Câte ceva despre poştă şi organizarea ei în vechime.

Primele servicii pe care le putem numi poştale pe teritoriul ţării noastre au apărut o dată cu cucerirea Daciei de către romani. Imperiul roman avea pus la punct un serviciu impecabil pentru acea perioadă şi el a fost folosit pe timpul staţionării trupelor imperiale în Dacia. Detalii despre aceste trasee şi localităţi găsim în celebra Tabula Peutingeriana, un document din secolul XI, întocmit după o hartă şi un itinerarium roman din primele secole după Hristos, care conţine pe sectiunea a-VII-a: Dacia, Thracia, Macedonia, Achaia, Cyrene şi Creta. Fluviul Dunărea se varsă prin 5 sau poate chiar 6 guri: "Hostia Fl. Danubii", undeva mai sus de Tomis. Se disting de altfel şi alte localitati din Dacia antică: Callatis, Histriopolis, Salsovia (Mahmudia de azi), Ad Stoma (imprecis de localizat, posibi Sfântul Gheorghe, Noviodunum (Isaccea), Arrubium (Măcin), Troesmis (Jigliţa), Beroe (Gârliciu), Carsio (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă), Sucidava (Topalu), Durostorum (Silistra) şi Sagadava (imprecis de localizat). Harta are oricum mari greşeli de amplasare şi de orientare, dar este primul document scris de atestare a acestor localităţi. Pe traseele desenate pe această hartă sunt desenate locurile de oprire pe drum pentru călători şi curieri. 

Mult mai târziu între localităţile mari ale ţării se va dezvolta o reţea de staţii de schimbat caii de poştă şi de odihnă pentru călători numite hanuri de poştă, sau dupa denumirea turcească menzil. Transportul se facea cu ajutorul cailor care trebuiau sa fie întreţinuţi de către localitatea în care se afla hanul de poştă. Se foloseau călăreţi pentru corespondenţă, poştalioane sau diligenţe pentru transport de pasageri şi căruţe pentru transportul mărfurilor. O căruţă uşoară cu care se cărau numai pachetele se numea olac, iar căruţaşii olăcari. Mai târziu olăcari erau numiţi numai curierii oficiali, domneşti, ceilalţi fiind lipcani care erau folosiţi în interiorul ţării şi călăraşi cei care erau trimişi peste hotare.

Poştalion  provine dintr-un cuvânt rusesc poţ’talon fiindca ruşii au fost cei care au organizat prima poşta între Iaşi şi Galaţi la 1676. În mod similar în Transilvania şi mai apoi în Valahia austriecii au fost cei care au pus bazele serviciilor poştale. Poştalioanele erau conduse de vizitii, numiţi surugii din turcescu suruku şi care erau oameni de toată isprava, adesea fiind nevoiţi să mâne caii de poştalion stând călare pe unul din ei, de obicei pe înaintaş, cel din frunte. Nu era o meserie uşoară, drumurile nu erau sigure, carosabilul era rudimentar, diligenţele circulând mai ales pe văile apelor, iar staţiile de poşta erau mai mult nişte bordee mizerabile în care surugii şi calătorii se odihneau doar cât se schimbau caii. De cele mai multe ori surugii dormeau la postalionul pe care-l păzeau. Detalii despre cât dura un drum se pot gasi pe site-ul Poştei Române.

A întreţine mereu cai de poşta nu era deloc usor pentru o comunitate, aşa că la 1775 domnitorul Alexandru Ipsilanti a trecut poşta în coordonarea şi finanţarea statului, iar staţiile de poşta au devenit mai sigure, fiind păzite de un căpitan de menzil care avea in subordine mai multe slugi şi în jurul unor astfel de stabilimente s-a dezvoltat o industrie prosperă a hanurilor, care ofereau mâncare, băutură, căldură şi adăpost drumeţilor.

Autopsia lui Duca Voda. Cine a fost Gheorghe Duca voda?

Despre viata lui Gheorghe Duca gasim amanunte in Wikipedia:

Gheorghe Duca, a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 - mai 1666; noiembrie 1668 - 10 august 1672; noiembrie 1678 - 25 decembrie 1683 şi al Munteniei: noiembrie/decembrie 1674 - 29 noiembrie 1678. În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei.

De neam grec şi de origine modestă, dar crescut în casa lui Vasile Lupu, vine pe tronul Moldovei pentru prima dată după moartea lui Eustatie Dabija în septembrie 1665, datorită susţinerii soacrei sale Dafina Doamna şi a Cupăreştilor. Nu a domnit mult, deoarece a fost pârât pe nedrept, din răutate, la turci şi în consecinţă, a fost mazilit. În 1668, după domnia lui Alexandru Iliaş şi cu mari cheltuieli, redobândeşte tronul. De această dată, porneşte un şir de dăjdii (dări) care sărăcesc cumplit ţara, ceea ce dezlănţuie în octombrie 1671, răscoala lui Mihalcea Hâncu. Răscoala a fost cu greu potolită, în 1672, cu ajutor turco-tătar. În cele din urmă, Duca îl nemulţumeşte pe sultanul venit în persoană pentru războiul cu polonezii de la Cameniţa în chestiunea Zaharelelor, fiind aproape să-şi piardă chiar viaţa. Este înlocuit în domnie în 1672 cu Ştefan Petriceicu. După doi ani, prin mijlocirile Cantacuzineştilor din Muntenia, Duca este numit domnitor în 1674, în Ţara Românească. La început totul pare să fie pe placul Cantacuzineştilor, însă sunt neglijaţi din ce în ce mai mult, astfel încât relaţia dintre ei şi domnitor se răceşte şi fac să fie înlocuit în 1678 cu Şerban Cantacuzino. Duca este mutat în Moldova, unde este numit în domnie pentru a treia oara în noiembrie 1678, în locul lui Antonie Ruset. Se poartă mai bine pentru ceva timp, cu scopul de a înşela aparenţele, dar în cele din urmă dă frâu liber pornirilor sale avare, urcă dările, dar născoceşte şi altele noi, cu scopul de a acoperi cheltuielile pentru nunta fiicei sale, dar şi pentru a mijloci dobândirea domniei Ucrainei căzăceşti, pe care o luaseră de curând turcii. Drept recompensă, turcii îl numesc, în 1680, hatman al Ucrainei, având curţile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, şi la Ţigănauca, în faţa Sorocii. Se încearcă şi un complot împotriva lui, dar nu reuşeşte. În aprilie 1683, merge la Viena pentru a-i ajuta pe turci la asediul cetăţii. În lipsa lui, dar şi datorită insuccesului turcilor la Viena, boierii se răscoală la îndemnul lui Ştefan Petriceicu, iar polonezii şi cazacii invadează ţara. Duca este prins la întoarcere la 25 decembrie 1683 şi dus în Polonia unde moare în închisoare în 1685. A fost căsătorit cu Anastasia, fiica Dafinei, soţia lui Eustatie Dabija. A ctitorit biserica Cetăţuia, în a cărei plan se regăseşte structura şi elevaţia monumentului Trei Ierarhi din Iaşi.

