Galaţi oraş roman VI: ruinele castrului roman în secolul XVIII

Hatmanul în exil al cazacilor ucrainieni Filip Orlyk

10 iunie 1772. Am sosit la Galaţi situat pe Dunăre, într-o poziţie frumoasă, dar oraşul e sărăcăcios. Locuitorii ne-au primit cu multă cinste şi mi-au adus o ştiucă şi un crap mare pentru masă. Seara m-am dus la biserica Sf. Gheorghe, unde am văzut mormântul răposatului Mazepa şi am plătit şi o slujbă cu rugăciuni pentru sufletul lui, îndurerat fiind că un astfel de bărbat nu poate avea un mormânt mai de cinste. Ieşind din biserică, am rămas puţin pe malul Dunării unde ne-a întâmpinat şi egumenul acelei biserici şi mânăstiri. Mai tarziu, am primit de la el în semn de dragoste două sticle de vin şi patru lămâi. Nu am dormit aproape de loc noaptea din pricina răcelei de la piept.

11 iunie 1722. Părintele egumen al acelei mânăstiri care ţine de muntele Athos m-a poftit la el şi m-a tratat cu ceai, dulceaţă şi rachiu. După ce  m-am înapoiat de la  mănăstire, m-am dus de curiozitate la o jumătate de milă de Galaţi, la şantul lui Traian, vrând să văd antichităţile. Sunt în adevar acolo urmele şanţurilor unde era tabăra  împăratului Traian, se mai văd încă şanţurile întărite cu lemn cât şi întăriturile, între care o movilă înaltă făcută de oameni, sau poate rămasă de la natură. Se vede că acolo stătea împăratul însuşi, căci este întărită de jur imprejur cu şanţuri. Pe acea movilă era o clădire de zid, fie un palat, fie întărituri din ale căror mine locuitorii din Galaţi au luat cărămizile ca să-şi clădească propriile lor case. Au luat chiar şi pietrele de la temelii din care au clădit zece biserici, dar mai sunt încă urme ale acelor ziduri de piatră şi de carămidă, care se vede că sunt antice. Acest şant al lui Traian se află în locul unde Siretul se varsă în Dunăre. 

Fragmentul aparţine jurnalului lui Filip Orlyk, (1672-1742) care a efectuat în 1722 o călătorie la Galaţi. Colaborator apropiat al hatmanului Mazepa, Orlyk a emigrat imediat după bătălia de la Poltava, trăind în exil în mai multe ţări europene, printre care şi Moldova, unde de altfel a şi murit, la Iaşi. Este autorul primei constituţii din Europa în care se stabilea separarea puterilor în stat, numita Constituţia Benderiană, întrucât a fost scrisă în Moldova la Bender.

Fibule, togi, sagum

Militar roman îmbrăcxat în sagum

Un articol vestimentar important în antichitate era sagum (la latini) sau chlamys (la greci), o manta confecţionată dintr-o singura bucată de material, care acoperea în totalitate partea stângă a corpului, capetele rămase libere fiind alăturate la umărul drept şi prinse într-o agrafă, numită fibulă.

Aceasta ţinută lăsa braţul drept complet descoperit, iar prin răsfrângerea ei peste cotul stâng, permitea şi bratului stâng un grad sporit de libertate. De o lungime în funcţie de anotimp, până la genunchi, sau până la glezne, pânza acoperea bine corpul în caz de intemperii. Considerată un articol exclusiv bărbătesc această pelerină era utilizată mai ales în vreme de război, pentru ocupaţiile paşnice, în forumuri, ca de altfel şi în spectacole se folosea toga. Cu timpul acest tip de pelerină a fost preluat şi de oamenii mai săraci, uneori de sclavi unde unepri era înlocuită cu o piele de animal.

Materialul cel mai des utilizat era lâna, adesea impregnată cu lanolină şi vopsită în diverse culori. Astfel conducatorii de armate purtau pelerine în culori roşii-violet, numite paludamenta, (a nu se confunda cu trabea care era o togă purpurie), iar soldaţii şi ofiţerii mai mărunţi pelerine roşii, sau cu elemente roşii.

