Valuri de apărare din Muntenia

Brazda de nord, desen P. Polonic

Brazda lui Novac de nord a fost un val de pământ care se întindea între Drobeta Turnu Severin (Gura Topolniţei) şi castrul roman de la Pietroasele, judeţul Buzău, pe o distanţă de 700 km. Se intersectează cu Limes Transalutanus la Urluieni, judeţul Argeş, unde exista un castru roman. Se presupune ca a fost construit de împaratul Constantin cel Mare, în vederea aparării Daciei de vizigoţi, în secolul IV d.H. Deşi există păreri cum că ar face parte dintr-un sistem comun cu valurile Stoicani-Ploscuţeni sau valurile sudice din Basarabia, nu exista dovezi ale acestei teorii.

Cetatea (dava0 de la Gâlmeele, de unde pornea Brazda de sud
desen P. Polonic

Brazda lui Novac de sud, sau Troianul, este un val de apărare construit din pământ pe o lungime de 170 km, între Satul Greaca din judeţul Giurgiu şi satul Viespeşti (azi dispărut prin înglobare în comuna Sprâncenata) din judeţul Olt. Brazda lui Novac de sud începea în satul Viespeşti din Judeţul Olt, pe malul stâng la râului, în apropierea unei dave dacice din cătunul Gâlmee. Brazda avea şanţul spre nord şi pornea spre est, întretăind Limes Transalutanus între Roşiorii de Vede şi Băneasa-Salcia, în dreptul Haltei Troianu, apoi trecea la nord de Alexandria şi de Giurgiu, oprindu-se la Greaca în judeţul Giurgiu, pe malul Lacului Greaca, azi dispărut. Pe cea mai mare parte valul de pământ este distrus de agricultura intensivă din judeţele de cămpie ale Munteniei. Valul nu avea castre construite de-a lungul lui, de unde s-a tras concluzia ca este un val neterminat. De mentionat că în slavonă inclusiv în sârbă Novac înseamnă novice,  din latinescu novicius, nou sosit, format din novus (nou) +vicus (sat).

Limes alutanus: val de apărare din pământ situat la est de râul Olt, pe un traseu Nord-Sud, pe care se găseau 7 castre romane, vizibile pe tabula Peutingeriana,  presupuse a fi localizate astfel:

1.      Ponte Vetus (Podul Vechi): Câineni, judeţul Vâlcea

2.      Praetorium (Sălaşul): Racoviţa, judeţul Vâlcea

3.      Arutela: între Păuşa şi Căciulata, în Poiana Bivolari de pe malul Oltului, în apropiere de Călimăneşti. Castrul este reconstruit şi poate fi vizitat.

4.      Castra Traiana (Castrul lui Traian): Dăieşti judeţul Vâlcea

5.      Burridava (Cetatea Burilor): localitatea Stolniceni, inclusă în Ocnele Mari, judeţul Vâlcea

6.      Ponte Aluti (Podul Oltului): Ioneşti, judeţul Vâlcea

7.      Rusidava (Cetatea Rusilor, a nu se confunda cu ruşii; deşi neclară ca origine, fiind supusă multiplelor speculaţii geopolitice, tribul rusilor făceau probabil parte din aceeaşi familie cu roxolanii): Drăgăşani, judeţul Vâlcea

8.  în plus Caput Stenaris, Boiţa judeţul Sibiu, considerat a fi aparţinător tot de acest limes, (dupa unii autori pe acest val existau 12 castre şi nu 7).

Limes Transalutanus (Limes Valachicus) val de pământ bătut cu miezul întărit prin ardere se întinde la răsarit de Olt în judeţul Teleorman, între Flămanda şi Rucar-Bran, pe o distanţă de 235 km. Începea din Turris, identificat de unii cu Turnu Măgurele şi urca până în Carpaţi, având pe traseul lui mai multe castre romane situate aproximativ în localităţile:

a.     Ciuperceni; judeţul Teleorman

b.     Putineiu (Flămânda): judeţul Teleorman

c.     Băneasa: judeţul Teleorman

d.     Salcia: judeţul Teleorman

e.     Roşiorii de Vede: judeţul Teleorman

f.     Gresia: sat din comuna Stejarul judeţul Teleorman

g.    Crâmpoaia: judeţul Olt

h.    Urluieni (Valea Urlui), judeţul Argeş

i.     Izbăşeşti; judeţul Argeş

j.     Fâlfani: judeţul Argeş

k.    Săpata de Jos; judeţul Argeş

l.     Albota (Aibota): judeţul Argeş

m.   Purcăreni (Miceşti): judeţul Argeş

n.    Jidava (Sidova): Câmpulung, judeţul Argeş, parţial reconstruit

o.    Voineşti: judeţul Argeş

p.    Rucar: judeţul Argeş

q.    Drumul Carului; judeţul Braşov

r.     Cumidava (Cetatea Cumidavensilor): Râşnov, judeţul Braşov

s.     Dealul Şrengli, judeţul Braşov

Traian, troian, troiene, Stroian, Stoian

Troián, troiene, s.n.:

1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă.
2. Întaritură primitivă făcută de poparele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu şanţ de apărare. probabil din slavonul trojanu (DEX)
3. toponime:
1. Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipaşcu 1940)
2. La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăşte pârâul Dragoş” (Demeter, Marin, 1935,)
3. Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuş trăiau mai demult uriaşii. „Spuneau că pe Şes, pe Troian, între Groşi şi Suciu erau nişte oameni foarte mari, faţă de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999).
4. „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câţiva km şi lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Ţibleş), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmaţia 2003).
4. astronomie:
1. În expresia „Drumu' lui Troian” (Ieud, Rozavlea, Săcel)
2. sau Cărarea lui Stroian (Giuleşti) – pentru Calea Lactee (ALR 1973).
5. Originea numelui:
1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu şi în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989).
2. Din slavonul trojanŭ (Cihac, Şeineanu, Tiktin, cf. DER), cu varianta sârbă: trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER);
3. Probabil din slavonul trojanŭ (DEX).
4.  „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens şi formă, cu veneţ. trodzo, friulan, troi etc. şi acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din pre-romanicele trojiu-, troiu-, „drum de picior, cărare„. În limba română, din baza autohtonă troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944), DRAM 2011.

            În literatura populară veche numele Traian apare cu denumirea de „Troian”. Pluguşorul: „S-a sculat mai an/ Bădica Troian”. Dupa Şcoala Ardeleană şi curentul latinist care s-a creeat, s-a încetăţenit numele de Traian. După unii autori chiar pe Columnă ar fi inscripţionat „Marcus Ulpius Troianus”, lucru neconfirmat de imaginile de pe monument. Cu „a” se scrie numele împaratului şi pe o inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi pe cea de la Tropaeum Traiani.

            Etimologia veche europeană pre-romană este evocată şi de alţi autori care văd în troian un cuvânt din familia panteonului european, având aceeaşi rădăcină cu Thor (scandinavic), Taranis (celtic), sau  Tuireann (irlandez). Ne spune „Pluguşorul”: (Traian)... S-a apucat într-o joi, Cu plug cu doisprezece boi... Ori joi este ziua lui Thor (Thusday, din Thor’s day).

            Cuvântul s-a păstrat şi în alte limbi: există 3 comune Saint Trojan în Franţa, un oraş Troian în Bulgaria în Obcina Troian, regiunea Loveci şi un sat Troianu în Republica Moldova, în comuna Vozneseni, raionul Leova.

            În România avem sate cu numele de Traian în judeţul Bacău, Brăila, Constanţa (comuna Săcele),  Galaţi (comuna Braniştea), Ialomiţa, Iaşi, (comuna Bivolari), Mehedinţi (comuna Vânju Mare), Olt, Satu Mare (comuna Doba), Teleorman, Tulcea (comuna Cerna), Neamţ (comuna Săbaoani şi comuna Zăneşti), precum şi o comună Valul lui Traian din judeţul Constanţa.