Legea Reformei Sanitare: Copilul mort în faşă al preşedintelui Băsescu

Răposatul meu socru, fie-i ţărâna uşoară, avea un banc cu Ceauşescu pe care-l spune ori de câte ori avea ocazia. Cică după ce a ajuns pe lumea cealaltă, pe când se plimba supărat, s-a întalnit la un moment dat cu celebrul medic rus Pavlov. Abordându-l într-o limbă rusă stâlcită pe care o învăţase parţial de pe vremea studiilor de la Academia Militara Frunze din Moscova, Ceauşescu l-a întrebat:
- Ivan Petrovici Pavlov, acum când comunismul s-a prăbuşit în toată lumea, unde credeţi că am greşit noi liderii lui?
- Tovaraşe Ceauşescu, cred că greşeala fundamentală a dumneavoastra şi a celorlalţi lideri comunişti a fost că n-aţi experimentat comunismul mai întâi pe câini!


Pornind de la acest banc, care are probabil aceiaşi vârsta cât are şi democratia din România, îmi pun întrebarea de ce preşedintele Băsescu ne-a impus să digeram pastila Reformei sanitare fără să avem dreptul măcar la un amărât de Mod de utilizare?
Talibanii o să-mi răspundă:  Băsescu are dreptate, a sistematizat perfect neajunsurile din sănătate acum o săptămâna în conferinţa de presă de la Cotroceni:

1. monopolul Casei Naţionale de Asigurari de Sănătate care în opinia preşedintelui este „un dezastru din punct de vedere al cheltuirii banilor”.
2. politizarea sistemului sanitar
3. ineficienţa în administrarea fondurilor
4. corupţia
5. „subfinanţarea” (ghilimele îi aparţin lui T. Băsescu).

Hai să le analizăm pe rând:
Este necesară o reformă în sănătate? Poate, sănătatea are nevoie de legi mai bune, dar acest lucru nu este obligator, ceea ce avem nevoie, ca de altfel în întreaga societate, este ca legile să fie respectate. Un apropiat care a studiat în Germania mi-a povestit că în urma cu mai mulţi ani, un guvern german de coaliţie care cuprindea şi "verzii" (ecologiştii) a votat o lege care privea desfiinţarea centralelor electrice nucleare de pe teritoriul german. Anii au trecut, guvernul a fost înlocuit cu altul, dar legea a rămas şi nemţii desfiinţeză centralele lor nucleare în continuare. N-au schimbat legea, n-au dat ordonanţe de urgenţă, nu şi-a asumat nimeni răspunderea. Respectă votul democratic dat în parlamentul german cu un deceniu în urmă şi atât. Ce se întâmplă la noi? Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate 145/1997 a intrat în Senatul României în 1993, a stat mai apoi 4 ani prin sertare, apoi a fost promulgată, pentru a fi mai apoi hăbucită de nu mai puţin de 10 Ordonanţe de guvern şi modificată fundamental. Aşa cum arată ea astăzi, este o lege antidemocratică, nici angajatorul, nici angajatul nu mai au nimic de spus cu privire la modul de utilizare al banilor contributorilor, statul prin reprezentaţii săi fiind majoritar, iar patronatele şi sindicatele, care şi-au împărţit "frăţeşte" feliile de prăjitură, nu contează. O revenire la forma iniţiala a LASS, cu modernizările necesare după trecerea a 15 ani, ar fi mai utilă decât demolarea totală a spiritului social al legii: dacă fondurile sunt rulate prin asigurători privaţi, cât de socială mai poate rămâne legea?
Managementul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate care în opinia preşedintelui este „un dezastru din punct de vedere al cheltuirii banilor” este de fapt consecinţa ignorării legii şi spiritului ei. Ori cine a dat tonul la "cântec" şi a modificat-o primul? Tocmai cel care critică acum sistemul. În calitatea sa de Ministru al Transporturilor şi al Lucrărilor Publice, Băsescu a impus înfiinţarea Casei de Asigurari de Sănătate a Ministerului Transporturilor, prin OUG 41/1998 în care intrau angajaţii firmelor de stat din transport şi lucrări publice: căile ferate, metroul, transporturile aeriene, navale, rutiere. A fost urmat exemplul său de ceilalţi miniştri din cabinet Babiuc (Aparare), Dejeu (Interne), Valeriu Stoica (Justiţie), Cătalin Harnagea (S.I.E.), Costin Georgescu (S.R.I.), Nicu Anghel (S.P.P.), care au înfiinţat Casa OPJAS. Astfel C.N. de Asigurări Sociale de Sănătate a rămas din prima fără aportul celor mai bine retribuite categorii sociale din ţară. Să nu vă imaginaţi că Preşedenţia, Guvernul, Camera Deputaţilor, Senatul, sau alte instituţii ale statului român (agenţiile, diplomaţii etc.) cotizează cumva la fondul comun!

Despre ineficienţa în administrarea fondurilor am scris de mai multe ori. Spre deosebire de mulţi alţii, am citit şi Raportul Comisiei Prezidenţiale : „Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetaţeanului” (oare dom’ Preşedinte l-o fi citit?) şi Proiectul de Lege privind organizarea şi funcţionarea sănătăţii etc. si nu găsesc multe asemănări între ele. Spitalele rămân tot spitale, chiar dacă li se poate schimba patronul, ba cu atât mai mult, poarta corupţiei se va deschide larg şi pentru ele. Dacă până acum un spital mai interna câte un bolnav care merita să fie tratat ambulator şi-i mai „umfla” internarea, ca să poată scoate cel puţin salariul personalului, e probabil să asistăm la invitarea oamenilor de pe stradă la un sejur în spital. Poate vom primi şi pliante în cutia poştală cu avantajele de a face spa în Spitalul X sau Y.

Câtă vreme Casa de Asigurări va avea bine pus la punct numai un sistem de colectare a banilor, nu şi unul de verificare al modului cum se cheltuiesc, vorbim degeaba. Adică Preşedintele vorbeşte degeaba. Pot verifica un spital, un ambulatoriu, sau activitatea unui medic, dacă am pregătire medicală şi managerială şi dacă mi se conferă autoritate de către stat. Câtă vreme personalul Caselor de Asigurari este angajat pe criterii politice, pe telefoane, pe plicuri, sau alte şpăgi, n-o să poată verifica administrarea fondurilor. Nu de altceva, dar s-ar putea trezi cu vreun telefon în timp ce-şi face inspecţia: „lasă-l mă că-i de-al nostru!”

