Sad but true

Chirurgul Zbigniew Religa supraveghind pe monitoare
funcţiile vitale ale pacientui său operat pe cord in urma cu 23 de ore.
în colţ sub o masa un colaborator răpus de oboseală.

În agitaţia creată de cazul medicilor chirurgi arestaţi de la Spitalul de Arşi din Bucureşti, acuzaţi că au efectuat operaţii estetice la diverse persoane, decontând la Casa de Asigurări alte intervenţii din profilul spitalului, societatea românească dornică de scandal şi de corupţi arşi, tinde să arunce o dată cu zoile murdare ale medicinii româneşti şi copilul din copaie.
Talk-show-uri, interviuri, dezbateri şi luări de poziţie care mai de care mai acide, arată cu degetul spre medicina românescă, acuzată că risipeşte banii contribuabililor pe sânii pipiţelor, sau pe medicamentele celor care-i trimit în excursii de studii în ţări exotice. N-am văzut până-n prezent nici-o analiză serioasă a cauzelor care au dus la actuala stare din sănătate şi nici măcar o prognoză serioasă a ce se va petrece în următorii ani cu sănătatea românească, dacă nu se trece urgent la rezolvarea marilor ei probleme.
Prima ar fi subfinanţarea. Chiar dacă aparent alocările bugetare sunt mai mari decât în ultimii ani, ele ascund îndărătul lor subfinanţarea cronică a sistemului. Astfel în 2013 bugetul sănătăţii a fost de 8,7 miliarde de lei, sumă care aparent ar răspunde unor solicitări la limită. În realitate din această sumă 3,5 miliarde au avut destinaţie de plată facturile pentru medicamente şi materiale sanitare restante din 2012, ca urmare a impunerii de către UE a obligativităţii plăţii facturilor în maxim 60 de zile. 
Rămân deci 5,2 miliarde, aproape jumătate din cât ar fi nevoie pentru o sănătate peste limită. Şi atunci medicul sau asistenta fac lista şi bolnavul (sau aparţinătorul) trece strada la farmacie şi face târguieli, deşi nu e voie.
În 2014 situaţia este şi mai gravă, bugetul alocat fiind de doar 7,8 miliarde de lei. Aşadar şi în acest an pacienţii îşi vor cumpăra comprese, vată, medicamente şi vor da plicul pentru un loc într-un spital de stat. 
Cum se va putea rezolva subfinanţarea? Nu se va putea rezolva niciodată în condiţiile legislaţiei actuale. Un număr mic de oameni cotizează la Bugetul asigurărilor sociale pentru un număr foarte mare de oameni scutiţi de statul social de la astfel de cotizare. Copiii, elevii şi studenţii până la 26 de ani, bătrânii, pensionarii, şomerii, cei fără venituri, soţul, soţia, copiii si părinţii unui asigurat, militarii, deţinuţii, gravidele, lăuzele, cei din casele de copiii pâna la 26 de ani, veteranii şi văduvele lor, deţinuţii politici, deportaţii, magistraţii şi cei cu boli cronice prinse în Programele Naţionale de Sănătate.
În plus prin iniţiativa actualului preşedinte Traian Băsescu, pe vremea când acesta era ministru la transporturi, precum şi a altor demnitari ai vremii: Valeriu Stoica, ministrul justiţiei, Constantin Dudu Ionescu, ministru de interne, Virgil Măgureanu şeful S.R.I, Legea asigurărilor sociale de sănătate şi-a pierdut caracterul de social, prin apariţia caselor de asigurări paralele: C.A.S.T (a transporturilor), C.A.S.O.P.SN.A.J., ( ajustiţiei, armatei, poliţiei, jamdarmeriei, pompierilor, ISU, demnitari, etc.) trimiţând articolul 16 din Constituţia României, binecunoscutul: nimeni nu e mai presus de lege într-o fabulă de Alexandrescu: egalitate, dar nu pentru căţei!
Toate categoriile care câştiga bine în ţara noastră: preşedinte, deputaţi, senatori, guvernanţi, magistraţi, avocaţi, notari, poliţişti, securişti, militari, ceferişti, navigatori, transportatori, etc. varsă cotizaţiile în casele pentru granguri, beneficiind de îngrijiri corespunzătoare, gen Elias.
 A doua problemă după finanţarea deficitară este prăduirea sistematică a bugetului sănătăţii de firmele căpuşă ale politicienilor. Prin descentralizarea spitalelor acestea au trecut la admnistraţia publică locală (sau judeţeană), care numeşte managerul. Ori o dată numit acestuia i se trimit pe cap diverse firme şi firmulitze dornice să înşface o bucată cât mai mare din acest caşcaval al mizeriei: furnizori de pâine, de lactate, de carne, de servicii, ca să nu punem la socoteală constructorii, care plătiţi fiind de autorităţi, (e drept prin spitale), sărută cu respect dreapta conducerii autorităţii, altfel se vor apuca de construit castele de nisip în Spania.
Să ne amintim că partidul care a instituţionalizat corupţia în România (P.D.S.R.= P.S.D.) a scos imediat după ce a ajuns la putere în decembrie 2012 o lege prin care plafonul acordării fără licitaţie a lucrărilor de construcţie s-a ridicat la 100000 €, iar la achiziţia de servicii şi produse 30000 €, ignorând astfel punctul propriu de vedere pe care îl avuseseră faţă de o propunere similară a guvernului Boc cu un an înainte, acela de a respinge un astfel de proiect.
A treia mare problemă a sănătăţii româneşti este generată de proasta repartizare a cheltuielilor bugetare. Nu am la îndemână un grafic mai nou privind structura cheltuielilor din sănătate, aşa că voi folosi cel publicat de C.N.A.S. din 2007 (singurul), cu precizarea că structura cheltuielilor nu s-a modificat semnificativ.

