Feţele multiple ale hatmanului Mazepa: prietenul şi duşmanul ruşilor

În 1683 turcii ajungeau la porţile Vienei, punctul maxim al expansiunii otomane în Europa. Îngroziţi de perspectiva de a avea soarta Romei hăbucite de oştile lui Atilla, liderii creştinatăţii au hotărât să se alieze pentru a face faţă agresiunii otomane. 
Iniţial din Liga Sfântă făceau parte Statul Papal, Veneţia, Genova, Florenţa, Spania şi ţările române, dar ulterior li s-au adăugat Polonia şi Austria. Pentru a lovi în Imperiul Otoman prin deschiderea unui al doilea front, dar şi pentru a-şi extinde teritoriile spre sud, Petru cel Mare declanşează în 1695 o campanie cunoscută sub numele de Campania din Azov, trimiţând împotriva cetăţii Azov care bloca accesul spre Marea Neagra şi spre Marea de Azov a ruşilor, cele mai bune regimente ruseşti şi cazacii ucrainieni. În acelaşi timp altă armată se va deplasa spre cursul inferor al Niprului pentru a ataca Hanatul Crimeii. Campania s-a terminat indecis, turcii având sprijinul flotei otomane în timpul asediului. Anul următor Petru trimite asupra Azovului atât flota rusească construita în mare viteză cât şi unităţile de elita ale cazacilor şi ale cavaleriei ruseşti şi cetatea Azovului este cucerită. Pentru meritele din timpul campaniilor din Azov, Ivan Mazepa va primi din partea lui Petru cel Mare cea mai înalta distincţie a Rusiei, Ordinul Sfântul Andrei, precum si titulatura de Consilier privat al ţarului şi cel de Prinţ al Ucrainei.

La puţină vreme dupa campaniile din sud, Petru cel Mare va declanşa alături de Polonia, Danemarca şi Prusia ofensiva contra Suediei, care avea cucerite de la ruşi Karelia şi Ingria, declanşând ceea ce se va numi în istorie Marele Război Nordic. Început cu mare speranţe pentru ruşi războiul capăta o turnură dramatică după ce din câteva expediţii, Suedia scoate din luptă Danemarca şi apoi intră în Polonia, ameninţând Ucraina. Văzând în tânarul regele Carol al II lea al Suediei un posibil aliat în lupta sa pentru obtinerea independenţei Ucrainei, Mazepa îl va contacta prin diverşi curieri (principesa Dolski, o rudă a regelui Poloniei Stanislav Leszczynski) în vederea stabilirii unei alianţe. Din păcate pentru el nu toţi cazacii sunt de părere ca protecţia Suediei er fi mai bună decăt cea a Rusiei, sau cum ne spune Ion Neculce: cazacii iar au început a se împărăche, a fugi de la Mazeppa z-a să duce la moscali a să s-închina. Din 15000 de cazaci, doar 3000 vor trece de partea lui Mazepa, restul vor trecede partea ţarului. Furia lui Petru cel Mare este uriaşă. El îi va retrage lui Ivan Mazepa toate titlurile şi va cere bisericii ruse să-l afurisescă. Concomitent va trimite armata sa să rada de pe suprafaţa pământului capitala lui Mazepa, Baturin exterminându-i populaţia. Cazacii zaporojeni rămaşi loiali lui Mazepa vor fi vânaţi şi ucişi fără milă de hatmanul numit în locul său şi de armata rusă. Cei mai puţin vinovaţi şi familiile lor vor lua calea Siberiei. Bătălia finală între armata suedeză şi cea rusă se va da la Poltava în 8 iulie 1709 şi ea va pecetlui soarta Ucrainei pentru aproape 300 de ani. Rănit destul de grav regele Carol al XII lea va fi scos din luptă, iar generalii lui nu vor putea face faţă asaltului trupelor ruseşti. Mazepa cu cazacii fideli lui şi cu trupele suedeze scăpate din masacru se vor retrage în sudul Ucrainei pentru a se pune sub protecţia otomanilor lui Iusuf-paşa.