Politizarea sistemului sanitar

Mi-ar fi ruşine să vorbesc despre asta dacă aş fi Preşedintele României. Partidul pe care cu onoare l-a creat şi pe care cu onoare îl dirijează din umbra Cotrocenilor, P.D.L., a făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut si P.S.D. şi P.N.L. când au ajuns la putere: au înlocuit pe criterii strict politice, toţi managerii din sănătate, ca de altfel şi din alte structuri pe principiul românesc:”scoală-te tu să mă aşez eu”! Unde era Preşedintele cănd se întămplau astea? N-avea nici atunci „serviciile” toner în imprimante pentru rapoarte? S-au "a făcut memoriul ghem", ca-n Toma Caragiu.

Un exemplu clasic este cel de la Galaţi, unde neexistând un amator să se lege la cap cu conducerea sănătăţii gălăţene, P.D.L. a adus un medic de la ţară, făra nici-o specialitate sau competenţă, care avea un singur merit: era fratele unui deputat P.D.L. Aşa că vorba doamnei deputat (P.D.L.) Anca Constantinescu: „ciocu mic" dom' Preşedinte!”

Tot ce se poate ca politizarea de care vorbeşte domnul Preşedinte să i se traga de la descentralizare. Dacă până acum directorii din sănătate (spitale) erau numiţi de Ministerul Sănătaţii, mai nou ei sunt numiţi de Consiliile Judeţene, Municipale şi Locale, unde P.D.L. nu controlează situaţia şi drept urmare nici „resursele”. Poate de aici i se trage domnului Preşedinte, de la faptul că au rămas comisioanele la alte partide şi se apropie campania electorală.

Corupţia? Corupţia- o frază de dânşii inventată. Cum poţi vorbi de corupţie când ţi se pune în cârcă volatilizarea flotei, afacerile imobilare (Mihaileanu, vila Ioanei etc.), toleraţa totală faţă de gaşca Udrea-Cocoş, faţă de bordurile lui Videanu, mega afacerile lui Berceanu, sau ale lui Pinalti? Sau cum crede Preşedintele că un medic român valoros, cu scaun la cap, stă şi operează pe cord deschis cu leafa de 1500-2000 lei pe lună, fără să ia plicul cu bancnote din valută forte de la pacient? Pai dacă n-ar mai putea lua ar pleca cu primul avion să lucreze în Europa! Dar aşa cum calul moare de drum lung şi Preşedintele moare de grija altora. Oare eu l-am numit pe domnul Duţă la Casa de Asigurări, după ce fusese director la Regia Sării?!! Pentru miliarde de doze de vaccin contra cancerului de col uterin irosite nu răspunde nimeni? Nici pentru cel gripal retras de pe piaţă, că a fost „puţin greşit” cum spune Geza Molnar, de parca n-ar fi preşedintele Comitetului de vaccinologie din Ministerul Sănătăţii?

Corupţia a început o data cu înfiinţarea Casei Naţionale de Asigurari si prin oamenii ei. În spatele firmelor private din sănătate cu cifre de afaceri de multe milioane de euro au stat, sau stau încă pitiţi politicieni din toate partidele, pentru că, corupţia e ca partidul comunist al lui George Lesnea, „E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare”.

Zice domnul Preşedinte că pune subfinanţarea „în ghilimele”. Poate se referă la faptul că în 2000 aveam buget alocat sănătăţii de 1 miliard de euro, iar in 2011 am avut 5 miliarde. Nu ne zice nici că în 2000, un euro era 2000 de lei şi acum este 4,3 lei, după cum nu ne zice nici că procentul alocat din PIB sănătăţii abia a trecut anul ăsta de 4%, fiind cel mai scăzut din Europa, la jumatate din cel al ţărilor civilizate, dar care nu construiesc autostrazi la preţuri exorbitante şi nu fac nici piscine în orice sat, sau săli de sport, sau parcuri publice. Avem 5,5 milioane de pensionari care-au muncit o viaţă în plin marasm socialist, au mâncat salam cu soia şi nu „frites”, au băut „Doi ochi alnaştri” şi molan şi nu Johny Walker cu patru cuburi de gheaţă şi care au dreptul să fie bolnavi. E greu de crezut omul bolnav şi sărac de cel sănătos si bogat. Am avut un preşedinte „care-a stat trei ani la ruşi...” şi acum avem unul „care-a stat pe la Anvers şi-are o inimă de fier”. Ce n-are domnul Băsescu se cheamă limită. Limita până la care să oprească alunecarea spre dictatură. 

Carantinele în epoca Principatelor: organizare

Cum era organizata carantina? Aflam din lucrarea domnilor Vasile Petrişor şi Lelius Mândroiu din

Calafat, autorii monografiei „Calafat – Trepte de istorie”.

La fiecare carantină era desemnat un căpitan al carantinei de obicei nun stegar, care avea ca ajutor un logofat, 2-3 slujitori si doi ciocli.

Pentru securitatea carantinei exista o gardă militară formată din infanterişti şi călăraşi, precum şi două vase fluviale de pază. Sistemul de dezinfecţie al carantinei consta în spălarea cu apă a diverselor categorii de mărfuri, îmbăierea scrisorilor în oţet şi în alte substanţe presupuse a avea  o acţiune purificatoare, iar, mai târziu, trecerea lor prin cuptor sau fumigaţie cu vapori. Scrisorilor purificate li se aplica ştampila carantinei. Pe tot timpul izolării, care varia între 4 şi 24 de zile, era interzisă persoanelor respective orice comunicare cu cei dinafară.

Când la schelă sosea un vas, acesta trăgea la edec şi nimeni nu avea voie să debarce pe ţărm până ce nu sosea medicul, care avea sarcina să execute operaţiunea de dezinfectare. Pasagerii care coborau în port erau obligaţi prin lege să stea în carantină o perioadă de 8 până la 10 zile. În acest sens se prevedea că    „orice călător sau trecător, de orice naţie şi rang va fi, se va supune a păzi straşnic regulile carantinei şi nu  va putea la nici întâmplare să treacă cordonul sănătăţii fără a avea bilet de sănătate, care i se va da de comandantul postului orăşenesc”. Erau prezenţi  şi vameşii care, după ce constatau situaţia  şi felul mărfurilor, stabileau pentru negustorii respectivi  sumele de bani ce urmau a fi achitate. Mărfurile, ca şi pasagerii, erau supuse aceloraşi prevederi de carantină, deoarece, de respectarea cu stricteţe a prevederilor acestora, depindea prevenirea pătrunderii în ţară  a unor epidemii.

