdistillation”, cu rol în aprovizionarea trupelor cu apă potabilă, însă măsuri privind protecţia sanitară a alimentelor şi eliminarea deşeurilor umane de toaletă nu au fost luate niciodată.

Spre deosebire de nemţi, britanicii cu ajutorul serviciilor medicale, prin intermediul regulamentelor medicale militare severe, au impus măsuri de igienă în primul rând legate de latrine, apoi de apa potabilă şi de alimente. Încă din secolul al-XVIII-lea au apărut în Imperiul Britanic³ primele manuale militare cu reguli de igienă militară. Astfel Sir John Pringle (1707-1782) considerat părintele igienei militare în lucrarea „Observation of the diseases of the Army in Camp and Garrieson” (1752) a impus primele regulamente în acest sens, care priveau printre altele acoperirea zilnica a deşeurilor din latrine cu pământ, drenarea periodica a latrinelor şi mutarea taberelor militare la apariţia cazurilor de boli diareice. Fundamentală este şi opera medicului militar Benjamin Rush, chirurg şef al armatei engleze din colonii: „Îndrumari pentru păstrarea sănătăţii soldaţilor” apărută in 1778 şi care cuprinde numeroase îndrumări privind igiena taberelor militare.

Montgomery instruit la cele mai înalte academii militare ale imperiului britanic avea cunoştinţe solide despre toate aceste reguli şi avea deja experienţa anilor petrecuţi ca şi comandant al unor unităţi militare britanice în Palestina, Egipt şi India unde fusese chiar instructor în Indian Army Staff College din Quetta. Experienţa sa în colonii unde se familiarizase cu patologia tropicală cazonă şi cu metodele de prevenire ale vremii, l-a determinat sa impună pentru soldaţii săi reguli stricte de igienă. Deciziile importante avea să le ia generalul Montgomery la sugestia medicilor militari britanici în domeniul igienei soldaţilor şi a bivuacurilor. Astfel fierberea şi clorinarea apei de băut, igiena personală a soldaţilor, cu accent în special pe eliminarea deşeurilor umane, au avut un rol important în prevenirea îmbolnavirilor prin dizenterie. Arderea zilnică cu petrol a gropilor latrinelor determina distrugerea muştelor din zonă, iar igienizarea taberelor recent părasite de inamic devenise obligatorie. O simplă ladă de muniţie cu capac găurit aşezată peste o groapă simplă în pământ era utilizată drept closet, dar accesul muştelor la conţinutul gropii era împiedicat printr-un capac din pânză de prelată. Acesta măsură simplă a salvat mii de vieţi de soldaţi britanici, împiedicând contaminarea apei şi a alimentelor prin vectori. Britanicii aveau deja experienţă în acest domeniu. În timpul bătăliei de la Gallipoli din primul război mondial înregistraseră 120.000 cazuri de dizenterie³.

Preocuparea generalului Motgomery pentru igiena soldaţilor a ajuns proverbială şi prin alte exemple, mai puţin „otodoxe”. În timpul celui de-al doilea război mondial trupele britanice cantonate la Tripoli în Libia aveau voie să frecventeze numai un singur bordel care era inspectat periodic de ofiţerii medici din stafful generalului.

DISCUŢII.

Dizenteria a însoţit toate marile războaie ele omenirii de la războaiele greceşti, la cele punice, cruciadel, războaiele napoleoniene, războiul de independenţă american, cel de secesiune, Marele Război, al doile război mondial şi celelalte conflicte care i-au urmat. Se apreciază că dizenteria a făcut mai mulţi morţi în războaie decât praful de puşcă, iar expresia îi aparţine lui William Osler cel ajuns Sir William pentru meritele sale în medicină:" dizenteria este mai fatală pentru armate decât praful de puşcă şi împuşcăturile".

Nu se cunosc date exacte despre victimele dizenteriei din războaiele antice sau medievale, ele se pot doar aprecia. Din memoriile combatanţilor războaielor napoleoniene, din perioada 1803-1815, s-a apreciat ca dizenteria a omorât de 8 ori mai mulţi soldaţi decât rănile de război. În timpul războiului Crimeii 1853-1856 morţii prin dizenterie au fost de trei ori mai mulţi decât prin cei împuşcaţi sau tăiaţi cu sabia. Statistici mai complete provin de la războiul americano-mexican⁴ în care 10.986 (88%) din pierderile de soldaţi americani (12.535) au fost cauzate de disenterie şi de la cel civil american unde 360.000 de americani s-au îmbolnăvit de dizenterie, înregistrându-se 21.000 de decese. Am amintit de Gallipoli unde trupele britanice înregistrasera 120.000 de cazuri de dizenterie.

În cel de-al doilea razboi mondial⁵ U.S. Army a înregistrat 34.000 de cazuri de amibiază  şi alte câteva mii bolnavi de shigeloză. Câţiva ani mai târziu în războiul Coreei armata americană înregistrează 78.979 cazuri de dizenterie, ceva mai puţine decat înregistra Franţa în razboiul din Indochina: 160.000 de cazuri. Câteva decenii mai tarziu târziu U.S. Army înregistra în Vietnam aproape 300.000 cazuri de dizenterie cu 9431 de decese, adică 16% din cele 58.236 de vieţi americane pierdute în război şi înscrise pe vecie în zidul de granit negru de la Vietnam Memorial Wall din Washington D.C.

CONCLUZII

„Triumful celei de-a treia armate” cum a fost numit impactul făcut de ravagiile bolilor infecţioase asupra combatanţilor de pe front de către Jeffrey S. Sartin⁶, profesor de boli infecţioase la Clinica Mayo din Minnesota este cunoscut şi demonstrat. În ciuda evidenţelor şi a măsurilor de igienă preventive bolile diareice, cu predilecţie dizenteria, afectează între 50-100°% din efectivele combatante, asa cum s-a constatat în urma războaielor din Golf şi cel din Afganistan. Din aceste considerente în prezent pe teatrele de operaţii sunt puse la dispoziţie soldaţilor sisteme de toalete chimice portabile performante.

În ce priveşte războiul din Africa, fără a ignora vitejia şi sacrificiul soldaţilor din ambele tabere, putem spune că razboiul a fost câştigat de cei care au avut igienişti mai buni.

BIBLIOGRAFIE

¹Derek S. Linton "War Dysentery" and the Limitations of German Military Hygiene during World War I, Bulletin of the History of Medicine - Volume 84, Number 4, 2010, pp. 607-639

² Gear G.D. „The Hygienic aspect of El Alamain Victory”, British Medical Journal, 384, 1944, 383-387

³ G.C. Cook: „Influence of diarhoeal disease on military and naval campaings”, Journal of thr Royal Society of Medicine, Volume 94, 2001, 95-97.

⁴ Vincent J. Cirillo: “More Fatal than Powder and Shot”: Dysentery in the U.S. Army During the Mexican War, 1846–48 Perspectives in Biology and Medicine - Volume 52, Number 3, 2009, 400-413.

⁵ Henry E. Meleney, US Army Medical Departament, Office of medical History, ch.23 Amebiasis

⁶ Jeffrey S.Sartin: „Infectious Diseases During the Civil War: The Triumph of the „Third Army”, Clinical Infectious Diseases, 1993, 16, 580-584.