Indiferent de gradul social pelerinele se prindeau cu o broşă numită fibulă. Împăraţii romani purtau fibule din aur împodobite cu pietre preţioase, conducătorii militari purtau doar fibule din aur, iar soldaţii fibule din bronz, sau chiar fier. Cei mai săraci prindeau veşmântul cu un os de animal, probabil de aici venea şi denumirea de fibulă (peroneu).

Sunt numeroase tipuri de fibule, numite după popoarele care le-au purtat (greceşti, romane, celtice, germanice, etc.), după locul unde au fost găsite ca tip prima dată, după numele autorilor care le-au descris, după materialul din care sunt confecţionate, sau după formă: arc, pieptene, în cruce, bulbi de ceapă, trident, delfin, zoomorfe, etc.

Toga a fost un articol vestimentar de origine etruscă preluat de romani şi îmbunătăţit. De formă semicirculară, toga a evoluat de la dimensiuni modeste la lungimi de peste 4-5 metri mai ales în perioada imperială, devenind un veşmânt greoi, dificil de purtat vara şi care împiedica activităţile zilnice. Toga a fost folosită şi de bărbati şi de femei, cu deosebirea ca cele pentru doamne erau confectionate din materiale mai subţiri şi mai fine. Togati (cei care purtau togă) erau diferiţi de armati (cei care purtau sagum) şi făcea deosebirea între cei din oraşe, de rusticus cei care locuiau la ţară.

Impăratul Augustus in togă

Existau mai multe tipuri de togă:

Toga pura era cea mai cunoscută togă, fiind purtată de oamenii adulţi, simboliza libertatea. Confecţionată din lâna albă, această toga se îmbrăca la maturitate. Pâna la aceasta vârsta tinerii născuţi din părinţi liberi, purtau toga preatexta.

Toga praetexta era o toga albă cu o bordura de culoare roşie-purpurie, purtata atât de fete cât şi de băieţi. O togă asemănătoare purtau şi magistraţii, dar mai bogat împodobită.

Toga Pulla o toga de culoare cenuşie, aproape neagră, era purtată de persoanele care purtau doliu după o rudă.

Toga candida a fost derivată din toga pura,  când din exces de zel lâna a fost frecată cu creta pentru a se înălbi. De la acest tip de toga a derivat cuvântul candidat.

Toga trabeea,( togă tărcată), de culoare purpurie, cu dungi violete, albe, sau de culoarea sofranului, a fost purtată doar de marii oficiali romani, împăraţi, consuli, senatori în momente festive. Cu dungi albe, album liquidum, purta împăratul.

Toga picta, o toga cu desene pe ea, era purtata de marii generali, sau de consuli, în cadrul ceremoniilor.

Evident că de numeroasele togi din casa unor patricieni trebuia să se ocupe cineva şi acela se numea vestplica. Acest servitor depozita togile, le întreţinea, le colora, sau dimpotrivă le decolora frecându-le cu cretă, dar era solicitat şi la îmbrăcarea togii de către proprietar. El ţinea evidenţa fibulelor şi a altor accesorii vestimentare.

Tunicele doamnelor se numeau palla şi erau folosite numai pentru exteriorul reşedinţei. În intimitatea casei se purta stola, echivalentul unei tunici barbateşti

Galaţi oraş roman V: INNOCENS

Afişul Muzeului de Istorie din Galaţi
cu exponatul lunii iunie, mormântul lui Innocens.

