Feţele multiple ale hatmanului Mazepa: prietenul şi duşmanul ruşilor

În 1683 turcii ajungeau la porţile Vienei, punctul maxim al expansiunii otomane în Europa. Îngroziţi de perspectiva de a avea soarta Romei hăbucite de oştile lui Atilla, liderii creştinatăţii au hotărât să se alieze pentru a face faţă agresiunii otomane. 
Iniţial din Liga Sfântă făceau parte Statul Papal, Veneţia, Genova, Florenţa, Spania şi ţările române, dar ulterior li s-au adăugat Polonia şi Austria. Pentru a lovi în Imperiul Otoman prin deschiderea unui al doilea front, dar şi pentru a-şi extinde teritoriile spre sud, Petru cel Mare declanşează în 1695 o campanie cunoscută sub numele de Campania din Azov, trimiţând împotriva cetăţii Azov care bloca accesul spre Marea Neagra şi spre Marea de Azov a ruşilor, cele mai bune regimente ruseşti şi cazacii ucrainieni. În acelaşi timp altă armată se va deplasa spre cursul inferor al Niprului pentru a ataca Hanatul Crimeii. Campania s-a terminat indecis, turcii având sprijinul flotei otomane în timpul asediului. Anul următor Petru trimite asupra Azovului atât flota rusească construita în mare viteză cât şi unităţile de elita ale cazacilor şi ale cavaleriei ruseşti şi cetatea Azovului este cucerită. Pentru meritele din timpul campaniilor din Azov, Ivan Mazepa va primi din partea lui Petru cel Mare cea mai înalta distincţie a Rusiei, Ordinul Sfântul Andrei, precum si titulatura de Consilier privat al ţarului şi cel de Prinţ al Ucrainei.

La puţină vreme dupa campaniile din sud, Petru cel Mare va declanşa alături de Polonia, Danemarca şi Prusia ofensiva contra Suediei, care avea cucerite de la ruşi Karelia şi Ingria, declanşând ceea ce se va numi în istorie Marele Război Nordic. Început cu mare speranţe pentru ruşi războiul capăta o turnură dramatică după ce din câteva expediţii, Suedia scoate din luptă Danemarca şi apoi intră în Polonia, ameninţând Ucraina. Văzând în tânarul regele Carol al II lea al Suediei un posibil aliat în lupta sa pentru obtinerea independenţei Ucrainei, Mazepa îl va contacta prin diverşi curieri (principesa Dolski, o rudă a regelui Poloniei Stanislav Leszczynski) în vederea stabilirii unei alianţe. Din păcate pentru el nu toţi cazacii sunt de părere ca protecţia Suediei er fi mai bună decăt cea a Rusiei, sau cum ne spune Ion Neculce: cazacii iar au început a se împărăche, a fugi de la Mazeppa z-a să duce la moscali a să s-închina. Din 15000 de cazaci, doar 3000 vor trece de partea lui Mazepa, restul vor trecede partea ţarului. Furia lui Petru cel Mare este uriaşă. El îi va retrage lui Ivan Mazepa toate titlurile şi va cere bisericii ruse să-l afurisescă. Concomitent va trimite armata sa să rada de pe suprafaţa pământului capitala lui Mazepa, Baturin exterminându-i populaţia. Cazacii zaporojeni rămaşi loiali lui Mazepa vor fi vânaţi şi ucişi fără milă de hatmanul numit în locul său şi de armata rusă. Cei mai puţin vinovaţi şi familiile lor vor lua calea Siberiei. Bătălia finală între armata suedeză şi cea rusă se va da la Poltava în 8 iulie 1709 şi ea va pecetlui soarta Ucrainei pentru aproape 300 de ani. Rănit destul de grav regele Carol al XII lea va fi scos din luptă, iar generalii lui nu vor putea face faţă asaltului trupelor ruseşti. Mazepa cu cazacii fideli lui şi cu trupele suedeze scăpate din masacru se vor retrage în sudul Ucrainei pentru a se pune sub protecţia otomanilor lui Iusuf-paşa.

