În urmă cu mai mulţi ani am găsit într-un pom din curtea casei părinteşti un cuib de pasăre construit din sârme, şfoară, plastic şi câteva crenguţe. Păsările construiesc cuiburile cu ce au prin apropiere, lucru observat şi de cercetătorii de la Universitatea Autonomă Mexicană care au găsit în zonele urbane cuiburi ticsite cu mucuri de ţigară peste care păsările depuneau ouă.
Intrigaţi de această descoperire colectivul catedrei de biologie din universitate a verificat prezenţa paraziţilor hematofagi pe puii clociţi în cuiburi cu resturi de tigări şi cuiburi normale, construite din resturi vegetale, constatând că numărul de paraziţi hematofagi (căpuşe) era semnificativ mai mic în cuiburile cu ţigari decât în celelalte. Ori se ştie că tutunul este un repelent natural pentru insecte, bunicile noastre puneau levanţică şi foi de tutun printre haine, să nu le atace moliile, nu foloseau nici permetrin, nici DDT, nici DEEA, nici Autan sau Off, că nu aveau.
Dar aici se ridică problema dacă păsările fac cuiburile căptuşite cu tutun deliberat sau este numai o coincidenţă.
Pentru a verifica acest lucru biologii mexicani au recurs la un experiment identificand 32 de cuiburi active din campusul universitar, de la două specii: vrăbii şi un fel de scatiu nord american, pe care le-au supravegheat de la apariţia ouălor şi până la crşsterea puilor. Mai mult de atât la jumătate din cuiburi au înlocuit în absenţa părinţilor cuiburile care conţineau resturi de ţigară cu unele asemănatoare din material ce imita ţigările şi le-au populat pe toate cu căpuşe obţinute din alte cuiburi.
La finalul experimentului au constatat că în cuiburile care conţineau tutun nu existau căpuşe, în timp ce în celelalte paraziţii erau prezenţi.
În plus s-a constatat preferinţa păsărilor pentru cuiburile "originale" în dauna celor asemănătoare dar fără tutun, concluzionându-se că pasările colectau resturile de tutun pentru a alunga paraziţii.
P.S. Mă gândesc să studiez şi eu cuiburile scatiilor din curtea spitalului de pneumoftiziologie unde lucrez şi unde zilnic se adună mii de chiştoace de la ţigarile fumate de bolnavii de plămâni, fie ei tuberculoşi sau nu.
Cel mai dificil îmi este să dojenesc bolnavii pe care-i prind fumând pe la colţuri în curtea spitalului ştiind cât de mult fumează câteva colege în timpul raportului de gardă pe spital, sau infirmierele ce se adună prin cotloane pentru a trage câteva fumuri.
Oare cum o fi să-i spui ca medic unui pacient: lasă-te de fumat ca-i să mori! dacă el nu te vede din norii de fum din cabinet?
În anul 1948 Thomas Jules un biolog britanic a efectuat un experiment cu două populaţii de pui crescuţi în hale de producţie similare: a adăugat în hrana unora antibiotice, în timp ce pe alţii i-a hrănit la fel, dar fără adaos de antibiotic.
După mai multe săptămâni s-a constatat că păsările crescute cu acelaşi furaj, dar cu adaos de antibiotic, erau mai mari, mai sănătoase, iar numărul pierderilor la acest lot era semnificativ mai mic decât la celalalt.
Cercetarile lui Jules au determinat o explozie a utilizării antibioticelor în zootehnie, astfel că în prezent se folosesc anual peste 15.400 de tone, cantitate ce reprezintă 80% din producţia mondiala de antibiotice, nu numai în crescătoriile de păsări ci şi în cele de porci, vite şi mai nou în acvacultură.
Deşi Uniunea Europeană a interzis de 15 ani administrarea profilactică a antibioticelor în zootehnie, rezumând utilizarea lor numai la tratamentul infecţiilor, alte ţări precum SUA prin Food and Drug Administration încearcă abia acum să se alinieze la această cerinţă, sub presiunea publicului şi a marilor companii de desfacere a produselor de avicultură: Mc Donalds', Kentucky Fried Chicken, sau reţeaua de magazine Walmart.
Un rol important a avut-o şi aparitia în septembrie 2017 a cărţii Big Chicken a ziaristei americane Maryn McKenna o neobosită luptătoare pe frontul sănătăţii publice, a siguranţei alimentare şi a utilizării raţionale a antibioticelor, care a dezvăluit publicului larg ce se desfăşoară în spatele uşilor închise ale marilor hale de producție a păsărilor din America.