Val, Valah, Valahia

Valah cu variantele sale saxone: Walh, Walah, Wilisc, Wylisc sau anglicane: Welisc, Wælisc, provine din vechiul cuvânt Wealh, Walh,  cu înţeles de Welshman, Celt, Breton, Galic, cu alte cuvinte locuitor non-germanic şi care vorbeşte limba celţilor, sau prin extensie limba latină şi derivatele ei, numite limbi romanice. Denumiri asemănatoare pentru popoarele romanice au si alţii: danezii spun Vælsk acestor populaţii, olandezii spun Vallons, iar Caesar se va lupta cu tribul galic Volcæ. Cuvântul este întâlnit şi în denumirile Wales, Corwall, Walloon, Walnut, sau în nume ca Walsh sau Wallace. În slavonă numele vlachu se aplică locuitorilor Wallachiei, iar în celelalte limbi europene exista variantele: vlah, vlas, vlahos, valahos, voloh, vloh, (V)-ohah (maghiară), valachi, velaci (italiană), valaques (Franceză), valacos (spaniolă), wallachians (engleză).
Ori wall, sau weall, în saxona veche înseamnă fortificaţie, val (natural sau artificial) şi provine din latinescul Vallum-Vallus. Aceeaşi semnificaţie o are şi cuvântul suedez vall, sau danez val.

Cu alte cuvinte mi se pare apropiată originea numelui Valah de latinescul Vallus,  care în româneşte a dat val, deci valahii ar face parte din popoarele care-şi construiesc valuri de apărare, spre deosebire de popoarele germanice, sau de cele orientale, la care nu se construiesc astfel de fortificaţii.

O privire aruncată pe harta Europei ne arată că valuri de apărare se găsesc numai pe teritoriul fostului Imperiu Roman, din Marea Britanie, Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia şi România, de-a lungul a ceea ce s-a numit Limes romanus. 
Valul sau zidul lui Hadrian sau cel al lui Antonius Pius din Marea Britanie, precum şi Limes germanicus sunt monumente UNESCO-World Heritage, protejate, conservate, restaurate şi incluse în circuitul turistic al acestor ţări. Mai mult de atât în Germania s-au construit după vechile schiţe din lucrările de arta militară romană, fortificaţii şi castre romane care adăpostesc muzee de arheologie şi de istorie, lucru care s-a făcut timid şi la noi în câteva locuri.

Valul lui Traian din Galaţi.

Valurile de apărare transdobrogene

Se cunosc în principal 3 valuri mari între Dunăre şi Marea Neagră, numite Transdobrogene: valul mare de pământ, valul mic de pământ si valul de piatră şi mai multe valuri de importanţă locală, pe care le vom discuta separat.

Secţiuni arheologice prin Valul Mare de pământ dobrogean,
la intersectare cu autostrada A2
foto Mihai Stoian: Fotografie aeriana profesională.

Valul Mare de pământ începe de pe malul Dunării de la Cetatea Pătulului, numită şi Cetatea Cochirleni, din localitatea Rasova, în apropiere de Cernavodă, de unde porneşte şi Valul Mic de pământ, care merge împreuna cu cel mare 4 km.  Cu şanţul spre nord şi berma abruptă, valul de pământ prezintă şi spre sud un şanţ mai mic, generat de constructorii care au extras pământ pentru val. Pe un traseu de 41 km, valul urmăreşte Valea Carasu, apropiindu-se de Valul de Piatră şi situându-se la sud de acesta. Pe secţiune valul este format din straturi suprapuse de pământ galben, care în unele porţiuni are un miez din piatră de calcar, locală, acoperită cu straturi de lut galben bine compactat. De-a lungul valului sunt înşirate 28 de mici fortificaţii din pământ, care adăposteau garnizoanele, situate la distanţă de 1,1 km şi 36 castele, mai mari dispuse la 1,5 km unul de celălalt. Valul lasă Tomisul în afara lui. În mare parte afectat de construcăii şi agricultură, valul are totuşi în unele părţi dimensiuni impresionante, peste 10 m.

Valul Mare de pământ
foto Panoramio

Valul Mic de pamânt este mai lung cu 20 de km decât cel Mare si după o porţiune paralelă se îndreaptă spre Murfatlar, de unde coteşte spre Constanţa probabil pierzându-se în zidurile medievale ale cetăţii. Fără castre, castele sau alte elemente defensive, valul cel mic pare a fi fost cel mai vechi dintre fortificaţiile liniare ale Dobrogei, celelalte două valuri tăindu-l în mai multe locuri. Important este că spre deosebire de celelalte 2 valuri, acesta are şanţul spre sud, motive de nenumărate controverse printre specialişti.