Între anii 1976-1979 specialişti ai Muzeului Judeţean de Istorie Galaţi, în colaborare cu cei de la Institutul de Istorie şi Arheologie "A. D. Xenopol" din Iaşi, au descoperit şaisprezece morminte romane, cel mai valoros dintre acestea fiind, mormântul 7. Acesta conţinea un schelet bine conservat, culcat pe spate, având capul orientat la V-N-V şi picioarele la E-S-E. cu mâinile aşezate pe abdomen, după ritul creştin, probabil iniţial încrucişate. Inventarul mormântului se compune din trei monede romane, de bronz, bine păstrate, din timpul împăratului Claudius al II-lea Gothicus, care a domnit în perioada 268-270 d.H, aşezate una între dinţii defunctului, alta în regiunea gâtului şi a treia pe umârul stâng. În mormânt s-au mai descoperit o fibulă de aur cu greutatea de 21 g, marcată cu o inscripţie cu litere latine "INN(OCENS), o cutie cilindrică de plumb, probabil folosita pentru medicamente, sau cosmetice, două catarame de bronz semicirculare, o căţuie geto-dacică, un opaiţ roman şi trei amfore romane.
Uitată câteva decenii descoperirea avea să fie transformată în urmă cu câţiva ani într-o adevărată telenovelă unde răposatul botezat urgent "Innocens" devine primul creştin român, sau dac, sau roman, date fiind asocierea căţuie dacică versus opaiţ roman, poziţia osemintelor tipic creştină, dar mai ales inscripţia "INN" devenită INNOCENS,  adică creştin nevinovat, posibil mort pentru credinţă. De aici mutarea moaştelor primului creştin  în Catedrala Episcopală cu pelerinaje, slujbe, tămâieri şi temenele atât în presa laică cât şi în cea religioasă, cu exagerari de genul:
"Innocens este un ofiţer dac in vârsta de aproximativ 30 de ani, aflat în slujba armatei romane, trecut la creştinism"

Galaţi oraş roman IV

ROMANIAN JOURNAL OF ARCHAEOLOGY, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie, Dorel Bondoc: 

Barboşi; un castellum de formă poligonală (pentagonală sau heptagonală) a fost ridicat în interiorul fostului castru, cândva în sec. al IV-lea, funcţionând în vremea lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi. În pofida intenselor cercetări nu au fost precizate detalii tehnice arheologice ale castellum-ului, acestea rezumându-se mai ales pe informaţiile referitoare la vechiul castru. 

Plasată la vărsarea Siretului în Dunăre, fortificaţia de la Barboşi reprezenta un cap de pod nord-dunărean al cetăţii Dinogeţia (Garvăn) din provincia Scythia. Funcţia sa nu a fost se pare una special defensivă, ci mai degrabă una de observare şi semnalizare. Teritoriul avut în supraveghere era mărginit de valul de pământ Serbeşti-Tuluceşti.
Aşa cum s-a relevat de cei care au condus săpăturile arheologice (N. Gostar) existenţa fortificaţiei de la Barboşi se încheie pe la mijlocul sec. al IV-lea. În acest moment, sub presiunea goţilor, castellum-ul de la Barboşi este abandonat, funcţiile sale fiind preluate de fortificaţia de la Dinogeţia.
Asupra numelui antic al Barboşilor au fost exprimate câteva păreri: prima consideră că atât Barboşii, cât şi Bisericuţa-Garvăn, ar fi purtat numele Dinogetia (R. Vulpe, în Dacia, NS, 1, 1957, p. 162, nota 22; Gh. Stefan, în Dacia, NS, 2, 1958, p. 317-329); o alta localizează la Barboşi enigmaticul Turris (M. Comşa, în Istoria României, I, 1960, p. 731, nota 3; Al. Madgearu, în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208). În sfârşit, Barboşii au fost identificaţi cu Piroboridava din opera lui Ptolemeu (N. Gostar, în Apulum, V, 1965, p. 146-147). Gh. Săulescu, Descrierea istorico-geografică a cetăţei Caput Bovis (Capul Boului sau Ghertina) a cărei ruine se află în apropierea Galaţiului, Iaşi, 1837;
V. Pârvan, în AARMSI, II, XXXVI, 1913, p. 14-27;
Gh. Stefan, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349;
N. Gostar, în Materiale, VIII, 1961, p. 501 şi urm.;
Idem, în Danubius, I, 1967, p. 107-113;
S. Sanie, Civilizaţia romană de la est de Carpaţi şi romanitatea de pe teritoriul Moldovei, Iaşi, 1981;
L. Petculescu, în Pontica, XV, 1982, p. 249-253;
I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 18 şi urm.