Remarcăm că pe primul loc la cheltuieli sunt spitalele, urmate de medicamentele gratuite şi compensate şi abia pe locul trei este trecută medicina ambulatorie (medici de familie şi policlinici), urmata pe aproape de medicina socială (programe de sanatate: vaccinări, gravide, copii, cancer, transplant etc.). Putem să facem o comparaţie simplă cu structura cheltuielilor din sănătate din acelaşi an din S.U.A., o ţară cu posibilităţi bugetare mult mai impresionante decât a noastră:

Se observă cu ochiul liber importanţa acordată de statul american medicinii ambulatorii: 3% sănătate la domiciliu, 6% îngrijiri la domiciliu, 21% practicienilor din ambulator. Iar cheltuielile cu spitalele respectiv pentru medicamente sunt cu 10% mai mici ca în ţara noastră, deşi S.U.A. alocă 10% din PIB sănătăţii, iar noi doar 3%.
Care ar fi motivele care menţin aceeaşi structură de cheltuieli în sănătate din România? 
1. Lipsa de curaj a Ministerului Sănătăţii de a face o reformă reală în sănătate printr-o reformă a bugetului sănătăţii. Din cei 22 de miniştri postrevoluţionari, doar Hajdu Gabor şi Eugen Nicolăescu (fără ai pune la socoteală pe interimarii Blănculescu şi Videanu) nu au fost medici de spital. Cum să restructureze spitalele miniştrii proveniţi din clinici universitare? Să-şi taie creanga de aur de sub picioare? Lor li se datorează şi modelul aplicat din tenisul de câmp: dublul mixt, adică şi la stat şi la privat şi dacă se poate şi la câte o facultate de medicină pe post de cadavru didactic. Cu câte oi mai multe de supt, cu atâţia miei mai graşi.
2. Corupţia care a pătruns în fiecare sector de activitate inclusiv în sănătate. E drept, de acolo ea nu plecase niciodată de la apariţia medicinii moderne româneşti, dar acum este institutionalizată. Nu vorbesc aici de de plicul cu bani dat doctorilor pentru a avea grijă de o rudă, sau de bancnota dată să-ţi schimbe un pansament, sau un scutec, sau de atenţia să primeşti o pijama curată, sau să nu te doară injecţia, ci de corupţia instituţionalizată. Se vorbeşte de sume de 5-6 zerouri în euro pentru includerea unui medicament pe o anumita listă. Sau de lungi croaziere, sau deplasări în ţări vecine şi prietene de la tropice pentru achiziţia unor vaccinuri, sau de echipamente şi aparatură medicală. Pentru un sistem informatic integrat, care şi acum merge de-a buşilea, s-au cheltuit zeci de milioane de euro şi alte zeci urmează a se cheltui pentru cardul de sănătate.
3. Interesele politicianiste: politica de pomeni a statului social, fie că s-a numit social-democrat, liberal, democrat etc. a inclus pe lângă găleţi de plastic cu sigla de partid, pungi cu zahăr şi sticle cu ulei trandafiriu, sau cu săgeţi şi o perpetuă menţinere a acestui status quo. 
Laissez faire laissez passer caracterizează toate partidele din România, chiar dacă au sloganuri de genul: dacă nu noi, atunci cine? sau dacă nu acum, atunci când? Toţi cântă doar Let it be. Sau cu alte cuvinte decât sănătate bună pentru cei care plătesc, mai bine sănătate proastă pentru toţi.
4. Lipsa de interes a statului de a impune o legislaţie de asigurare obligatorie pentru boli şi accidente, un fel de RCA. Dai peste unul cu maşina? Plăteşti. Dai în cap la unul cu parul? Plăteşti. Te îmbeţi şi cazi în zapadă şi faci pneumonie? Plăteşti. Bei? Plăteşti. Fumezi? Plăteşti! Şi exemplele ar putea continua cu mame care fug din spital şi abandonează copilul, cu bolnavi de boli transmisibile care îmbolnăvesc pe alţii etc.
(va urma).