Valurile transdobrogene
sursa: România digitală.

Valul de Piatră este o lucrare care se întinde pe 59 km, de la cetatea Axiopolis (lângă Cernavodă), spre Marea Neagră,  adesea paralel cu Valul Mare. Cu 26 de castre, valul de piatra este de fapt un val de pământ mantelat ulterior cu pietre. De-a lungul secolelor o parte din pietre au fost scoase pentru diverse construcţii, pe coama valului rămânând doar o albie. Şi acest val are şanţul şi berma spre nord.

Din păcate lucrările agricole, lucrările edilitare (căi ferate, canale de navigaţie, şosele şi mai nou autostrada A2), au afectat porţiuni mari din aceste valuri. Dacă adăugam faptul ca ele au fost folosite ca si castrul roman de la Tirighina (Barboşi) ca sursa de piatră pentru construcţii, iar castrele drept stâne sau adaposturi pentru turme, avem o imagine a degradării monumentelor istoriei noastre prin influenţa factorului uman.

Propunere de amenajare a unui drum de acces către Valul lui Traian din satul Traianu, judeţul Galaţi

Val de aparare roman reconstituit.

            Recentul Colocviu dedicat fortificaţiilor liniare antice din stânga Dunării de jos desfăşurat la Brăila în 14 iunie şi la Galaţi în 15 iunie 2013, a ridicat mai multe probleme legate de viitorul acestor fortificaţii, monumente istorice de patrimoniu. Dacă timp de aproape 2000 de ani aceste lucrări de artă au rezistat prin amploarea mărimii lor, ultimele 5-6 decenii de agricultură mecanizată, au făcut ca aceste lucrări faraonice să fie aproape complet distruse pe întreg teritoriu al ţării prin nivelare în urma aratului intensiv.

            Arheologul dr. Eugen Silviu Teodor de la Muzeul de Istorie Naţionala a României într-o cercetare efectuată în judeţul Teleorman pe Limes transalutanus, atrage atenţia că fortificaţia nu mai este vizibilă în teren, existenţa ei fiind posibil de determinat, doar prin cercetări geofizice, sau magnetometrice. Pentru marele public acest val de apărare roman este pierdut.

            Nu în aceeaşi situaţie se găseşte Valul lui Traian din judeţul Galaţi. Vizibil pe aproape toată lungimea lui, valul de pământ este puternic afectat de agricultura intensivă în special pe porţiunile: Tuluceşti- Odaia Manolachi- Cişmele, unde se mai recunoaşte doar iarna şi primavara devreme când nu există culturi agricole care să-l mascheze.

În această porţiune, Consiliul Judeţului Galaţi, împreună cu instituţiile culturale din subordinea sa, au un proiect de reconstrucţie a valului de pământ în forma sa iniţială, în apropierea Pădurii Gârboavelor, lateral de DN 24 D Galaţi- Cuca.

Valul lui Traian în porţiunea Tuluceşti- Odaia Manolache.

            Spre deosebire de porţiunile enumerate mai sus, zona valului aflată în imediata apropiere a satului Traian, aparţinând de comuna Braniştea este aproape perfect conservată, valul având o înălţime impresionantă, de 5-6 m, datorită faptului că fiind aşezat pe limita de comună, terenul nu a putut fi arat şi astfel valul, nu şi şanţul, s-a conservat.

Valul lui Traian din satul Traianu

            Argumente pentru amenajarea unui acces la Valul lui Traian din şoseaua naţională DN 25 Galaţi- Tecuci în satul Traian, comuna Braniştea ar fi următoarele:

1.      De la şoseaua naţională până la zona în care valul devine vizibil sunt 500 m, iar până la porţiunea unde valul de pământ atinge înalţimea maximă sunt mai puţin de 1 km.

2.      La aproximativ 600 de metri de şoseaua naţională se găseşte o fostă cariera de pământ galben, folosită în prezent de localnici ca şi groapă de gunoi, în formă de semicerc cu raza de 150 m, pretabilă fi transformata în parcare cu investiţii modeste.