Galaţi oraş roman III

Că zona Galaţi este plină de istorie nu mai trebuie să ne spună nimeni. Iată câteva exemple de istorie antică a localităţii:

1. la începutul secolului XX, Vasile Pârvan a numărat 11 tumuli pe platoul din partea nordică a Tirighinei. Peste 50 de ani Mihalache Brudiu număra 19 tumuli, pentru ca la sfârşitul secolului XX, tot el să găsească numai 7 tumuli, restul fiind distruşi de construcţiile anexe Combinatului Sirerurgic. O cercetare din 2009 a unui tumul din zonă, efectuată de istoricul Costel Ilie, de la Muzeul de Istorie din Galaţi, a descoperit 12 morminte din care 4 de incineraţie şi 8 de înhumaţie din perioada romană.
2. în 1892 în grădina unui olandez stabilit la Galaţi, situată lângă actrualul stadion universitar (Portu Roşu), s-a descoperit o amforă grecească cu rol de urnă funerară. La aproape un secol distanţă, în 1971, în aceeaşi zonă, lângă actualul cămin studenţesc de pe strada Domnească, s-a descoperit o amfora similară cu resturi de oase carbonizate. Mihalache Brudiu le considera în revista Danubius numerele 13-14 din 1992, ca fiind de cult dacic din secolele III-IV î.H., făra să avem însă o datare exactă cu C14.
3. În 1980 la 500 m vest de castrul roman de la Barboşi, cu ocazia unei excavaţii s-a descoperit o cană din argilă roşie din perioada romană.
4. în 1962 pe Valul lui Traian din localitatea Traianu, s-a descoperit o cană de lut cu toartă, probabil într-un mormânt.
5. în zona cimitirului din Cartierul Dunărea s-au descoperit cu ocazia amenajărilor edilitare mai multe elemente de fortificaţie romană, investigate sistematic între anii 1980 şi 2004, identificându-se un castellum de pământ, mărginit de mai multe şanţuri de apărare( fossa), în care s-au găsit mai multe cioburi de amfore, precum şi resturi de animale domestice. S-au identificat peste 20 de amfore, în care în antichitate se păstra vinul, dar şi uleiul de măsline. În apropiere se află necropola aşezării, cu morminte atât de înhumaţie cât şi de incineraţie şi cu diverse obiecte asociate cultului morţilor: ulcioare, căniţe, opaiţe romane, un inel de argint cu piatră pe care este gravată o acvilă, cuie, piroane, probabil din sicrie. Majoritatea sunt specifice culturii romane şi celei greceşti din antichitate.
6. Arheologul Gabriel Jugănaru a descoperit, în 2011 în necropola din Cartierul Dunărea, mormântul unei femei, care conţinea un pandantiv metalic semilunar, împreună cu mărgele de sticlă şi o monedă foarte rară de tip Tetrassarion emisă la Tyras pentru împăratul Caracalla, monedă ce a circulat între anii 206-217 d. H. Numărul mormintelor descoperite din aceasta necropolă se apropie de cifra de 100.
   
7. Miron Costin (1633-1691), a reuşit să citească şi comenteze o inscripţie romană descoperită la Barboşi (lîngă Galaţi): " Aşijderea o piiatră mare adusă la Gălaţi la biserica Dii, mai mult nu s-au putut înţelége, făr de atâta, lătinéşte: Severus imperator romanorum; iar românéşte: Sever a Râmului împărat. Şi acei cetăţi dzicŭ Gherghina." (Biserica Dii= Biserica Precista).
8. Gheorghe Săulescu (1799-1875), atras de ruinele cetăţii dacice şi a castellumului roman de pe înălţimea Tirighina (Ghertina) de la Barboşi, de lîngă Galaţi, ruine pe care le-a identificat cu cetatea Caput Bovis într-o “Descriere istorico gheografică” publicată în 1837, a publicat prima hartă a locurilor şi planurile fortificaţiilor romane.
   

Enisala

Enisala: Fotografie aeriana profesională şi reconstituire digitală
3 D, autor Mircea Stoian

Cetatea Enisala este situată la o distanţă de 2 km de satul Enisala şi la 8 km de oraşul Babadag, pe malul Lacului Razim (Razelm).
Construită pe un deal numit Gras, la o altitudine de 100 m, (impresionantă dacă ne gândim că la poalele dealului este nivelul mării), cetatea are formă poligonală cu un turn ce străjueşte poarta de intrare, 3 bastioane: la nord, est şi nord-vest şi 3 contraforturi.
Accesul în cetate se făcea pe o poartă înaltă cu arcadă dublă.