Carantinele în epoca Principatelor

Prin Regulamentul Organic adoptat în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, s-au impus măsuri de organizare sanitară de inspiraţie occidentală, care prevedeau printre altele instituirea sistemului carantinelor pe linia Dunării, prin „Legea poliţiilor de ciumă”, precum şi a unor servicii de sănătate publică, compuse dintr-un medic şi un chirurg în oraşele mari, inclusiv la Galaţi. Cordonul de carantină al Moldovei era întins între gura Siretului şi gura Prutului şi cuprindea 32 de posturi de supraveghere a circulaţiei pe fluviu şi o carantină de gradul I în portul Galaţi. Utilitatea carantinelor a fost probată de epidemia de ciumă din 1837 care a făcut nenumărate victime pe malul drept al Dunării, dar care nu s-a propagat în principate. Tot ca urmare a Regulamentului Organic, în 1832 la Galaţi se înfiinţează Spitalul Militar. În acelaşi an se înfiinţează şi Spitalul Militar din Brăila. Carantina din acest oraş fusese instituită în 1829 odată cu alte carantine de pe Dunare: Piua Pietrei, (oraşul Giurgeni de astazi), Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, Izlaz, Calafat, Cladova şi Vârciorova.
Strada pe care se găsea linia de carantinare din Brăila mai exista şi astazi, ea întinzându-se de la Vadul Căzărmii pâna la ieşirea spre Galaţi, trecând prin spatele reprezentanţei Toyota.
Ce cuprindeau carantinele? Spre deosebire de carantinele din Evul Mediu care erau amenajate pe insule la intrarea în porturi, sau în lazarete aflate în afara cetaţilor şi care găzduiau pe durate limitate de timp călătorii şi mărfurile lor pentru a impiedica pătrunderea pe teritorii receptive a unor bolnavi de boli infecţioase, carantinele instituite prin regulamentele organice aveau misiunea de a împiedica sub orice chip acostarea pe malul românesc a navelor şi bărcilor de peste Dunăre, izolarea pe o perioada de 7-10 zile a călătorilor în clădirea carantinei şi chiar a mărfurilor şi a poştei, inclusiv dezinfecţia acestora din urmă.

Quarantina, carantina

Carantina a aparut în Evul Mediu ca o necesitate de a proteja populaţia de introducerea surselor de infecţie pentru unele boli molipsitoare, într-un teritoriu în care erau absente. Denumirea vine din italianul Quaranti giorni, patruzeci de zile, timpul stabilit de izolare pentru călătorii care veneau din ţări în care se presupune că evoluau epidemii.
Primii bolnavi care fuseseră separaţi de restul societăţii în jurul anilor 1000 D.C., au fost leproşii, siliţi să se mute din oraşe şi sate în lazarete, aşezământe cu rol mai mult de izolare decât de tratare, numite astfel după Sf. Lazăr, cel înviat din morţi de Mântuitor, sau poate după Santa Maria di Nazaret, locul unde în Veneţia se trimiteau leproşii, (actuala insulă Lazzaretto vecchio). Treptat izolarea leproşilor s-a extins în toată Europa şi au apărut reguli severe pentru cei care erau leproşi. Dar în 1347 pe bătrânul continent apare "moartea neagră", ciuma, numită astfel din cauza adenopatiilor ("buboane") care în faza finală a bolii devin uriaşe, de mărimea unui măr, sau chiar mai mari, care prezintă zone ischiemice, vineţii, aproape negre. Cum apariţia ciumei e fost legată de unele cazuri de îmbolnăvire în rândul marinarilor italieni veniţi din Marea Neagră şi care trecuseră prin Constantinopole unde deja boala era prezentă, autorităţile veneţiene au impus staţionarea în lagună timp de 40 de zile a tuturor navelor care transportau mărfuri sau trupe înainte de a li se permite să ancoreze în port. Veneţia nu a fost ocolita de ciumă care a ucis probabil o treime din populaţia globului de la acea dată. Modelul carantinei veneţiene s-a extins însă treptat în toată lumea civilizată. După Veneţia al doilea port important care a introdus carantina a fost Genova, apoi moda carantinelor s-a extins şi la uscat, Milano fiind primul oraş care a impus-o, dar fără să asigure izolaţilor adăpost, aceştia fiind lăsaţi în apropierea oraşului într-o pădure, să moară, sau să se vindece. Cum intervalul de 40 de zile era adesea greu de suportat de către cei care stăteau în carantină, unii au încercat să-l ocolească, debarcând în alte locuri, sau sustrăgându-se izolării. A fost necesară impunerea cu ajutorul soldaţilor a respectarii regulior de carantină şi treptat din aceasta cauză au apărut cordoanele sanitare şi posturile de pază la intrarea în oraşe, aşa numitele "bariere", cu dublu rol, acela de a încasa taxele de la comercianţi şi cel de a împiedica intrarea în oraşe a bolnavilor.
Poate cea mai cunoscuta staţie de carantina din lume, după Lazaretto Vechio, a fost Ellis Island , prin care au trecut peste 12 milioane de emigranţi sosiţi cu vaporul la New York.

Istoricul epidemiilor de holeră din România

La 26 aprilie 1828 Rusia declara război Turciei şi trupele ruseşti intrau pe teritoriul Moldovei şi apoi al Valahiei în drumul lor spre regiunile de la sud de Dunăre. Obigate să suporte ocupaţia rusescă şi să o şi finanţeze, inclusiv prin împrumuturi de stat, ţările române aveau să fie lovite de doua epidemii devastatoare aduse de trupele ruseşti: ciuma si holera, care le vor diminua drastic populaţia. Ofensiva armatei ţariste împotriva celei otomane s-a dovedit a fi un succes militar urmat de unul diplomatic: prin Tratatul de pace de la Adrianopol (Edirne din Turcia europeană), rolul Imperiului Otoman în Balcani era mult redus şi în unele situaţii eliminat. Astfel graniţa dintre Imperiu Otoman şi ţările române se stabilea pe Dunăre, Valahiei i se restituiau porturile Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele care fusesera raiale turceşti. Totodată înceta monopolul turcesc asupra comerţului ţărilor româneşti, asupra gurilor Dunării şi se deschideau pentru comerţ strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Serbia devenea autonomă, Grecia avea deschisă calea spre independenţă, numai ţările române rămâneau sub ocupaţie ţaristă, în contul despăgubirilor de război datorate de turci ruşilor. Pentru o perioada de câţiva ani, până în 1834 vom avea guvernatori ruşi numiţi de ţarul Nicolae I, (Pahlen, Jeltuhin şi Kiselef), timp în care comisii din cele două ţări române vor stabili statutul şi modul de organizare al ţărilor sub forma unor regulamente organice, un fel de constituţii, puternic influenţate de Rusia, care de altfel le şi aproba.

Regulamentele organice stabileau pentru prima oara roluri concrete de luptă împotriva holerei şi a ciumei, dar şi alte aspecte importante privind admnistrarea statului. În timp ce erau adoptate a izbucnit cu violenţa holera, adusă pe teritoriul naţional de trupele ţariste care reveneau din Balcani după stabilirea păcii din 1829.

