Hatmanul Mazepa la Galaţi

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi
unde a fost înmormântat hatmanul Mazepa în 18.03.1710

În vecinătatea Vadului Sacalelor şi a medeanului Pieţii Vechi s-au ridicat în perioada medievală două biserici surori, ambele construite cu piatra adusă de la castrul roman de la Tirighina. Una din ele a fost dedicată Maicii Domnului, iar cealaltă Mormântului Sfânt. Este vorba de Maica Precista şi respectiv de Sf. Gheorghe. Ambele au avut în jurul lor fortificaţii unele din ele construite încă de negustorii genovezi care aduceau în corabii la Galaţi marfurile occidentului şi plecau înapoi cu blănuri, cereale şi animale. Deşi bisericile au aparut pe vremea lui Ştefan cel Mare, fiind probabil construite chiar în timpul domniei lui, iniţial din valătuci şi acoperite cu stuf, incendiile, incursiunile turcilor şi ale tătarilor le-au distrus de mai multe ori, ele fiind refăcute mereu de locuitorii târgului. Despre Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim ştim că a fost reconstruită în 1664 pe vremea domnitorului Eustatie Dabija. Era una din cele 6 biserici moldovene care era scutită de dări către domnie, fiind dedicată Mormântului Sfânt, în schimb trimitea din veniturile sale direct la Ierusalim bani pentru întreţinerea Bisericii Sfântului Mormânt.

Când rămăşitele hatmanului Ivan Mazepa au ajuns la Galaţi au fost reînhumate în Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim, după unii autori la solicitarea turcilor, care susţineau că aprobarea padişahului era ca hatmanul să fie îngropat în Biserica Mormântului Sfânt, fără să se specifice locaţia acestuia. Oricum era riscantă o traversare a Dunării urmată de trecerea convoiului mortuar prin teritoriile otomane până la un port mediteranean, aşa că fidelii hatmanului au luat decizia cea mai corectă de a-l reînhuma la Galaţi. Din averea hatmanului s-a facut o danie către mânastire, pentru întreţinerea mormântului şi pomenirea veşnică a răposatului, care a fost înhumat într-o criptă zidită din cărămidă peste care s-a aşezat o lespede cu numele hatmanului, stema lui proprie şi stema hatmanatului Ucrainei, un vultur cu un singur cap, cioplită probabil la atelierele Bisericii Maica Precista.

Din păcate liniştea celui plecat la Domnul nu va dura mult. În 1711 Dimitrie Cantemir şi protectorul sau Petru cel Mare sunt învinşi la Stănileşti de către turci. Despre bătălia de la Stănileşti una din cele mai ciudate din războaiele ruso-turce ştim de la cronicarii moldoveni amănunte. Trupele ruseşti trec Nistrul la sfârşitul lunii iunie 1711 pe o caniculă cumplită şi o secetă serioasă, care afectează înaintarea soldaţilor şi a animalelor şi mărşăluiesc spre sud pentru a se întâlni cu armata moldovenească plecata din Iaşi sub comanda domnitorului moldovean. Forţele antiotomane formate din armata rusă, cazacii lui Skoropansky şi moldovenii lui Cantemir sunt în inferioritate numerică, după unii autori doar 38000 de oameni faţă de cei 190000 de adversari din care 100000 de turci comandaţi de Marele Vizir Baltaci Mehmet-paşa şi 90000 de tătari din Hanatul Crimeii comandaţi de hanul Devlet II Ghiray. La eroarea de a deschide un al doilea front în sud pe lângă Marele Război din Nord, Petru cel Mare mai adaugă una: trimite un corp expediţionar către Brăila sub comanda generalului Ren, pentru a intercepta grosul armatei otomane. Este posibil ca expediţia lui Ren să fi avut drept scop cucerirea Galaţiului şi confiscarea cadavrului hatmanului Mazepa, pe capul căruia Petru cel Mare pusese o mare recompensă viu, sau mort. Oricum grosul armatei turce cantonate în Dobrogea trece Dunărea în aval de Galaţi pe la Vadul Obluciţa la travers de Isaccea, cam pe unde de la Darius încoace au trecut toate armatele care au intrat în Dacia sau în Ţările Române şi iau direcţia nord, spre a intersecta oastea rusească.

 Deşi din primele ciocniri cel mai şifonati ies turcii, superioritatea armatei turce şi dotarea în tehnică de artilerie înclină balanţa pentru otomani. Ştim de la cronicarul Ion Neculce că ruşii si moldovenii: erau de toata oastea 50000 şi aveau 52 de puşci. Şi cât şi era oaste mai mult era bolnavă, flămânda şi obosită. Iară turcii era cu vizirul 400000, fără poiedia tătarilor şi avea 400 de puşci, oaste hrănită şi îngrijită bine. 

Este evident că cronicarul moldovean exagerează în favoarea noastră numărul turcilor, pentru a scuza înfrângerea ruşinoasă a coaliţiei antiotomane, dar este de remarcat superioritatea în artilerie (puşci= tunuri) a otomanilor. Tocmai bombardamentele intensive ale artileriei turceşti sunt cele care fac ravagii printre ruşi, aşa că după câteva zile de lupte şi pierderea a doi generali, Petru cel Mare cere pace, care se va consemna într-un tratat umilitor pentru Rusia. De ce Baltaci Mehmet-paşa n-a continuat lupta pentru a-l pune pe ţar într-o colivie aurită şi a-l expedia la Ţarigrad nu ştim, poate soarta Europei şi a lumii ar fi fost alta astăzi, dar cele 6000 de pungi de galbeni primite în dar de vizir pot fi o explicaţie. În definitiv turcii au inventat ciubucul şi bacşişul.

Ciubuc ia vizirul şi de la locuitorii bogaţi ai oraşului Galaţi pentru a fi feriţi de pedeapsa trădării lui Dimitrie Cantemir şi le va promite protecţie. Din nefericire pentru oraş şi pentru Mazepa, hoardele tătăreşti rămase în afara afacerii cu pungile cu galbeni doresc să-şi scoata pârleala prădând oraşul Galaţi în care intră la sfârşitul lunii iulie, devastând bisericile, jefuind dughenele şi închizând locuitorii care nu apucaseră calea pădurilor şi a bălţilor, în Mânăstirea Sf. Gheorghe pe care o prăduiesc de podoabe. Pentru a fura aurul celor îngropaţi în biserică tătarii sparg pietrele de mormânt, inclusiv piatra de mormânt a hatmanului Mazepa şi răscolesc mormântul, iar apoi în furia lor aruncă oasele celui care îi învinsese de atâtea ori, în Dunărea care curgea în spatele râpii ce marginea mânăstirea.

Dupa plecarea invadatorilor cazacii lui Mazepa risipiti prin Galaţi  adună os cu os şi îl înhumeaza din nou în biserică, a patra înhumare, dupa cele două de la Varniţa si cea din Galaţi. Va urma şi o a cincea înmormântare 125 de ani mai târziu.