Pentru regele Suediei va începe calvarul exilului la turci, iniţial în Benderul Moldovei, mai apoi în Constantinopole, care va dura pâna în 1714 când trecând prin Valahia şi Transilvania va ajunge înapoi în patria lui dezmembrata de învingători. Cât despre Mazepa nu se ştie decât că a murit la scurt timp după ce a ajuns la Tighina târgul basarabean numit de turci Bender (port fluvial), mai precis într-o suburbie a acestuia, în satul Varniţa, la 21 septembrie 1709. Înca de la începutul lunii septembrie starea hatmanului se înrautaţise, aşa ca acesta prevăzător se spovedeşte şi se împărtaşeşte. După o vizită a unui trimis al regelui Carol al XII lea hatmanul intra în agonie şi moare inconjurat de cazacii fideli şi de suedezii din tabăra de refugiaţi. Iar de aici începe legenda în care oraşul Galaţi apare si el ca destinaţie finală pentru Mazepa.

Nicolae Vodă Mavrogheni un domnitor pe nedrept uitat

La data căderii Galaţiului domnitor în Ţara Românească era Nicolae Mavrogheni, domn care a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790. Personaj interesant, Mavrogheni fusese mult timp corsar în Mediterana estică, de loc fiind din Paros, insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee. Spre bătrâneţe ajunsese marinar pe un galion turcesc şi probabil aşa l-a cunoscut pe Cezayirli Gazi Hasan Paşa, căpitan otoman, devenit apoi amiralul flotei turceşti şi mai apoi Mare Vizir. Cu o astfel de relaţie suspusă, în 1786 acest „galionagiu” cum era poreclit de ceilalţi fanarioţi, obţine tronul Munteniei. Ori venirea la tron a lui Mavrogheni care nu era nici boier pământean, nici fanariot, a nemulţumit pe toata lumea şi pe români şi pe greci, care de îndată ce a ajuns domn au şi început să-l sape la cei ce-l numiseră, la turci.

În istoria acestei provincii româneşti Vodă Mavrogheni va intra prin câteva fapte demne de a fi consemnate.

            Prima ar fi că îngrozit de criminalitatea din ţară şi de lipsa de siguranţă a supuşilor săi, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora din rândul autorităţilor. Va trage în ţeapă paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie. În mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană dispăru, în aşa fel încât Vodă dădu dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din punga domnitorului. Travestit în fel şi chip Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag si de a verifica modul cum preoţii ţin slujbele şi cum îi ajuta pe cei sărmani. Mai scriu unii că cerceta pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii.

            În al doile rând Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi că le au de 5 generaţii. Confiscarea deşi făcută în folos propriu, fu foarte apreciată de popor, care văzu în el un al doilea Ţepeş Vodă. Bogăţia lui Mavrogheni deveni proverbială în Europa, mai ales după ce acesta începu să colinde Bucureştiul într-o trăsură trasă de doi cerbi care aveau coarnele poleite cu aur. Cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor si a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podescă cu lemn uliţele principale şi să se acopere cu paie cele mai dosnice. A construit Spitalul Filantropia şi Biserica Izvorul Tămăduirii şi a introdus pentru prima dată în Bucureşti conducte de apă care să alimenteze cişmelele publice.

Un rol important a avut Mavrogheni în ceearea unei forţe militare valahe de 10.000 de oameni, cu care în timpul războiului ruso-turc a făcut mai multe incursiuni în teritoriile de la graniţa cu Transilvania, fie ripostănd unor atacuri austriece, fie în semn de represalii asupra cetătilor săşeşti.

În ce priveşte politica sa Mavrogheni a fost constant de partea turcilor în cel de-al doilea război ruso-turc, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii. Cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii  la Calafat, considerată de cel care-i urmase la comandă Marelui Vizir şi protectorului său Hasan Paşa, ca fiind de fapt trădare, Mavrogheni va fi scurtat de cap în 1791.
Lui Mavrogheni i se pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului Caligula. În lăcomia lui după bani, Mavrogheni "făcea" boieri pe bandă rulantă. Cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa că pe lângă boierii de viţă veche şi grecii fanarioţii, mai apăruseră o serie de boieri înnobilaţi de domnitor contra-cost.
Cum nemulţumirea vechii boierimi şi a clientelei fanariote era mare, până la urmă au ajuns la urechile lui Vodă cârcotelile lor, aşa că acesta s-a hotărât sa le dea o lecţie. A adunat divanul şi i-a scos în curtea palatului pe toţi, apoi a poruncit să i se aducă calul. Şi luând caftanul de catifea de pe spatele unui boier îl puse pe cal şi râzând strigă către boieri: 
-Iată boieri că l-am numit spătar!
Şi câte zile mai avut la tronul Munteniei, Mavrogheni sili boierii să-şi scoată cealmeaua şi să salute pe "Spătarul Murgu". 
Un portret extrem de critic îi va face lui Nicolae Mavrogheni scriitorul Alexandru Vlahuţă în capitolul "Sub fanarioţi" din cartea "Din trecutul nostru": Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalţi flămânzi. Când cele trei împărăţii din jurul nostru se războiesc iar între ele, şi-şi vântură oştile şi păcatele peste sărmanele ţări fără nici o apărare, — ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleşuguri să mai învârtească, şi cum să-şi aştearnă lor mai bine, şi mai la adăpost.

Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemţi, le-a luat în sfârşit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui Mircea!

În căutarea unui Nero: Arnăuţii la asediul oraşului Galaţi la 1789

Ofiţer arnăut, tablou de Jean Leon

     Nicolae Iorga: „Ceva despre ocupaţiunea austriacă în anii 1789-1791”, Analele Academiei Române, 1911: 
Pe la mijlocul anului 1789, Suvurov înlocuia pe batrânul Rumienţov şi mergea îndată la Bârlad, unde se afla generalul Derfelden, care câştigase, având şi 1000 de arnăuţi, biruinţa cea mare de la Galaţi.

Cine erau arnăuţii de care vorbeşte Nicolae Iorga?

Ştim din istorie că arnăuţii erau mercenari albanezi angajaţi de domnitorii din Ţara Românească şi Moldova pentru paza şi protecţia proprie. La data căderii Galaţiului domnitor în Ţara Românească era Nicolae Mavrogheni, domn fanariot care a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790. 

Efectivul forţelor muntene la 1789 pe vremea lui Mavrogheni erau constituite din: 4000 de arnăuţi din care 3000 de infanterişti, 2000 de „români turci”, din care 1500 infanterişti, 2000 de români creştini, din care 1500 de infanterişti, 4000 de bulgari, din care 3000 de infanterişti şi 4000 de tătari.

Cum schimbarea taberei în care luptau era o practică frecventă pentru arnăuţi, o parte din aceştia au încercat o apropiere de austrieci. Din aceste motive în primavara anului 1789 Mavrogheni porunceşte căpitanilor acestora, să dezarmeze aceste trupe, dar cum aceştia ezitau să pună în aplicare ordinele lui vodă, acesta din urmă trecu la mazilirea lui Tufecciu şi Delibaşa, comandanţii arnăuţilor pe care-i trimise la Craiova şi la Piteşti. În acelaşi an Delibaşa trecu cu oamenii săi la austrieci.

Căderea Iaşului în 1788 şi capturarea lui Ipsilanti

În ce priveşte arnăuţii din Moldova Nicolae Iorga ne spune că în aprilie 1788 trupele austriece ale generalului Koburg, conduse de maiorul Fabri, într-o incursiune asupra Botoşanilor şi apoi asupra Iaşilor, luaseră prizonier pe batrânul Alexandru Vodă Ipsilanti, care se predase cu cei câteva sute de arnăuţi ai săi. Arnăuţii sub comanda capitanului Viţul, trecură cu arme şi bagaje de partea austriecilor. Şi ruşii aveau trecut de partea lor căpitanii de arnăuţi Pavel şi Dumitru.

Importanţa arnăuţilor trecuţi de partea coaliţiei ruso-austriace se văzu şi în bătălia de la Râmnic. Ne spune Iorga:

Arnăuţii se deosebiră şi aici. La Crâng, de unde băteau şi  tunurile turcilor, fu o frământare grozavă cu „delcălecii” ienicerilor. Arnăuţii ruşilor şi ai austriacilor fosta strajă a lui Ipsilante şi a lui Mavrogheni se ţinură însă bine. Pădurea fu luată în sfârşit cu un straşnic măcel.  Aceasta este lupta de la Râmnic pentru ruşi şi cea de la Mărtineşti pentru austriaci.”