Prima mare epidemie de holeră înregistrată a fost cea din 1831, care a afectat în Moldova 8485 de bolnavi din totalul populaţiei de 1.130.000 de locuitori şi a ucis 5182 din ei. Cu alte cuvinte holera e evoluat cu o morbiditate specifică de 747 cazuri la suta de mii de locuitori, având o mortalitate de 4,58 la o mie de locuitori şi o letalitate de 68,36%! 
În acelaşi an se înregistrau în Valahia 14236 de cazuri de holeră cu 6960 de decese (letalitate de 48,9%). 
Cum Munţii Carpaţi nu puteau opri extinderea epidemiei, boala va trece şi în Transilvania unde se vor înregistra 1436 de decese, iar de aici în Imperiul Habsburgic, iar mai departe în celelalte ţări europene, făcând ravagii, în Franţa anul următor, unde a omorât 100.000 de oameni, din care 20.000 la Paris şi a ucis mii de britanici, germani şi spanioli, umplând Europa de morminte proaspete. 

Cazuri de holera înregistrate în judetul Galaţi în perioada 1990-1995

Cazuri de holera înregistrate în judetul Galaţi în perioada 1990-1995:
1990: 68
1991: 9
1994: 11 focar centrat pe Spitalul din Nicoreşti
1995: 18 focar centrat pe ciupercarii din Frumuşiţa

Medicina tradiţională

Să mai si râdem: dă click!

Epidemia de holeră de la Frumuşiţa 1995. Cornel Vartires "Grecu'"

Apariţia holerei la Frumuşiţa în toamna anului 1995 a fost o surpriză pentru noi cei care lucram în sănătatea publică gălăţeană. Cazurile de holeră aveau legătură de obicei cu Dunărea, era vorba de pescari care consumau frecvent apă din fluviu, de oameni care lucrau în sistemul de irigaţii, sau de ciobani care nu aveau altă sursă de apă decât cea din fluviu. De cele mai multe ori cei care se îmbolnăveau aveau probleme digestive, în special gastrice, acute, după consum abuziv de alcool („tării”), sau cronice, ulcere gastro-duodenale tratate cu antisecretoare, sau chiar operate.

Mai ales pescarii care plecau cu noaptea în cap pe apă, obişnuiau să se încălzească cu „una mică”, adesea votcă de contrabandă de origine dubioasă, de care era plin portul în acea perioadă. De la alcool li se făcea sete şi consumau apă din Dunăre, aşa cum făcuseră ani de zile fără să se îmbolnăvească.

La Frumuşiţa era însă alta situaţie, satul fiind amplasat pe terasa albiei majore a Prutului, dar oamenii care se îmbolnăviseră făceau parte dintr-un cartier distinct, populat aproape în exclusivitate cu ţigani, aflat în marginea satului, spre Tămăoani. Ţiganii din zonă urmaşi ai robilor eliberati de pe moşiile boiereşti lucraseră toata viaţa la I.A.S.-ul din zonă, însă problemele generate de privatizare şi de lipsa locurilor de muncă, îi aduseseră pe drumuri. Prin comună nu trecea decât Chineja, un pârâu amărât pe care-l cunoşteam din copilărie şi care era exclus să bea cineva apă din el, iar Prutul era prea departe de sat. Până la urmă tot descusându-i pe ţiganii internaţi la Spitalul de Boli infecţioase din Galaţi am aflat cum se îmbolnaviseră. 

În fiecare toamnă ţiganii mergeau la cules ciuperci de câmp (Agaricus campestris) în lanurile de grâu ale I.A.S.-ului din localitate, dar după privatizarea intreprinderii agricole n-au mai fost lăsaţi să calce grâul în picioare, aşa ca au fost siliţi să caute alte locuri. Aşa au ajuns peste Dunare, în comunele de vizavi de Galaţi: Grindu, Văcăreni, Luncaviţa, unde terenurile agricole ale I.A.S.-ului erau cultivate cu grâu de toamnă printre care toamna creşteau ciuperci. Toata afacerea era coordonată de un întreprinzator din sat care era „privatizat”, avea printre altele un microbuz cu care transporta ţiganii şi marfa peste Dunăre. Îi lua după-masa cu microbuzul şi-i trecea fluviul, le dădea ca avans pâine, parizer şi rachiu ieftin, iar seara îi trimetea la cules pe lanurile unde mituise paznicii să lase ciupercarii. Ori oamenii care munceau noaptea la lumina lunii, sau a lanternei, să nu-i vadă şefii, nu aveau alta sursă de apa decât cea din canalele de irigaţii, care conţineau apă de Dunăre şi astfel se infectau şi se îmbolnăveau. Cred că în totalitate au fost 10-11 cazuri de holeră în acel an la Frumuşiţa şi câţiva purtători.

Toamna, mai ales în toamnele lungi şi frumoase cum a fost cea din 1995, apele fluviului scad şi din cauza scăderii temperaturii concurenţa microbiana pentru aceiaşi nişă ecologica este mai scăzută, favorizând vibrionii, aşa ca toate epidemiile hidrice de holeră de la noi au fost la sfârşitul verii, chiar spre toamnă. De obicei şi apa este limpede şi oamenii sunt tentaţi să bea dacă este aşa de curată, „ca de izvor”.

Cu ţiganii din Frumuşiţa am avut şi o peripeţie tragi-comică pe care nu mă pot abţine să n-o povestesc. După ce culegeau ciupercile oamenii erau aduşi înapoi la Galaţi şi lăsaţi la gară, la tren, că microbuzul plin cu ciuperci pleca la pieţele din Iaşi şi din Bacău să vândă marfa. Era toamna şi se foloseau din plin la conserve de iarnă, în special la zacuscă, aşa ca noi am anunţat şi celelalte judeţe că se pot întinde cazurile în toată Moldova. În plină epidemie, mama unor ţigani internaţi în spital cu holeră a murit subit. Medicul din sat fără să se gândeasca prea mult şi fără să vadă cadavrul a eliberat certificat de deces cu o cauza de deces banală, o insuficienţă cardiacă parcă, deşi după simptomatologie era clar că avusese şi ea holeră. Ne-am sfătuit cu doctoriţa M.D., şefa noastră de atunci ce să facem, dar nu mai era nimic de făcut. Dacă o declaram ca fiind o moarte suspectă de holeră trebuia să ducem cadavrul la morga Spitalului Judeţean pentru autopsiere şi să-i recoltăm lichid din ansele intestinale, apoi urma sa îngropăm cadavrul în anumite condiţii speciale, aşa că am decis să nu ne ridicam toată colectivitatea de ţigani din sat în cap şi să închidem ochii, dar în acelaşi timp să tratăm cu toată seriozitatea toţi contacţii, respectiv să-i coprocultam şi să le dăm tratament antibiotic. Aşa am şi făcut, am luat măsura supravegherii cadavrului, care n-a mai fost dus la biserică conform obiceiului, ci a rămas acasă, unde am avut grijă să clorinăm din belşul gospodăria şi mai ales latrina si să facem o dezinsecţie ca la carte. Eram însoţit de un asistent de igienă care din păcate s-a prăpădit dupa câţiva ani de un infarct miocardic. Gălăţean grec de origine, Cornel Vartires era cel mai cunoscut dintre toţi colegii de la epidemii de către suflarea medicală, întrucât el era desemnat să efectueze recoltele de salubritate şi sterilitate din spitale, aşa că era veşnic cu o casoletă în braţe şi cu câteva duzini de eprubete dădea fiori celor care nu se spălaseră pe mâini sau care nu dezinfectaseră ca lumea vreo suprafaţă. Veşnic jovial şi pus pe glume Grecu' cum îi spuneam noi, era posesorul unei chelii lucitoare, mereu bronzate, care contrasta cu lumina albastră a privirii sale mereu senine. Deşi exploda câteodată când găsea „prea multă prostie dom' doctor”, avea o gândire pozitivă şi făcea mereu haz de necaz, mai ales de situaţiile în care prin natura meseriei eram puşi să facem lucruri nu prea plăcute, să punem de exemplu material fecal într-un coprorecoltor.