Pentru regele Suediei va începe calvarul exilului la turci, iniţial în Benderul Moldovei, mai apoi în Constantinopole, care va dura pâna în 1714 când trecând prin Valahia şi Transilvania va ajunge înapoi în patria lui dezmembrata de învingători. Cât despre Mazepa nu se ştie decât că a murit la scurt timp după ce a ajuns la Tighina târgul basarabean numit de turci Bender (port fluvial), mai precis într-o suburbie a acestuia, în satul Varniţa, la 21 septembrie 1709. Înca de la începutul lunii septembrie starea hatmanului se înrautaţise, aşa ca acesta prevăzător se spovedeşte şi se împărtaşeşte. După o vizită a unui trimis al regelui Carol al XII lea hatmanul intra în agonie şi moare inconjurat de cazacii fideli şi de suedezii din tabăra de refugiaţi. Iar de aici începe legenda în care oraşul Galaţi apare si el ca destinaţie finală pentru Mazepa.

Nicolae Vodă Mavrogheni un domnitor pe nedrept uitat

La data căderii Galaţiului domnitor în Ţara Românească era Nicolae Mavrogheni, domn care a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790. Personaj interesant, Mavrogheni fusese mult timp corsar în Mediterana estică, de loc fiind din Paros, insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee. Spre bătrâneţe ajunsese marinar pe un galion turcesc şi probabil aşa l-a cunoscut pe Cezayirli Gazi Hasan Paşa, căpitan otoman, devenit apoi amiralul flotei turceşti şi mai apoi Mare Vizir. Cu o astfel de relaţie suspusă, în 1786 acest „galionagiu” cum era poreclit de ceilalţi fanarioţi, obţine tronul Munteniei. Ori venirea la tron a lui Mavrogheni care nu era nici boier pământean, nici fanariot, a nemulţumit pe toata lumea şi pe români şi pe greci, care de îndată ce a ajuns domn au şi început să-l sape la cei ce-l numiseră, la turci.

În istoria acestei provincii româneşti Vodă Mavrogheni va intra prin câteva fapte demne de a fi consemnate.

            Prima ar fi că îngrozit de criminalitatea din ţară şi de lipsa de siguranţă a supuşilor săi, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora din rândul autorităţilor. Va trage în ţeapă paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie. În mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană dispăru, în aşa fel încât Vodă dădu dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din punga domnitorului. Travestit în fel şi chip Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag si de a verifica modul cum preoţii ţin slujbele şi cum îi ajuta pe cei sărmani. Mai scriu unii că cerceta pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii.

            În al doile rând Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi că le au de 5 generaţii. Confiscarea deşi făcută în folos propriu, fu foarte apreciată de popor, care văzu în el un al doilea Ţepeş Vodă. Bogăţia lui Mavrogheni deveni proverbială în Europa, mai ales după ce acesta începu să colinde Bucureştiul într-o trăsură trasă de doi cerbi care aveau coarnele poleite cu aur. Cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor si a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podescă cu lemn uliţele principale şi să se acopere cu paie cele mai dosnice. A construit Spitalul Filantropia şi Biserica Izvorul Tămăduirii şi a introdus pentru prima dată în Bucureşti conducte de apă care să alimenteze cişmelele publice.

Un rol important a avut Mavrogheni în ceearea unei forţe militare valahe de 10.000 de oameni, cu care în timpul războiului ruso-turc a făcut mai multe incursiuni în teritoriile de la graniţa cu Transilvania, fie ripostănd unor atacuri austriece, fie în semn de represalii asupra cetătilor săşeşti.

În ce priveşte politica sa Mavrogheni a fost constant de partea turcilor în cel de-al doilea război ruso-turc, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii. Cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii  la Calafat, considerată de cel care-i urmase la comandă Marelui Vizir şi protectorului său Hasan Paşa, ca fiind de fapt trădare, Mavrogheni va fi scurtat de cap în 1791.
Lui Mavrogheni i se pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului Caligula. În lăcomia lui după bani, Mavrogheni "făcea" boieri pe bandă rulantă. Cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa că pe lângă boierii de viţă veche şi grecii fanarioţii, mai apăruseră o serie de boieri înnobilaţi de domnitor contra-cost.
Cum nemulţumirea vechii boierimi şi a clientelei fanariote era mare, până la urmă au ajuns la urechile lui Vodă cârcotelile lor, aşa că acesta s-a hotărât sa le dea o lecţie. A adunat divanul şi i-a scos în curtea palatului pe toţi, apoi a poruncit să i se aducă calul. Şi luând caftanul de catifea de pe spatele unui boier îl puse pe cal şi râzând strigă către boieri: 
-Iată boieri că l-am numit spătar!
Şi câte zile mai avut la tronul Munteniei, Mavrogheni sili boierii să-şi scoată cealmeaua şi să salute pe "Spătarul Murgu". 
Un portret extrem de critic îi va face lui Nicolae Mavrogheni scriitorul Alexandru Vlahuţă în capitolul "Sub fanarioţi" din cartea "Din trecutul nostru": Domnii greci se azvârl asupra ţărilor noastre cu lăcomia zorită a jefuitorului de călare, pe care-l ajung din urmă ceilalţi flămânzi. Când cele trei împărăţii din jurul nostru se războiesc iar între ele, şi-şi vântură oştile şi păcatele peste sărmanele ţări fără nici o apărare, — ei se gândesc ce s-apuce mai repede, ce vicleşuguri să mai învârtească, şi cum să-şi aştearnă lor mai bine, şi mai la adăpost.

Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemţi, le-a luat în sfârşit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui Mircea!

În căutarea unui Nero: Arnăuţii la asediul oraşului Galaţi la 1789

Ofiţer arnăut, tablou de Jean Leon

     Nicolae Iorga: „Ceva despre ocupaţiunea austriacă în anii 1789-1791”, Analele Academiei Române, 1911: 
Pe la mijlocul anului 1789, Suvurov înlocuia pe batrânul Rumienţov şi mergea îndată la Bârlad, unde se afla generalul Derfelden, care câştigase, având şi 1000 de arnăuţi, biruinţa cea mare de la Galaţi.

Cine erau arnăuţii de care vorbeşte Nicolae Iorga?

Ştim din istorie că arnăuţii erau mercenari albanezi angajaţi de domnitorii din Ţara Românească şi Moldova pentru paza şi protecţia proprie. La data căderii Galaţiului domnitor în Ţara Românească era Nicolae Mavrogheni, domn fanariot care a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790. 

Efectivul forţelor muntene la 1789 pe vremea lui Mavrogheni erau constituite din: 4000 de arnăuţi din care 3000 de infanterişti, 2000 de „români turci”, din care 1500 infanterişti, 2000 de români creştini, din care 1500 de infanterişti, 4000 de bulgari, din care 3000 de infanterişti şi 4000 de tătari.

Cum schimbarea taberei în care luptau era o practică frecventă pentru arnăuţi, o parte din aceştia au încercat o apropiere de austrieci. Din aceste motive în primavara anului 1789 Mavrogheni porunceşte căpitanilor acestora, să dezarmeze aceste trupe, dar cum aceştia ezitau să pună în aplicare ordinele lui vodă, acesta din urmă trecu la mazilirea lui Tufecciu şi Delibaşa, comandanţii arnăuţilor pe care-i trimise la Craiova şi la Piteşti. În acelaşi an Delibaşa trecu cu oamenii săi la austrieci.

Căderea Iaşului în 1788 şi capturarea lui Ipsilanti

În ce priveşte arnăuţii din Moldova Nicolae Iorga ne spune că în aprilie 1788 trupele austriece ale generalului Koburg, conduse de maiorul Fabri, într-o incursiune asupra Botoşanilor şi apoi asupra Iaşilor, luaseră prizonier pe batrânul Alexandru Vodă Ipsilanti, care se predase cu cei câteva sute de arnăuţi ai săi. Arnăuţii sub comanda capitanului Viţul, trecură cu arme şi bagaje de partea austriecilor. Şi ruşii aveau trecut de partea lor căpitanii de arnăuţi Pavel şi Dumitru.

Importanţa arnăuţilor trecuţi de partea coaliţiei ruso-austriace se văzu şi în bătălia de la Râmnic. Ne spune Iorga:

Arnăuţii se deosebiră şi aici. La Crâng, de unde băteau şi  tunurile turcilor, fu o frământare grozavă cu „delcălecii” ienicerilor. Arnăuţii ruşilor şi ai austriacilor fosta strajă a lui Ipsilante şi a lui Mavrogheni se ţinură însă bine. Pădurea fu luată în sfârşit cu un straşnic măcel.  Aceasta este lupta de la Râmnic pentru ruşi şi cea de la Mărtineşti pentru austriaci.”