3.      DN 25 Galaţi- Tecuci este o cale de comunicaţie cu trafic turistic mai important decăt DN 24 D Galaţi-Cuca.

4.      Pâna la periferia localităţii drumul comunal este în condiţii destul de bune, urmând a fi amenajată numai porţiunea de la ieşirea din sat la viitoarea parcare.

5.      La o distanţă de aproximativ 2 km se găseşte Halta Şerbeştii Vechi care ar facilita accesul cu trenul a grupurilor organizate de copii, tineri etc.

Harta satului Traianu cu semnalizarea valului lui Traian.

Valul lui Traian şi posibila amenajare a unei parcari la capătul valului.

Bombardamentul aliat din 6 iunie 1944 la Galaţi

Există numeroase controverse legate de modul de desfaşurare a „Operaţiunii Frantic”, dar mai ales de  atacul asupra Galaţiului din 6 iunie 1944. Cele mai pertinente surse spun despre un atac desfăşurat cu avioane venite de la Poltava (bombardierele) şi de la Pyriatyn (vânătorii), care făcuseră parte din primul val de avioane transferate în U.R.S.S. în data de 2 iunie 1944 în cadrul „Operaţiei Frantic”.

După alte surse (Cornel Marandiuc: „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1985), atacul asupra Galaţiului din 6.06.1944 s-a efectuat cu avioane plecate din Italia spre Ucraina, care în drum spre noile aeroporturi au primit misiuni de bombardare a unor obiective: rafinaria „Dacia Română”, triajele Ploieşti, Craiova, Galaţi, Belgrad, podul peste râul Sava şi instalaţiile portuare de la Turnu Severin. Imaginile din jurnalul de ştiri american „New shuttle service to Russia” par să confirme aceste ipoteze.

Câteva mii de kilometri mai încolo începuse deja „Operaţiunea Overlord”, debarcarea aliatilor în Normandia şi deschiderea unui nou front conform înţelegerilor de la reuniunea liderilor aliaţilor de la Teheran.

Aerodroamele de pe care au decolat americanii (după Marandiuc) au fost: Brindisi, San Panceazio, Grotaglie, Manduria, Cerignola, Giulia şi Foggia pentru bombardiere şi Salsola pentru aviaţia de vânatoare. În total 2500 de oameni care vor forma 5 escadrile de bombardament şi escadrilele de protecţie formate din avioane de vânătoare, care vor asista în barăci la instruirea conform Ordinului de operaţiuni aeriene nr. 27 din 6 iunie 1944. Compoziţia corpului operaţional de atac a fost urmatoarea:

Fifteenth Air Force cu Grupurile de bombardament:

• 2d Bombardment Group format din avioane B-17 Flying Fortress cu baza la Amendola Airfield
• 97 th Bombardment Group format din avioane B-17 Flying Fortress cu baza la Amendola Airfield
• 99 th Bombardment Group format din avioane B-17 Flying Fortress cu baza la Tortorella Airfield
• 14 th Fighter Group format din avioane P-39 Lighting cu baza la Triolo Airfield
• 31 th Fighter Group format din avioane P-51 Mustang cu baza la San Severo Airfield.
• 82 th Fighter Group format din avioane P-38 Lighting cu baza la Vicenzo Airfield
• 32 th Fighter Group format din avioane P-51 Mustang cu baza la Mondolfo Airfield.

Atacul asupra Galaţiului s-a efectuat cu 104 aviaone de bombardament protejate de 54 avioane de vânătoare Mustang. Bombele au fost aruncate de la 24.500 de picioare (8000 de metri) şi au lovit hangarele, partea estică a pistei şi casele de peste drum de stradă şi din zona Lozoveni. Artileria antiaeriană compusă din unităţi flack a fost ineficientă la aceasta înălţime de bombardament şi a rămas întreagă. Se va răzbuna pe avioanele de vânatoare ruseşti în zilele ce vor urma.

Americanii au anunţat 8 victorii şi 2 pierderi, ambele fiind avioane P-51 Mustang, ale căror indicative sunt cunoscute. Românii anunţă şi ei 1 „victorie” a Grupului 6 vânatoare şi mai multe „victorii’ sunt raportate de Grupul 7, iar 2 de Grupul 9.