Bătălia de la Râmnic 22 Septembrie 1789

În cautarea unui Nero: scrisoarea lui Rumyantsev

Feldmareşalul Piotr Rumyantsev

Avem toate argumentele să credem că la asediul oraşului Galaţi de la 20 aprilie (1 mai) 1789 a participat şi generalul Kamensky.
Scrisoarea maiorului Von Raan este trimisă din Chişinău în data de 1 iunie 1789, dată la care de la asediul oraşului Galaţi trecuse o lună, iar de la instalarea la comandă a Prinţului Repnin, urmată de demisia generalului Kamensy, 3 săptămâni. Faptul că maiorul Von Raan nu-l aminteşte nicăieri pe Kamensky în relatarea sa despre asediul oraşului poate să semnifice faptul că autorul epistolelor se lepădase de satana odată cu demisia lui, din motive de oportunism şi nu de dispreţ, sau dezacord cu actele de cruzime la care acesta se deda asupra inamicilor, prizonierilor, populaţiei civile, sau chiar asupra propriilor soldaţi.
O dovadă ceva mai clară că generalul Kamensky a fost la Galaţi, o găsim într-o epistolă adresată Împărătesei Ecaterina a II-a de către comandantul suprem, en titre, la data luării oraşului Galaţi, feldmareşalul Piotr Rumyantsev, scrisoare întocmită la două zile după bătălie:

22 aprilie [3 mai] 1789

Iaşi

Împărăteasă Cea mai Milostivă!

Duşmanul împotriva căruia suntem cu toţii îndreptaţi, a vrut să se ferescă de mişcarile noastre şi să scape de gloriasa armată a Majestăţii Voastre.

Însă generalul von Derfelden cu pierderi foarte mici pentru partea noastră a luat din mâinile vrăjmaşilor oraşul Galaţi şi toată tabăra turcească cu tunurile sale. A fost capturat şi cel care apăra oraşul Ibrahim Paşa, cu toate trupele sale, care au fost făcute prizoniere.

Acest eveniment cu care s-a deschis noua campanie va avea efecte din cele mai bune atunci când va fi cunoscut de toate trupele aliate. Şi celelalte armate acum s-au pus in mişcare, dar mai avem incertitudine cu privire la mişcarile armatei ucrainiene, precum şi ale aliaţilor care sunt cantonaţi la Focşani, care fără ajutorul nostru au rămăs imobilizaţi în acel loc. Mai ales traversarea Siretului pare dificilă şi are nevoie de toata atenţia noastră.

Generalul Kamensky şi-a aratat cu acesta ocazie tot zelul de care poate da dovadă în slujba Majestăţii Voastre. La fel şi generalul Derfelden, despre care am aflat că murindu-i calul s-a ales cu o contuzie.

Amândoi generalii, cu toate că s-au distins în acesta acţiune, ar trebui să stea pe loc până ce noul conducator va fi cunoscut, dar loialitatea mea mă determină să trimit acest raport Majestăţii Voastre, care cred ca vă va face plăcere.

Supusul credincios al Majestăţii Sale Imperiale, Contele Piotr Rumeanţev

În cautarea unui Nero: Kamensky

Mihail Fedorovici Kamensky

Aşadar textul scrisorilor maiorului Von Raan infirmă versiunile oficiale despre incendierea oraşului de către generalul Kamensky, pe care le găsim în toate monografiile despre Galaţi. 

La data cuceririi oraşului Kamensky era rechemat la Maica Rusie pe motivul că se opusese ideii de a preda comanda armatei altui general. Totuşi sursele sunt imprecise când stabilesc momentul plecarii generalului Kamensky de pe front. Să revedem un pic comanda armatei imperiale ruse in războiul ruso-turc din 1784-1791. 

La comanda armatei ruse era Prinţul Potemkin (Grigore Alexandrovici, 1739-17910, amant şi favorit al împărătesei Ecaterina cea Mare, ( a II-a), care-i acordase titlul de Prinţ al Imperiului Roman Sfânt şi pe cel de Prinţ al Imperiului Rus. Pe frontul ucrainian comanda era cea a feldmareşalului Piotr Rumyantsev, cel care îngenunchease hatmanii cazaci şi se acoperise de glorie pe câmpurile de bătălie din primul război ruso-turc. 
Cum Potemkin nu vedea cu ochi buni ascensiunea lui Rumyantsev, în cel de-al doilea război ruso-turc nu i-a satisfacut în calitatea sa de comandant suprem nici-o cerere de trupe, alimente, sau muniţie, fapt ce a dus la imposibilitatea acestuia de a acţiona. Rumyantsev s-a considerat jignit de refuzurile lui Potemkin şi şi-a dat demisia, care i-a fost acordată cu mare grabă. Deşi propaganda rusă a scris că Rumyantsev s-a retras la băi, se cunoaşte faptul că supărarea lui a fost atât de mare încât s-a retras la moşia lui unde s-a închis într-o cameră stând complet izolat până la moarte.