Bătălia de la Râmnic 22 Septembrie 1789

În cautarea unui Nero: scrisoarea lui Rumyantsev

Feldmareşalul Piotr Rumyantsev

Avem toate argumentele să credem că la asediul oraşului Galaţi de la 20 aprilie (1 mai) 1789 a participat şi generalul Kamensky.
Scrisoarea maiorului Von Raan este trimisă din Chişinău în data de 1 iunie 1789, dată la care de la asediul oraşului Galaţi trecuse o lună, iar de la instalarea la comandă a Prinţului Repnin, urmată de demisia generalului Kamensy, 3 săptămâni. Faptul că maiorul Von Raan nu-l aminteşte nicăieri pe Kamensky în relatarea sa despre asediul oraşului poate să semnifice faptul că autorul epistolelor se lepădase de satana odată cu demisia lui, din motive de oportunism şi nu de dispreţ, sau dezacord cu actele de cruzime la care acesta se deda asupra inamicilor, prizonierilor, populaţiei civile, sau chiar asupra propriilor soldaţi.
O dovadă ceva mai clară că generalul Kamensky a fost la Galaţi, o găsim într-o epistolă adresată Împărătesei Ecaterina a II-a de către comandantul suprem, en titre, la data luării oraşului Galaţi, feldmareşalul Piotr Rumyantsev, scrisoare întocmită la două zile după bătălie:

22 aprilie [3 mai] 1789

Iaşi

Împărăteasă Cea mai Milostivă!

Duşmanul împotriva căruia suntem cu toţii îndreptaţi, a vrut să se ferescă de mişcarile noastre şi să scape de gloriasa armată a Majestăţii Voastre.

Însă generalul von Derfelden cu pierderi foarte mici pentru partea noastră a luat din mâinile vrăjmaşilor oraşul Galaţi şi toată tabăra turcească cu tunurile sale. A fost capturat şi cel care apăra oraşul Ibrahim Paşa, cu toate trupele sale, care au fost făcute prizoniere.

Acest eveniment cu care s-a deschis noua campanie va avea efecte din cele mai bune atunci când va fi cunoscut de toate trupele aliate. Şi celelalte armate acum s-au pus in mişcare, dar mai avem incertitudine cu privire la mişcarile armatei ucrainiene, precum şi ale aliaţilor care sunt cantonaţi la Focşani, care fără ajutorul nostru au rămăs imobilizaţi în acel loc. Mai ales traversarea Siretului pare dificilă şi are nevoie de toata atenţia noastră.

Generalul Kamensky şi-a aratat cu acesta ocazie tot zelul de care poate da dovadă în slujba Majestăţii Voastre. La fel şi generalul Derfelden, despre care am aflat că murindu-i calul s-a ales cu o contuzie.

Amândoi generalii, cu toate că s-au distins în acesta acţiune, ar trebui să stea pe loc până ce noul conducator va fi cunoscut, dar loialitatea mea mă determină să trimit acest raport Majestăţii Voastre, care cred ca vă va face plăcere.

Supusul credincios al Majestăţii Sale Imperiale, Contele Piotr Rumeanţev

În cautarea unui Nero: Kamensky

Mihail Fedorovici Kamensky

Aşadar textul scrisorilor maiorului Von Raan infirmă versiunile oficiale despre incendierea oraşului de către generalul Kamensky, pe care le găsim în toate monografiile despre Galaţi. 

La data cuceririi oraşului Kamensky era rechemat la Maica Rusie pe motivul că se opusese ideii de a preda comanda armatei altui general. Totuşi sursele sunt imprecise când stabilesc momentul plecarii generalului Kamensky de pe front. Să revedem un pic comanda armatei imperiale ruse in războiul ruso-turc din 1784-1791. 

La comanda armatei ruse era Prinţul Potemkin (Grigore Alexandrovici, 1739-17910, amant şi favorit al împărătesei Ecaterina cea Mare, ( a II-a), care-i acordase titlul de Prinţ al Imperiului Roman Sfânt şi pe cel de Prinţ al Imperiului Rus. Pe frontul ucrainian comanda era cea a feldmareşalului Piotr Rumyantsev, cel care îngenunchease hatmanii cazaci şi se acoperise de glorie pe câmpurile de bătălie din primul război ruso-turc. 
Cum Potemkin nu vedea cu ochi buni ascensiunea lui Rumyantsev, în cel de-al doilea război ruso-turc nu i-a satisfacut în calitatea sa de comandant suprem nici-o cerere de trupe, alimente, sau muniţie, fapt ce a dus la imposibilitatea acestuia de a acţiona. Rumyantsev s-a considerat jignit de refuzurile lui Potemkin şi şi-a dat demisia, care i-a fost acordată cu mare grabă. Deşi propaganda rusă a scris că Rumyantsev s-a retras la băi, se cunoaşte faptul că supărarea lui a fost atât de mare încât s-a retras la moşia lui unde s-a închis într-o cameră stând complet izolat până la moarte.