-         Mai pune dom’ doctor, că e prea puţin or să se supere fetele de la laborator că sunteţi aşa zgârcit!

La Frumuşiţa eram doar eu cu Grecu la casa decedatei, ceilalţi colegi alergând prin sat după alţi bolnavi, sau dupa probe de apă, aşa că bietul Cornel transpirase tot dând la pompă. Aveam o pompă din inox de 10 litri cu care dezinfectam şi faceam dezinsecţie, pe care o mânuia Cornel prin toata curtea.

-         Dom’ doctor am dezinfectat toată privata şi toate camerele, acu’ schimb soluţia şi dău şi de ploşniţe!

-         Bine domnu’ Vartires, dar parca ai dat şi ieri!

-         Da dom’ doctor, dar la cât rahat este în curtea asta s-au adunat toate muştele din sat! Cred ca au venit unele şi din Basarabia!

-         Mai bine să dăm cu var peste tot!

-         Nu dom’doctor, n-are efect, poate doar cu buldozerul!

Aşa lucram noi la „epidemii” în A.D. 1995.

Când ne întorceam seara târziu de pe teren ne adunam la sediu şi făceam planul pe a doua zi. Tot atunci aveam şi primele rezultate provizorii de la probele luate de pe teren şi nu mare ne-a fost mirarea când unul din copiii decedatei fusese dat de laborator ca fiind pozitiv pentru vibrionul holeric. Deşi era aproape noapte, m-am întors cu domnul Cornel la Frumuşita, să aducem „purtatorul” la internare la spital.

-         Poate rămânem şi la priveghi! a râs Cornel, care de altfel era încântat să mai schimbe spitalele, pe care le cunoştea mai bine decât cei care lucrau în ele, cu munca de teren.

-         Mi se pare mie că ţi s-a cam acrit de spitale şi vrei la noi pe teren la interventii!

-         Daca-ţi vedea vreo doi „coledzi” de ai dumneavoastră din spitale în plina criza de „greţuri” a-ţi prefera să fiţi aici la pompă!

Ştiam eu şi motivul pentru care Cornel insistase să faca parte din echipă: după epidemia de holera din 1994 de la Nicoreşti, pentru prima data Ministerul Sănătaţii acceptase să ne plăteasca sporul de 100% pentru epidemii periculoase şi luasem toi, mai puţin Cornel, care lucrase cu spitalele toată perioada.

Nu-i cunoşteam prea bine pe ţigani după nume, aşa că ne-au păcălit încât ne-am întors cu mâna goală la Galaţi, sperând să internăm pacientul a doua zi. Dar pentru a fi siguri că nu ne va scăpa şi de data asta am făcut un plan de bătaie. Eu trebuia să cobor la marginea satului şi s-o iau printre vii şi căpiţe să cad în spatele casei femeii moarte, în caz că cel cautat ar fi încercat sa fuga prin spate, iar Cornel însoţit de şeful de post, care-i mai cunoştea pe ţigani după nume, să vină cu maşina noastră pe uliţă, la vedere. Zis şi făcut, am aşteptat să apară maşina Sanepidului pitit dupa o movila de hlujani de porumb. La vederea maşinii unul din ţiganii adunaţi din curte „la mort” a dat să fugă prin spate, dar dând cu ochii de mine s-a întors înapoi. L-am căutat printre cei 10-12 bărbaţi care stăteau la o ţigară afară, dar nu l-am vazut, pe de alta parte Cornel care păzise uliţa nu-l văzuse fugind asa că unde-i „purtatorul”?

-         Mă puneţi într-o situaţie penibilă mai oameni buni! zice Cornel supărat.

-         Da’ nu-i aicea mâncaţi-aş! O plecat la Galaţi!

-         Pe căutate?

-         Pe căutate. Şi se apucă Grecu' şi caută în toata casa şi prin curte, da’ ţiganul nu-i şi pace!

-         Nu ştiu cum ne-a scăpat!

-         Nici eu nu ştiu!

-         Să-i spuneţi când apare că trimitem miliţia după el!

Ne luăm de braţ amândoi şi pornim spre poartă. Cănd trec pe lânga grupul de oameni văd cum le râd ochii în cap, abia se abţin să nu pufneasca în râs. Mă întorc din drum şi mai caut o dată, în prăpădita de magazie, în casă unde pe catafalc stă cu mâinile pe piept „coana mare” cum îi zice Cornel. Nimic, nici urmă de ţigan. Ies afară şi-mi aprind o ţigară. Trupa de rromi mai că a auitat că sunt la mort, îşi arată gingiile într-un zâmbet larg. Las ţigara din mâna şi intru din nou în casă. Odăiţele săracacioase n-au niciun fel de mobilă sub care s-ar putea ascunde cineva, nu sunt podele pe jos este doar lut amestecat cu balegă şi întins cu mâna, nu se vede niciun beci. 

În săliţă, batrâna moartă cu o lumânare la cap, are pielea încreţită de vârstă şi de deshidratare. În liniştea momentului aud o uşoară respiraţie. Dumnezeule, oare moarta nu e moartă, ci respiră? Mă apropii, dar mortul e mort ca toţi morţii.

Ridic pânza neagra peste care este aşezat sicriul. Sub masă şi sub măsa stă chircit ţiganul pe care-l caut.

-         Ce faci aici mă, de ce te ascunzi?

-         Păi nu vreau să merg la spital!

-         De ce? Ţi-a crescut microbul de holeră-n analize şi tre’ să te internam.

-         Ştiu da’ nu vreau mâncaţi-aş!

-         De ce nu vrei? Nu vrei să nu mai îmbolnaveşti şi tu pe alţii?

-         Vreau s-o îngrop pe mama şi pe urmă viu la voi la spital!