Criza de la comanda armatei a II-a a dus la apariţia unui pretendent: generalul Kamensky, care se considera cel mai capabil general al armatei ruse. Duşman recunoscut al feldmareşalului Rumyantsev, care la fel cum va face Potemkin cu el în cel de-al doilea război ruso-turc, făcuse cu el în primul război, adică nu-l lăsase să-şi ducă la bun sfârşit intenţiile sale războinice şi dorinţa de afirmare, sabotându-i în mod regulat aprovizionarea trupelor cu arme, muniţie şi alimente, Kamensky a devenit din aceste motive un vasal al lui Potemkin, urzind împotriva şefului său direct, Rumyantsev a mulţime de intrigi, care a dus în final la demisia şi pensionarea acestuia din urmă.

Operaţiuni militare pe frontul războiului ruso-turc din 1787-1792

Deşi sperase să capete bastonul lui Rumyantsev, în locul acestuia la comanda armatei va veni la 7 mai 1789, Prinţul Repnin. Kamensky va face o criza de nervi împotriva împărătesei. Nici împărăteasa nu se va lăsa mai prejos, va da cu Kamensky de pământ de câte ori va avea ocazia. Ecaterina a II-a era oripilată despre poveştile spuse despre acest general, extrem de crud cu subordonaţii şi supuşii săi, conflictual şi despotic cu apropiaţii. Împărăteasa ascultase plângerile nobilimii ruse din Ryazan şi Tambov unde generalul fusese guvernator înainte de războiul al II-lea ruso-turc şi unde acesta se purtase ca un dictator. Mai mult de atât, cruzimea lui Kamensky faţă de oamenii nevinovaţi nu avea limite. Astfel la cucerirea satului Gangur în 1788 generalul asmuţise soldaţii rusi împotriva civililor, pe care aceştia i-au tăiat cu baionetele, indiferent dacă erau femei gravide, copii de ţâţă, sau invalizi. În luptă a căzut şi fiul paşei, iar generalul rus i-a trimis cadavrul tatălui său pentru a-l înmormânta după datina musulmană, în schimb a dat foc satelor lăsând şi puţinii creştini supravieţuitori muritori de foame.

Un istoric polonez a scris despre Kamensky că: era aspru şi crud  la manevre, muşcând soldaţii, sau scoţându-le dinţii, sau smulgându-le bucăţi de carne. Prizonierilor le ordona în plină iarna să se dezbrace şi punea soldaţii să le toarne apă rece pe cap până mureau îngheţati. 

Într-un mod asemănător scrie despre el şi Magnus Crusenstolpe în lucrarea: „Russische Hofgeschichten II” capitolul 8:
Der wilde General Kamenskij überlieferte alle Plätze, die er einnahm, der Plünderung und verheerte sie durch Feuer und Schwert. So wurde auch die schöne Stadt Galatz in Asche gelegt. Er war besonders grausam gegen die Priester, die er wie Pferde als Zugvieh an die Troßwagen spannen ließ. Die Juden waren Gegenstand seiner besonderen Grausamkeit. Er marterte sie im strengsten Winter durch Übergießen ihres Kopfes mit eiskaltem Wasser.

            Cu traducerea: Sălbaticul general Kamenskji a jefuit toate locurile cucerite şi le-a devastat prin foc şi sabie. Aşa a fost transformat în cenuşă şi frumosul oraş Galaţi. A fost deosebit de crud faţă de preoţi, pe care i-a pus să fie înhămaţi precum caii la căruţă precum vitele. Evreii au fost obiectul cruzimii sale speciale. El i-a torturat în acea iarnă straşnică turnându-le apă rece ca gheaţa pe cap."