Planul cetăţii Enisala 1960
Arhiva de relevee a studenţilor facultăţii de arhitectură

Perimetru cetăţii este înconjurat de un zid de piatră (calcar) fixat cu mortar de var şi de nisip adus de pe malul Lacului Razim. Zidul are pereţi dubli, spaţiul dintre pereţi fiind umplut cu anrocamente şi argilă. În zidaria turnului şi a porţii de intrare s-au folosit şi pietre sau bucăţi de marmură de la alte monumente antice, care nu provin din zonă. Ziduri de apărare suplimentare se regăsesc pe pantele dealului şi pe malul lacului, constituind o reţea complicată de fortificaţii despre care unii cred că ar fi cea mai vastă din ţara noastră şi că ar proveni de la colonizarea greacă a regiunii în antichitate.
Cum spuneam într-o postare anterioară harta lui d'Anville din 1770-1779, cu traseul Dunării de la origini la gurile de vărsare, aduce puţina lumină şi în ce priveşte toponimia "Enisala". Pe respectiva hartă cetatea apare sub denumirea turcească Iegny-cala, tradus mot-a- mot: Sălaşul nou, (*Satul nou), iar mai jos unde lacul Babadag se deschide spre Razim şi spre mare este scris: Grosea. Ştim că cetatea Enisala se află amplasată pe Dealul Gras. O fi doar o coincidenţă? Pentru Enisala s-au folosit pe unele hărţi (portulane) şi alte denumiri (Pampola, Bambola), fără a se preciza însa că denumirea se referă la cetate.
Mai mulţi autori dau ca sigur numele de Enisala ca fiind traducerea din turcă a cuvintelor Sălaşul nou. Ori turcii au ajuns în Dobrogea abia după ce Mircea cel Bătrân nu a mai putut să le facă faţă şi după ce s-a retras din acest teritoriu pe care-l cucerise în 1388. Se întâmpla în 1416, când după haosul creat de moartea lui Baiazid, sultanul Mehmed I va anexa teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. 
Multe păreri ale istoricilor duc la ideea că cetatea Enisala a fost construită de Mircea cel Batrân şi nu de turci, sau de genovezi. Genovezii care primiseră după 1348 prin tratatele semnate monopolul comerţului în Marea Neagră, puteau avea la Enisala, sau în apropiere ceva magazii şi de ce nu o schelă pentru acostat celebrele lor caracca (apropos nu va sună mai apropiat decât turcescul kara kulak ["ureche neagră"] care se presupune că stă la originea numelui oraşului Caracal?). Cine crede că genovezii s-au oprit cu expansiunea comerciala la gurile Dunării se înşeală. Moncastro (Cetatea Albă) de la vărsarea fluviului Nistru în mare, Licostomo (probabil Periprava, posibil Chilia), San Giorgio (Giurgiu)  şi de ce nu Callada (Galaţi), unde genovezii au avut o colonie între 1395 şi 1445 până când oraşul a fost luat în stapânire de Ştefan cel Mare sunt dovezi ale expansiunii genoveze dincolo de gurile fluviului.
Menţiunea pe mai multe hărţi din perioada medievală a numelui Nuova Scala dat cetăţii Enisala mă face să cred că cetatea iniţială a fost începută de genovezi, poate chiar ca şi o colonie a republicii italiene, peste care a venit cucerirea valahă care a fortificat-o. Utilitatea militară a unei astfel de aşezări este indiscutabil mai mare decât cea comercială, aşa că rolul ei în controlul navigaţiei şi al gurilor Dunării a fost mult mai important decât depozitarea unor mărfuri. În fond genovezii aveau monopolul comerţului din Marea Neagră oferit de bizantini şi nu aveau de cine să se teamă, iar la o adică, dacă se ivea vreo primejdie, încărcau corăbiile cu mărfuri şi ridicau pânzele pentru a ieşi în larg.
Dar de ce nuova? A existat şi vecchia scala? Datele arheologice recoltate din ultimele campanii de săpaturi în zonă ne fac să credem în existenţa ei. La câteva sute de metri de cetate, între Vărarie şi Palanca arheologii au identificat urme de locuire aparţinând culturii Gumelniţa din secolul V î.H.. 