-         Promiţi?

-         Promit. Să moară mama!

-         Păi e deja moartă!

-         Atunci să mor eu!

Îl scot de sub masa şi ies cu el afară. Grecul se ţine de burtă de râs când îi spun de unde l-am scos.

-         Aveţi sânge în instalaţie dom’ doctor daca-ţi căutat sub mort! Eu aş fi visat urât la noapte!

Am negociat dupa aia amândoi cu ţiganul, apoi noi cu şefa, ea cu ministerul, aşa că omul a rămas să-şi îngroape mama şi după aia să se interneze pentru sterilizare bacteriologică. Noi am rămas pe aproape, ba chiar am condus moarta la cimitir, aşa mai de departe, popa şi dascălul înainte cu „Doamne miluieşte”, mortul dupa ei, ţiganii bocind dupa mort, iar noi mai la fereală, în spate, eu cu Cornel Vartires, Dumnezeu să-l ierte!

La întoarcere de la cimitirne ne apropiem de omul nostru din Frumuşiţa să-l luam la spital.

-         Ce bre, nu pot să stau şi la pomană?

-         Ba da, zice Cornel, dar nu la asta, la cea de 40 de zile!

Şi împingându-l în maşină Cornel îl bate pe umăr pe şofer:

- Dă-i bătaie până la spital fără să opreşti dacă vrei un bilet la staţiune la vară! Uitasem să vă zic că domnul Vartires era liderul de sindicat din Sanepid, calitate în care împărţea biletele de odihnă şi de tratament. Aşa lucram noi la „epidemii” în A.D. 1995.

Algoritmul diagnosticului de laborator al holerei

Explicaţii:
În scaunul bolnavului numărul de vibrioni este semnificativ, dar la cei trataţi anterior cu antibiotice, la contacţi, purtatori şi convalescenţi este necesară o îmbogăţire cu apă peptonată alcalină, timp de 6 ore la 37 de grade. La fel se procedează şi când vibrionul holeric se caută în apele naturale, sau în apele uzate prin metoda "ciorapilor" lăsaţi în curentul apei. Introducerea a două linguriţe de sare (Clorură de sodiu) în sticla de recoltă are rolul de a elimina din apa colectată bacteriile concurente şi de a prezerva vibrionii holerici. În cursul epidemiei de holeră din satul Frumuşiţa din anul 1995, în calitate de medic de gardă la Sanepid am plecat în focarul de holeră din comună şi printre altele am luat câteva sticle pentru recoltat apa. Nu ştiam cum se face recolta pentru vibrionul holeric decât în teorie, cei care recoltau de obicei apa şi care o făcuseră şi de data asta erau igieniştii din alt compartiment, aşa că m-am consultat cu o doamna asistentă din laborator şi am pus sare în sticla de recoltă. Surpriza a fost că recoltând din aceiaşi apă, de la mine din sticlă a crescut vibrionul holeric, iar din sticlele igieniştilor nu, ei utilizănd pentru recolta sticlele pe care le aveau la ei mereu, dar fără să le adauge sare. De altfel cred că a fost singurul vibrion holeric izolat vreodată din apă la Galaţi, au mai existat în acei ani izolări de vibrioni NAG, dar nu de holeric "pur sânge".
Despre epidemia de la Frumuşiţa am sa revin ca a avut unele aspecte interesante, uneori chiar tragi-comice.

Epidemia de gastroenterită din Franţa

Calicivirusuri; foto The Sun

În Franţa continua să bântuie epidemia de gastroenterită care a debutat în decembrie 2011. Se pare că această epidemie revine an de an în această ţară, numai în sezonul 2010-2011 fiind înregistrate 165000 de cazuri. Buletinele oficiale medicale din Franţa au facut cunoscut publicului larg ca boala este cauzată de un norovirus, mai cunoscut specialiştilor sub denumirea de "agentul Norwalk ", dupa numele oraşului american din statul Ohio, (a nu se confunda cu oraşul cu acelasi nume din statul Connecticut) în care a fost descrisă prima epidemie cu acest virus, la o şcoală elementară în anul 1968.
Numită şi "winter vomiting disease" (boala vărsăturilor de iarnă), gastroenterita acută este cauzată de lacune în igienă, principala cale de transmitere fiind cea fecal orală, cu alte cuvinte cei care se îmbolnăvesc au folosit aceeaşi toaleta cu oameni deja infectaţi si in absenţa spălarii mâinilor după utilizarea WC-ului se pot îmbolnăvi. Nu trebuie însă neglijata nici calea de transmitere indirectă în special prin alimente (fructe şi legume nespălate, fructe de mare în special scoici, sucuri proaspete ("fresh-uri"), salate, îngheţată) sau apă, atât potabilă cat şi cea de scăldat din lacuri, iazuri, piscine, jacuzzi sau aquaparcuri.
Morfologic virusul este un calicivirus, (nu din ucrainianul "calic", ci de la grecescul "kulix"), calicele fiind un vas de ceremonii creştin în forma de cupă cu picior, folosit la împărtăşanie pentru vinul roşu care simbolizeaza sângele lui Hristos şi care se dă credincioşilor odată cu cuminecătura în timpul euharistiei.  

Epidemie de gastroenterită acută în Franţa

Zonele din Franţa cu morbiditate crescută prin gastroenterite acute.

De câteva săptămâni în Franţa metrolpolitană evoluează o epidemie de gastroenterită acută care a cuprins deja aproape tot teritoriul, iar în şase regiuni ale hexagonului morbiditatea depaşeşte 300 cazuri la 100000 locuitori, zone figurate pe hartă în roşu intens. Este vorba de Nord Pas de Calais ("chez les ch'tis"), unde morbiditatea este de 884 cazuri/100000 locuitori, Languedoc Roussilon unde sunt 571 cazuri/100000 locuitori, Normandia de jos 339 cazuri/100000 locuitori, Alpi-Coasta de Azur unde sunt 327cazuri/100000 locuitori, Alsacia cu 319cazuri/100000 locuitori şi Aquitania cu 308 cazuri/100000 locuitori. Asta înseamnă zeci de mii de cazuri de gastroenterită înregistrată intr-o singură regiune, probabil sute de mii de cazuri în toată Franţa. Ce este ciudat este ca autorităţile franceze nu ştiu încă de ce etiologie este infecţia, principalii candidaţi fiind rotavirusurile sau salmonelele. Mai multe amănunte dă click aici.

Din vremea holerei. Minciuna autoritaţilor.