Lui Kamensky i se atribuie şi vorbele spuse atunci când un subordonat i-a comunicat că din cauza pierderilor nu aveau suficiente animale de povară:

-   Nu mă  interesează cine trage tunurile şi căruţele, moldovenii sau boii, important este ca ele să fie trase.

Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: 

Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale”.
Deşi Ecaterina a II-a prin numirea Prinţului Repnin l-a determinat pe Kamensky să se retragă din prim planul evenimentelor de pe fronturile ruseşti, în 1790 el se va prezenta in audienţă la împărăteasă solicitând o comandă a armatelor ruseşti care luptau în nord cu suedezii. Va fi întrebat:  De ce?

Va reveni cu aceeasi solicitare în 1791, dar Ecaterina se va opune din nou. Va fi momentul în care ocrotitorul lui, Potemkin îl va lua şi îi va oferi o comanda în subordinea sa pe frontul de sud. Va atrage furia împărătesei care îi va scrie lui Potemkin:

- Eu am încercat să te feresc(să te cruţ) de Kamensky, dar aud de la alţii că l-ai chemat lângă tine. Va face şi de astă dată ce a făcut din totdeauna de când este în armată: să facă totul după capul lui.

Nu ştim dacă Kamensky a avut vreun rol în moartea neaşteptată a Prinţului Potemkin survenită lângă Crâşma lui Talpă, de lângă Ungheni la 10 mai 1891, sau dacă boierii moldoveni care se săturaseră de amantul imperial, care tăvălise numeroase doamne și domnişoare din lumea bună a Iaşului, unde trăia ca un rege, înconjurat de supuși, amante, servitori, îl „ajutaseră” să se îmbolnăvească de febră. Cert este că imediat după moartea acestuia, cănd încă la Mânăstirea Golia din Iaşi, doctorii i-au scos mâruntaili şi crierii cari s-au pus in trei vasă de argint îmbracate cu catife neagră şi Marţi noaptea le-au îngropat în biserica Goliei dinaintea stranei în cari sta trăaind, Kamensky care se considera a fi cel mai mare în rang militar se autoproclamă şeful armatei.

Va dura puţin pănă ce la Iaşi vor ajunge scrisorile Ecaterinei a II-a de numire a generalului Kakovsky în fruntea armatei ruse. 
Umilit şi furios Kamensky se va retrage la moşia să aşteptând să vina vremuri mai bune care să-i aducă bastonul de feldmareşal. Acest lucru se va împlini numai după moartea Ecaterinei a II-a, când pe tronul imperiului va urca fiul acesteia Pavel I. 
Intrat în conul de umbră după moartea protectorului său, va fi solicitat de ţarul Alexandru I în 1806 să preia comanda armatei ruse ameninţate de invazia lui Napoleon Bonaparte. Va fi comandant suprem doar 6 zile, deoarece pretextând o boală gravă se va retrage la moşia sa din Oriol. Va muri în 1809 aşa cum a trăit, adică sălbatic, fiind asasinat de supuşii săi, cu care se purta cu bestialitate.

Asediul Galaţiului 20 aprilie 1789

Scrisorile maiorului-secund Von Raan
despre campania din Basarabia si Moldova din 1787-1790

Scrisorile maiorului-secund Von Raan despre campania din Basarabia şi Moldova din 1787-1790, ne descriu foarte plastic cucerirea oraşului Galaţi în timpul celui de-al doilea război ruso-turc: 

„Mareşalul conte Rumyantsev a primit aprobare de la împărăteasă să meargă la băi. După îmbolnăvirea mareşalului Potemkin şef peste toată armata a fost numit prinţul Repnin, care a preluat comanda de la generalul Kamensky, solicitat să meargă înapoi în Rusia, după ce nu se subordonase ordinelor de a ceda comanda.

La începutul lui aprilie trupele conduse de generalul Derfelden s-au îndreptat spre Galaţi. În avangarda armatei sale a fost trimis generalul maior Prinţul Shahovskoy, care a interceptat în apropierea Bârladului primele unităţi otomane, pe care le-a pus pe fugă. Grosul armatei ruseşti a campat la Costeşti şi la Vutcani, în drumul ei spre Bârlad. La 12 aprilie generalul Derfelden a rupt în două defensiva turceasca în urma bătaliei de la Măxineni, resturile armatei turce retrăgându-se spre Brăila şi spre Galaţi. Avangarda armatei ruse atinge pe 19 aprilie Şerbeştii, iar pe 20 aprilie periferia Galaţiului.