Săpături arheologice la Enisala în 2013
Foto Mircea Stoian (Fotografie aeriana prifesională)

Alte cercetări au scos la iveala necropole antice greceşti şi romane. Chiar aproape de cetate s-a descoperit o drahmă histriană din secolul IV î.H. Surse istorice scriu că în 1860 mai mulţi britanici care explorau Dobrogea otomană au scos din zidurile cetăţii un monument funerar din marmură albă, foarte frumos lucrat, scris în greceşte. Tot în greacă era scris şi epitaful unui medic antic din Tomis, pe o lespede de marmură, descoperit şi trimis la Bucureşti de Tocilescu în 1890.
Menţiunea de Heraklia am găsit-o prima dată pe o hartă a Deltei Dunării din 1867 desenată de capitanul britanic T. Spratt, ofiţer cartograf al Amiralităţii, care a efectuat măsurători în Dobrogea între anii 1856-1857. De ce Heraklia pe timpul stapânirii turceşti? Greu de spus. După cucerirea Dobrogei de către turci în cetate s-a instalat o garnizoană turcească, dar după ce turcii au ocupat şi toate gurile Dunării, ba chiar i-au azvârlit pe genovezi afară din Karadeniz, devenită lac turcesc, nu mai avea sens să fie menţinută aşa că a fost abandonată, ba chiar uitată, neintrând de exemplu în lista cetăţilor turceşti pe care otomanii în urma pirderii războaelor cu ruşii, au fost obligaţi să le dărâme.
În apropierea cetăţii a fost descoperit mormântul unui militar turc care avea în gură 6 monede din perioada sultanului Soliman Magnificul, probabil părăsirea cetăţii s-a făcut la sfârşitul secolului al XVI-lea. Se cunoaşte din cronicile turceşti şi numele ultimului comandant otoman.
Care au fost motivele abandonului cetăţii pe care recent am întâlnit-o după o perioadă de 40 de ani de la prima mea vizită?
În primul rând cucerirea otamană. În al doilea rând undeva între cucerirea romană şi cea otomană, Golful Razelm s-a inchis şi a devenit lagună maritimă. Depozitele aluvionare lăsate de Dunăre în ultimele două mii de ani a terminat şi Enisala, aşa cum terminaseră şi Histria. Cordoanele de nisip depuse, au format grinduri, peste care nu a mai putut trece nici triremele greceşti, nici galerele romane, nici caraccalele genoveze şi nici kayicurile turceşti, iar aşezarea şi-a pierdut din importanţa sa comercială şi a dispărut. 
Sic transit gloria mundi!

Enisala, august 2013

Calea lui Traian din judeţul Galaţi

Harta cursului Dunării de la origini până la vărsare
autor: Jean Baptiste Bouguignon d' Anville
elaborata între 1770-1779

În cartea sa "Fortificaţii liniare romane în stânga Dunării (II), Terminologie relativă", istoricul gălăţean Costin Croitoru face un amplu inventar al toponimiei "traian-troian" şi a existenţei acestuia în documente, hărţi, tradiţie populară, etc. Printre hărţile amintite pe care se identifică o "cale a lui Traian", este şi cea publicată la Paris în 1779 de Jean Baptiste Bourguignon d'Anville, cartograf regal francez, dedicată Dunării, de la izvoare şi până la vărsare, păstrată în mai multe exemplare în diferite biblioteci din lume. Cea de mai sus este din Bibliotheque nationale de France şi este accesibilă pe gallica.bnf.fr.
Observăm în zona apropiată oraşului nostru un traseu marcat printr-o linie punctată, "Voie trajane", întinsă între Şerbeşti şi satul Vădeni (comuna Cavadineşti) continuându-se spre satul Traian din Basarabia, aşa numită "şosea Galaţi-Bender", azi disparută, care se suprapunea în diferite sectoare pe Valul lui Traian Tuluceşti- Şerbeşti.

Remarcam cu plăcere şi alte toponime conservate în secolele de când a fost desenata aceasta hartă: Giurgiulesti, Tulucesti, Pisco, Oancze, Vadeni, Adam, Szerbanesti, Tecuczi, Dzerul R., Sohului R., Korod, Gergina, Cigănesti, Barladeni, Cohurlui.
Despre alte lucruri interesante din harta lui d'Anville despre Dobrogea în episodul următor.