După datele româneşti Forţa americană 15 de bombardament pierde 8 aparate, 16 oameni, iar 59 de americani ajung prizonieri (un căpitan, 24 de sublocotenenti, 23 plutonieri, 19 sergenţi naviganţi).

Cine a apărat Galaţiul? În primul rând Grupul 9 vânătoare, escadrilele de la Tecuci conduse de căpitanul Alexandru Şerbănescu şi formate din 42 de piloţi: căpitani: Constantin Cantacuzino (Bâzu), locotenenţi: Ion Dobran, Tudor Greceanu, Ioan Panaite, M.T. Şenchea, Scordilă, Vasile „Chiţu” Gavriliu, Constantin Rozariu, adjutanţi: Bălan, Ion Mucenica, Constantin Miron şi multi alţii. Vor pierde 6 aparate din 18 plecate la luptă, dar nici-un pilot. Dobran va doborâ un Mustang din ariegarda bombardierelor, dar va fi lovit la rândul lui de coechipierii americanului şi va ateriza forţat într-un lan de orz. Un alt locotenet de la Tecuci, Tudor Greceanu este lovit de tirul încrucişat şi forte precis al fortăreţelor zburătoare, dar va reveni şi va avaria grav unul din bombardiere. Căpitanul Cantacuzino, fostul pilot şef al companiei de transport aerian civil, L.A.R.E.S., un as al aviaţiei române de vânatoare, v-a atăca şi el avioanele inamice şi v-a doborî un Mustang, după care v- ateriza lângă epava avionului american şi va lua drept trofeu cascheta pilotului mort. Să cinstim memoria acestor eroi ai neamului, unii dintre ei morţi în bătăliile pentru libertatea cerului albastru al României.

Căpitanul Alexandru Şerbănescu
un as al aviaţiei române cu 47 de victorii aeriene.

Constantin Cantacuzino (Bâzu)
56 de victorii aeriene omologate, asul aviaţiei de vânatoare române.

Grupul 9 de aviaţie de vânatoare de la Tecuci
de la stg. spre dreapta: T. Greceanu, Simionescu, Dusescu, Şenchea, Şerbanescu şi pilotul german Neubock

Lt. Ion Dobran
10 victorii confirmate în luptele aeriene

Lt. Tudor Greceanu
40 de victorii omologate în luptele aeriene

Istoria sub buldozer.

Motto:" Détruir c’est mourir en peu."

Hangar de aviaţie toamna lui 2012.

Primăria Galaţi a dat undă verde constructorilor unui mare mall în Galaţi. Era şi cazul, că prea mergeam la Brăila pentru un filme, sau pentru un cadou mai deosebit. De acum le vom avea pe toate: buticuri de lux, cinemax, supermall (dacă se poate spune aşa, dar va fi al doilea ca mărime din ţară), patinoar & co., dar nu vom mai avea o parte din istoria locală, pentru care s-a vărsat sânge şi au curs multe lacrimi amare.
Deşi avea sute de posibilităţi de amplasare, investitorii au ales să facă acest mall în curtea fostei I.S.C.L. (Intreprinderi de Sârma Cuie şi Lanţuri), rebotezată Trefo S.A. după revoluţie, de pe strada Coşbuc, mai precis în locul acestei intreprinderi privatizate în 2002 prin vânzarea către un investitor italian Saverio Frisardi. 
Înfiinţata în 1955 sub numele de I.S.C.L.Galaţi, fabrica avea în anii săi de glorie câteva mii de muncitori care produceau sârmă, diverse tipuri de cuie, lanţuri, inclusiv lanţuri pentru nave, plasa împletită, plasa Rabit şi multe alte sortimente din sârma neagră sau galvanizată, pentru piaţa externă şi pentru intern. Cel puţin pentru plasa zincată rulată, foarte căutată pentru garduri, era producător unic.
Cine construise I.S.C.L.-ul vândut cu atâta usurinţă italienilor? Poporul român, care a avut pe acel loc hangarele aviaţiei din Galaţi, trecute complet în patrimoniul intreprinderii în 1955, când din adăposturile de avioane s-au făcut hale de producţie. 
Măicuţa Rusie nu dorea avioane, sau aeroporturi în apropierea graniţelor U.R.S.S., aşa că aeroportul a fost desfiinţat şi transformat în fabrică, iar pistele în lanuri de grâu şi ovăz. Eu am mai apucat în copilărie mitinguri aviatice pe vechiul aeroport, care după aceea s-a mutat la Satu Costi, numai pentru activităţi de aviaţie utilitară Aviasan şi fitosanitară. 
Galaţiul fusese primul oraş din ţară legat direct printr-o linie aeriană de Bucureşti, încă din 1926, ulterior rămânând staţie intermediară pentru traseele Bucureşti-Chişinău şi Bucureşti-Izmail-Cetatea Albă până la cedarea Basarabiei.
În 1940 "prietenii" Hitler şi Stalin bat palma pentru repatrierea zecilor de mii de etnici germani care au rămas captivi în Basarabia ocupată de ruşi. Refugiatii trec Prutul pe la Galaţi si până la îmbarcarea pe navele care-i vor duce in Germania vor fi găzduiti în hangarele aerodromului din Galaţi.