Derfelden a constatat că oraşul prezenta două fortificaţii de mari dimensiuni, ridicate pe două coline înalte, în spatele cărora se găsea armata turcă. Ambele redute erau înconjurate cu şanţuri, prima din ele cu 3 rânduri de şanţuri şi parapete, cealaltă aproape de Dunăre era legată de prima pe care o sprijinea tactic prin şanţuri. În acesta situaţie generalul rus a decis să atace oraşul printr-un atac pe flancul stâng, susţinând în acelaşi timp un puternic foc de artilerie asupra celor două redute, pentru a împiedica ieşirea turcilor la contraofensivă. În continuarea atacului, sub bombardamentul de artilerie de susţinere, Dorfelden a trimis spre oraş două batalioane de grenadieri şi unul de vânători, sub comanda maiorilor Mange şi Lietner care au atacat astfel flancul drept al apărării otomane.

În toiul acestei batălii după ce primul şanţ de apărare turcesc a fost trecut de avangarzile ruseşti, generalul Dorfelden a înaintat printre soldaţi în fruntea restului armatei, spre intrarea în oraş. În acel moment o ghiulea explodând în apropiere, a omorât calul generalului, asvârlindu-l pe acesta la pământ. În cădere generalul s-a lovit la faţă foarte grav, aşa că unul dintre aghiotanţii lui a început să strige tare: 

- Generalul nostru a fost ucis!  Linia ofensiva rusescă a îngheţat la aceste vorbe, soldaţii dând înapoi. În acele momente generalul s-a ridicat cu faţa acoperită de sânge şi a strigat către soldaţi:

- Nu băieţi, trăiesc cu ajutorul lui Dumnezeu!

 Astfel îmbărbătaţi soldaţii s-au aruncat asupra meterezelor urcând spre primul parapet de dincolo de şanţ. Dar cum plouase cu câteva zile înainte, urcarea pe reduta turcă a fost un calvar, care ar fi însemnat un dezastru pentru ruşi dacă trupele turceşti nu o rupseseră la sănătoasa în urma tirului de artilerie. Pentru a veni în ajutorul celor care se bălăcareau în noroiul de la baza redutei, primii soldaţi care au ajuns după parapet au întins corturile turceşti abandonate, pentru ca soldaţii care veneau în urma lor să calce pe pânză şi nu pe lutul moale. În felul acesta a fost cucerită prima redută de la Galaţi. Cum turcii se retrăseseră spre cea de a doua fortificaţie, grenadierii i-au urmărit şi atăcat fără milă. Curând groaza a pus stapânire pe resturile armatei otomane, care au început să-şi arunce armele şi să strige Haman!, adică îndurare. Dar ruşii nu i-au cruţat, strigând că este minciună şi au ascunse arme, aşa că i-au hăbucit cu baionetele. Într-o clipă au fost masacraţi peste 560 de turci, în timp ce alţii aruncând armele fugeau disperaţi spre piaţa mare a oraşului şi spre Dunare. În acest cumplit ceas dintre trupurile însângerate s-a ridicat un băieţel, fiul unui paşă care s-a aruncat la picioarele soldaţilor strigând: Haman! Unul din ofiţerii grenadieri l-a salvat la timp de sabia unui soldat, iar drept recunostinţă copilul l-a condus spre intrarea în oraş, unde toţi turcii fugeau fluturând batiste albe şi cerând îndurare. Au fost luaţi 700 de prizonieri, care vor lua calea Rusiei, dar majoritatea turcilor au scăpat trecând Dunărea cu barca, sau înghesuiţi pe caicele din port şi pe alte corăbii.

Recompensa a fost pe măsura vitejiei, grenadierii căpătând fiecare câte 600-700 de ducaţi, iar oraşul şi satele sale din prejur incendiate. Derfelden a rămas în oraş pâna în ziua de 23 după care a plecat spre Bârlad, unde a ajuns in data de 28 aprilie.

În tot acest timp Prinţul Repnin şi-a intrat în piele, preluând comanda unei treimi din armate, celelalte două revenindu-le lui Dorfelden şi lui Krechnikov. Peste toţi aceştia comandant suprem era Suvurov.”

Generalul Derfelden.