Acvacultura şi rezistenţa microbiană multiplă la antibiotice

Ne întrebăm adesea ce să mai mâncăm să nu ne îmbolnăvim de la atâtea chimicale. Boala vacii nebune, toxiinfecţiile alimentare, salmonelozele de la carnea de pui, sau E.coli din carnea de vită contaminată au determinat din ce în ce mai mulţi oameni să înlocuiască treptat sau radical carnea de animale cu peşte, creveţi, sau alte fructe de mare, sau să se îndrepte spre alimentaţia vegetariană, chiar vegană. Să vedem însă cum stăm cu peştele.
În privinţa peştelui la noi în ţară oferta este destul de redusă. 
Cu excepţia câtorva specii de peşti autohtoni de apă dulce (crap, şalau, ştiucă, somn, caras, scrumbie) prezente inconstant în vitrinele magazinelor, cea mai mare parte din peştele vândut provine din importuri, din care 3/4 este peşte de acvacultura (doradă, păstrav, lup de mare, somon, mai rar chefal, calcan) şi puţin din captură (sardină, ton, peşte spadă). Exceptându-i pe ultimii doi (despre care este dovedit că acumulează în carnea lor metale grele provenite din peştii mai mici cu care se hrănesc de-a lungul vieţii), rezultă că avem la dispoziţie pentru o alimentaţie sănătoasă doar sardele, la care putem adăuga macrou şi hering aproape totdeauna congelate.
Recent un grup de cercetatori chinezi (Dalian University of Technology) a testat prezenţa bacteriană în nămolul din bazinele în care sunt crescuţi peşti pentru consum, ocazie cu care a constatat că numeroase specii bacteriene izolate erau rezistente la mai multe antibiotice, inclusiv la cele de generaţii noi. Principala sursa de antibiotice pentru apa şi sedimentele din bazinele de acvacultură erau furajele concentrate cu care se hrăneau peştii, furaje fabricate din subproduse de origine animala. Au fost identificate ţările producătoare (Rusia şi Peru) şi analizată prezenţa genelor care conferă rezistenţa bacteriilor la diferite tipuri de antibiotice precum şi concentraţia antibioticelor în furaje: 54 ng/g la cel din Rusia şi 19 ng/g la cel peruan.
Continuând cercetările savanţii din China au incubat zilnic probe atât din apa cât şi din sedimentele bazinelor de peşte, izolând şi identificând speciile bacteriene pe o perioada de 50 de zile. 
S-a constatat că pe măsură ce treceau zilele experimentului, numărul bacteriilor rezistente din numărul total de germeni creştea, iar îngrijorător a fost faptul că rezistenţa la antibiotice identificată prin prezenta genelor ce le-o conferă, era trecută de la germenii banali, uzuali în bazinele de acvacultură la germenii din apa oceanică. Cu alte cuvinte folosind în acvacultură hrană pentru peşti de origine animală care conţinea antibiotice determinăm apariţia de rezistenţe bacteriene în habitate până acum considerate libere de acest flagel care bântuie spitalele şi cumunităţile umane.
Şi să ne mai întrebăm de ce tulpina intens toxigenă de Clostridium difficile foarte rezistenta la majoritatea antibioticelor a apărut în regiunea Marilor Lacuri americane?
prelucrere dupa The Economist septembrie 2017