Tabara de refugiaţi germani 1940.

Tabara de refugiaţi germani 1940. Se observa hangarele aviaţiei (sursa Vechiul Galaţi în imagini).

Când a început al II-lea război mondial la Galaţi a fost cantonată Flotila 3 informaţie care conţinea 10-12 aviane de observţie IAR 37 cu motor în "stea" K-14 ( de la inventatorul de la IAR Braşov, inginerul Carp). Ulterior flotila a fost transformata in flotila de vânătoare. 

Piloţi de vânătoare pe aeroportul din Galaţi.
(sursa Vechiul Galaţi în imagini).

Piloţi de vânătoare pe aeroportul din Galaţi.
(sursa Vechiul Galaţi în imagini).

În 1943 la Galaţi vor ateriza mai multe avioane germane de vânătoare Messerschmitt 109 (numite aşa mai mult de aliaţi, nemţii le numeau Bf  109 după numele complexului industrial din Ausburg unde se produceau "Bayerische Flugzeugwerke"), împreună cu instructori germani, care vor instrui 150 de aviatori români în manevrarea acestei aeronave extrem de utile în bătăliile aeriene. Cel mai cunoscut instructor german a fost maiorul Gerlitz, iar printre elevii săi s-a numărat şi locotenetul Gheorghe Mociorniţă. Un alt instructor german Peter Petersen fotografiat pe aeroportul gălăţean lânga un IAR cu numărul 77, va muri în misiune  de Sfinţii Constantin şi Elena în 1943 şi va fi înmormântat în Bucureşti.

Peter Petersen mort pentru apărarea  României.

Comandantul Flotilei 3 în perioada războiului a fost Căpitan Comandorul Sandu Ioan şi flotila s-a remarcat pentru intervenţiile sale atât în răsărit, cât si deasupra României, unde s-a înfruntat de la egal la egal cu avioanele ruseşti şi cu cele americane. Cum flotila 3 de la Galaţi împreună cu cea de la Tecuci închideau calea de acces spre Bucureşti şi Ploieşti dinspre răsărit, în aprilie 1944 aliaţii decid un bombardament al aeroportului din Galaţi în cadrul unei operaţiuni vaste numite "Operaţiunea Frantic". În acest scop sunt dislocate pe aeroportul din Poltava, Ucraina, de la alte baze aeriene americane din Italia (Foggia), bombardiere de tip B 24 "Liberators" şi B 17 "Flying Fortress", iar pe aeroporturile din Piryatin avioanele de escortă pentru bombardiere, vânatoarele P 39 "Lighting" şi P 51 "Mustang".
În data de 6 iunie 1944 un val masiv de 104 bombardiere protejate de 42 de avioane de vânatoare "Mustang" bombardează aerodromul din Galaţi. Există o filmare a bombardamentului (Dă click!) şi câteva fotografii efectuate de în timpul raidului de cercetarea americană, care ne arată că majoritatea bombelor lovesc hangarele, lasând apropae intactă pista şi bateriile antiaeriene flack situate de-a lungul pistei şi lângă calea ferată, dar covorul de bombe trece dincolo de strada Coşbuc producând distrugeri de locuinţe şi numeroase victime în rândul populaţiei civile din zona Lozoveni.