P.S. Nu ştiu cine se ocupă de cercetarea sistematică a loturilor de carne de pasăre produse în România, dar aşa cum ne-am obişnuit probabil răspunsul este cel clasic: Direcţia Sanitar Veterinară şi de Siguranţa Alimentului.
Cum o face, cu ce oameni, cu ce laboratoare, numai ei ştiu şi de obicei ţin pentru ei. Câte alerte au declanșat experții A.N.S.V.S.A. știm cu exactitate: 2 din 56 produse originale din România dar identificate de țările Uniunii Europene, din care unul în 2014 pentru doze peste L.M.A (limita maxima admisibilă) la carnea de pui pentru tetraciclină. Cu un an înainte, în 2013 Germania alerta Europa cu privire la carnea de curcan din România care conținea doze peste L.M.A. la antibioticul enrofloxacină.
Cât de mult și de precis sunt controlați producătorii și medicii veterinari care lucrează în aceste complexe din zootehnie e greu de aflat. Într-o ţară în care cancerul corupţiei a cuprins toate laturile a activităţii economice şi sociale mi-e şi frică să mă gândesc.
Oare pe ferma "Salcia" de creştere a porcilor din judeţul Teleorman a fiului domnului Dragnea cine o controlează?
Ne întrebăm adesea ce să mai mâncăm să nu ne îmbolnăvim de la atâtea chimicale. Boala vacii nebune, toxiinfecţiile alimentare, salmonelozele de la carnea de pui, sau E.coli din carnea de vită contaminată au determinat din ce în ce mai mulţi oameni să înlocuiască treptat sau radical carnea de animale cu peşte, creveţi, sau alte fructe de mare, sau să se îndrepte spre alimentaţia vegetariană, chiar vegană. Să vedem însă cum stăm cu peştele.
În privinţa peştelui la noi în ţară oferta este destul de redusă.
Cu excepţia câtorva specii de peşti autohtoni de apă dulce (crap, şalau, ştiucă, somn, caras, scrumbie) prezente inconstant în vitrinele magazinelor, cea mai mare parte din peştele vândut provine din importuri, din care 3/4 este peşte de acvacultura (doradă, păstrav, lup de mare, somon, mai rar chefal, calcan) şi puţin din captură (sardină, ton, peşte spadă). Exceptându-i pe ultimii doi (despre care este dovedit că acumulează în carnea lor metale grele provenite din peştii mai mici cu care se hrănesc de-a lungul vieţii), rezultă că avem la dispoziţie pentru o alimentaţie sănătoasă doar sardele, la care putem adăuga macrou şi hering aproape totdeauna congelate.
Recent un grup de cercetatori chinezi (Dalian University of Technology) a testat prezenţa bacteriană în nămolul din bazinele în care sunt crescuţi peşti pentru consum, ocazie cu care a constatat că numeroase specii bacteriene izolate erau rezistente la mai multe antibiotice, inclusiv la cele de generaţii noi. Principala sursa de antibiotice pentru apa şi sedimentele din bazinele de acvacultură erau furajele concentrate cu care se hrăneau peştii, furaje fabricate din subproduse de origine animala. Au fost identificate ţările producătoare (Rusia şi Peru) şi analizată prezenţa genelor care conferă rezistenţa bacteriilor la diferite tipuri de antibiotice precum şi concentraţia antibioticelor în furaje: 54 ng/g la cel din Rusia şi 19 ng/g la cel peruan.
Continuând cercetările savanţii din China au incubat zilnic probe atât din apa cât şi din sedimentele bazinelor de peşte, izolând şi identificând speciile bacteriene pe o perioada de 50 de zile.
S-a constatat că pe măsură ce treceau zilele experimentului, numărul bacteriilor rezistente din numărul total de germeni creştea, iar îngrijorător a fost faptul că rezistenţa la antibiotice identificată prin prezenta genelor ce le-o conferă, era trecută de la germenii banali, uzuali în bazinele de acvacultură la germenii din apa oceanică. Cu alte cuvinte folosind în acvacultură hrană pentru peşti de origine animală care conţinea antibiotice determinăm apariţia de rezistenţe bacteriene în habitate până acum considerate libere de acest flagel care bântuie spitalele şi cumunităţile umane.
Şi să ne mai întrebăm de ce tulpina intens toxigenă de Clostridium difficile foarte rezistenta la majoritatea antibioticelor a apărut în regiunea Marilor Lacuri americane?
prelucrere dupa The Economist septembrie 2017