Dacă încercăm să căutăm în documentele oficiale date despre holera din România din secolul XX, vom avea mari probleme. Documentele româneşti sunt puţine şi sărace şi adesea contradictorii. În perioada comunistă nu aveai voie să spui că avem cazuri de holeră în ţară, aşa ca boala a fost botezată BDAS, (boala diareica acută severă), denumire utilizată pe plan naţional. 
Vezi aici dând click un articol despre mistificarea holerei în perioada comunistă.
În arhivele OMS (Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii) nu vom găsi nici-un caz de holera raportat din România între anii 1970-1989. Nu am găsit rapoarte despre holeră nici în WER (Weekly Epidemiological Record), publicaţia săptămânală de alertă epidemiologică în care se consemnau zonele afectate de boli carantinabile (ciuma, holeră, tifos, etc.).
Cifrele din presă sunt şi ele inexacte fiind luate din diferite surse, fără a fi bine documentate. Situaţia cazurilor de holeră între 1977 cănd boala a reapărut în România şi 1995 când a dispărut, a fost următoarea:

Din vremea holerei. Botezul.

Primul caz de holeră la care am intervenit în calitatea mea de medic secundar în specialiatea de boli infectioase şi epidemiologie, (rezident cum se spune acum), a fost în anii ’90, la Galaţi, când s-a izolat prima tulpina de vibrion holeric la noi în judeţ, la un ţăran dintr-un sat numit Vameş, dintr-o comună gălăţeană, Piscu. Şeful meu direct de atunci era renumitul organizator sanitar şi epidemiolog gălăţean doctorul Nicolae Brebenel, despre care am mai scris şi altă dată şi despre care voi mai scrie, căci a fost un om deosebit care m-a influenţat mult din punct de vedere profesional. Când telefonul a sunat la el pe birou şi doctoriţa T. din laboratorul de bacteriologie i-a dat vestea, a sărit de pe scaun imediat şi ne-a luat pe toţi medicii din biroul „Epidemii”situat la demisolul cladirii Sanepidului sus în laborator, să vedem plăcile cu vibrionul holeric, ca să le ţinem minte şi să nu le uităm niciodată. Brebenel apucase şi epidemiile de holeră de după 1977, anul revenirii holerei în România după o absenţă de mai multe decenii, dar eu şi cele două colege ale mele, care erau pe atunci doar medici specialisti, eram la primul nostru contact cu boala care avea să ne dea de furcă mai mulţi ani de-a rândul în anii următori. Spre nefericirea tuturor ceea ce izolase doctoriţa T. În laboratorul de bacteriologie era un vibrion holeric ca la carte, adică formase un văl de toată frumuseţea în eprubeta cu apă peptonată şi formase nişte colonii mici, rotunde şi transparente, ca nişte picături de rouă pe plăcile cu mediu solid. O bandă de hârtie de filtru pentru testul oxidazei şi-a schimbat culoarea sub ochii noştri, aşa ca era clar: aveam în faţă o cultură din bacteria cea mai periculoasă pe care o găsisem la un bolnav de la noi din teritoriu. Oare câţi mai erau? Întorşi în „bârlogul lupilor”, cum era poreclită camera noastră de colegii igienişti, Şeful a sunat ministerul şi Direcţia Sanitară şi apoi am plecat toţi pe teren: o colegă a mers la spitalul unde era internat pacientul, să le facă o „bucurie” şi colegilor infecţionişti, cealaltă la domiciliul pacientului, iar Brebenel la locul de muncă al bolnavului, la I.A.S. Vameş, unde acesta era agricultor.

-         Hai cu mine doctore, să vezi cum e la holeră! Nu de alta, dar nu ştiu câte cazuri o să avem, aşa că trebuie să profiţi. Ne-am urcat în ARO-ul vechi şi hârbuit al Sanepidului şi hai la drum spre Vameş. Ajunşi la I.A.S. (care încă nu se desfiinţase) ne-am lămurit repede ca omul mai mult nu venea la slujba de la stat, fiind mai preocupat să-şi prăşească porumbul propriu. Aveam într-un fel noroc, lista contacţilor care trebuiau identificaţi, urmăriţi şi trataţi fiind astfel mult mai mică.

-         Unde avea ăsta pământul? a întrebat doctorul Brebenel pe unul din colegii de serviciu al bolnavului.

-         Spre mânăstirea de la Tudor, dar pe partea asta a văii.

-         Poţi să vii să ne arăţi?

-         Viu, dar e mult de mers!

-         Avem maşină!

Am urcat din nou în ARO şi bălăbănindu-ne prin şanţurile săpate de tractoarele care trecusera pe acolo am urcat încet o panta dulce şi după vreun sfert de oră ne-am oprit lângă un lan de porumb de un verde intens, bine prăşit, în contrast cu lanurile prin care trecusem pâna atunci şi care erau arse de soare si pline de buruiană.

-         Arată bine porumbul, zise doctorul Brebenel intrând în lanul cu plante care îi ajungeau până la piept.

-         Pai cum sa n-arate bine dom’ şef, dacă-i irigat!

-         De unde-i irigat?

-         De la ţeavă, de un’ să fie dom’ şef?

-         Arată-mi şi mie ţeava aia! Mă uitam la domnul director şi nu pricepeam ce vrea de la ţăran, care şi el î-şi punea poate aceleaşi întrebari, de ce e interesat de ţeavă, de porumb şi de toate alea.

-         Mânzule, tu ce parere ai? Şi s-a întors zâmbind la mine după ce a găsit printre tulpinile de păpuşoi gura unei conducte de irigaţii.

-         Vreţi să ziceţi că omul a băut apă de aici şi s-a îmbolnăvit de holeră?

-         Exact, asta este calea de transmisie, apa de la irigaţii!

-         Păi de unde să fie vibrioni holerici în apă aici la mama dracului?

-         Din Dunăre!

-         Păi pe aici curge Siretul! Şi m-am întors să-i arăt doctorului liziera luncii Siretului care se vedea în zare.

-         Da’ dar apa e din Dunăre!

-         La 40 de kilometri de Dunăre?

-         Sigur că da, toata apa de irigaţii din judeţ este apă pompată din Dunare prin canalul de la Vânători, care are staţie de pompare aproape de Pisica (Garvan), mai jos de oraş şi ajunge prin conducte şi canale până aici!

-         Şi-a rezistat holericul?

-         Şi-ncă cum! Îi place sa călătorească la căldurică!

Nu ne-a mai rămas decât sa luam nişte probe din apă şi apoi am plecat spre Galaţi. N-a crescut din ele nimic, în 15 de ani de muncă la am găsit vibrioni holerici doar o singura dată, dar asta este o alta poveste.

Doctorul Brebenel m-a tachinat pe drum:

-         Doctore se cunoaşte că nu eşti pescar! Intră şi tu în rândul oamenilor cu microbul ăsta şi ai să ştii toate cotloanele Dunării, toate bălţile, canalele şi japşele.

Nu s-a lipit de mine pescuitul şi nici vânatoarea, sporturi pe care doctorul Brebenel le practica aşa cum practica medicina, cu pasiune, seriozitate şi inteligenţă. Am rămas însa cu multe altele de la el şi  o să vi le povestesc şi vouă.