Aerofotogramă a bombardamentului aeroportului Galaţi din 6.06.1944
(sursa Vechiul Galaţi în imagini).

Ce n-au reuşit să facă "Fortăreţele zburătoare" fac de mai multe zile buldozerele şi picamerele de la Vega 93. Majoritatea hangarelor sunt puse la pământ. În loc să exportam cuie, lanţuri, plase de sârmă, vom importa hamburgeri, hot-dogs, pop corn şi filme 3D de la Holywood, cu vampiri sau păpuşi şi jucării animate.
Viaţa merge înainte, iar uneori trece şi peste cadavre, la figurat dar şi la propriu, iar noi rămânem cu toy story.

Bicarbonatul o revolutie în oncologie şi medicină?

Studii recente scot la iveală unele calităţi ale bicarbonatului de sodiu care ar putea revoluţiona oncologia şi chiar medicina. Utilizat de multă vreme drept calmant al arsurilor gastrice şi mai nou în tratamentul unor boli dermatologice şi venerice, bicarbonatul acţionează prin alcalinizarea ţesuturilor. În mod natural în sânge există un sistem tampon complex bazat pe bicarbonat care corectează tendinţa de acidoză rezultată din metabolismul celulelor, al cărui produs final este bioxidul de carbon şi apa, care împreună formează acidul carbonic. Prin acest sistem tampon pH sângelui este menţinut în permanenţă la un nivel de 7,25-7,45, care este optim pentru funcţionarea organismului.

Ori este cunoscut faptul că în tumorile maligne solide pH este mai scăzut (sub 7, în general 6,5-6,9) din considerente cunoscute: celulele tumorale sunt celule imature şi aberante în care predomină metabolisme anaerobe (în care oxigenul nu este folosit) şi la care produşii de catabolism sunt în general acizi organici (lactic, acetic, carbonic, etc.). Ori de la acestă constatare s-a deschis şi calea utilizării oxigenului hiperbaric în oncologie şi mai nou utilizarea bicarbonatului de sodiu (NaHCO₃) pentru alcalinizarea tumorilor şi distrugerea celulelor canceroase.

Experimentelepe şoareci inoculaţi cu celule tumorale de diverse tipuri de cancer (carcinoame de sân, pulmonare şi osoase) au arătat că dacă animalelor li se administreaza bicarbonat de sodiu în apa de băut, în perfuzie, sau local, prin injectare intra, sau peri-tumorală, tumorile canceroase scad în volum, chiar dispar, indiferent de stadiul lor: local, invazii regionale sau metastazare. Şi asta în absenţa chimioterapiei şi a radioterapiei, care aşa cum ştim nu sunt selective în distrugerea celulelor canceroase, ele ucigând şi celulele sănătoase.

Pentru verificarea acestor dovezi ştiinţifice şi găsirea unei metode de punere în practica terapeutică a acestor proprietăţi ale bicarbonatului, în S.U.A., „National Institut of Health” a destinat 2 milioane de dolari acestor cercetari Universităţii din Arizona care girează „Arizona Cancer Center”. Banii sunt destinaţi achiziţiei unui aparat de rezonanţă magnetică nucleară cu ajutorul căruia să poata fi măsurată aciditatea tumorală „in vivo”, precum şi pentru găsirea unor modalităţi de monitorizare individuală a dozelor de bicarbonat pentru fiecare pacient. Deşi cercetările sunt în curs, ele provoaca deja îngrijorare marilor concerne de medicamente, care ar putea pierde o piaţă de multe miliarde de dolari, cea a citostaticelor. În acelaşi timp apar noi dovezi că bicarbonatul poate fi extrem de util în diabetul zaharat, în unele boli de rinichi, inclusiv în unele forme de litiază. Viitorul pare a deschide noi perspective bicarbonatului, abandonat în ultimii ani prin apariţia altor antiacide mai performante şi exilat la periferia medicinii, doar pentru albirea dinţilor şi tratarea candidozelor vaginale şi a mătreţii.