Criza de la comanda armatei a II-a a dus la apariţia unui pretendent: generalul Kamensky, care se considera cel mai capabil general al armatei ruse. Duşman recunoscut al feldmareşalului Rumyantsev, care la fel cum va face Potemkin cu el în cel de-al doilea război ruso-turc, făcuse cu el în primul război, adică nu-l lăsase să-şi ducă la bun sfârşit intenţiile sale războinice şi dorinţa de afirmare, sabotându-i în mod regulat aprovizionarea trupelor cu arme, muniţie şi alimente, Kamensky a devenit din aceste motive un vasal al lui Potemkin, urzind împotriva şefului său direct, Rumyantsev a mulţime de intrigi, care a dus în final la demisia şi pensionarea acestuia din urmă.

Operaţiuni militare pe frontul războiului ruso-turc din 1787-1792

Deşi sperase să capete bastonul lui Rumyantsev, în locul acestuia la comanda armatei va veni la 7 mai 1789, Prinţul Repnin. Kamensky va face o criza de nervi împotriva împărătesei. Nici împărăteasa nu se va lăsa mai prejos, va da cu Kamensky de pământ de câte ori va avea ocazia. Ecaterina a II-a era oripilată despre poveştile spuse despre acest general, extrem de crud cu subordonaţii şi supuşii săi, conflictual şi despotic cu apropiaţii. Împărăteasa ascultase plângerile nobilimii ruse din Ryazan şi Tambov unde generalul fusese guvernator înainte de războiul al II-lea ruso-turc şi unde acesta se purtase ca un dictator. Mai mult de atât, cruzimea lui Kamensky faţă de oamenii nevinovaţi nu avea limite. Astfel la cucerirea satului Gangur în 1788 generalul asmuţise soldaţii rusi împotriva civililor, pe care aceştia i-au tăiat cu baionetele, indiferent dacă erau femei gravide, copii de ţâţă, sau invalizi. În luptă a căzut şi fiul paşei, iar generalul rus i-a trimis cadavrul tatălui său pentru a-l înmormânta după datina musulmană, în schimb a dat foc satelor lăsând şi puţinii creştini supravieţuitori muritori de foame.

Un istoric polonez a scris despre Kamensky că: era aspru şi crud  la manevre, muşcând soldaţii, sau scoţându-le dinţii, sau smulgându-le bucăţi de carne. Prizonierilor le ordona în plină iarna să se dezbrace şi punea soldaţii să le toarne apă rece pe cap până mureau îngheţati. 

Într-un mod asemănător scrie despre el şi Magnus Crusenstolpe în lucrarea: „Russische Hofgeschichten II” capitolul 8:
Der wilde General Kamenskij überlieferte alle Plätze, die er einnahm, der Plünderung und verheerte sie durch Feuer und Schwert. So wurde auch die schöne Stadt Galatz in Asche gelegt. Er war besonders grausam gegen die Priester, die er wie Pferde als Zugvieh an die Troßwagen spannen ließ. Die Juden waren Gegenstand seiner besonderen Grausamkeit. Er marterte sie im strengsten Winter durch Übergießen ihres Kopfes mit eiskaltem Wasser.

            Cu traducerea: Sălbaticul general Kamenskji a jefuit toate locurile cucerite şi le-a devastat prin foc şi sabie. Aşa a fost transformat în cenuşă şi frumosul oraş Galaţi. A fost deosebit de crud faţă de preoţi, pe care i-a pus să fie înhămaţi precum caii la căruţă precum vitele. Evreii au fost obiectul cruzimii sale speciale. El i-a torturat în acea iarnă straşnică turnându-le apă rece ca gheaţa pe cap."

Lui Kamensky i se atribuie şi vorbele spuse atunci când un subordonat i-a comunicat că din cauza pierderilor nu aveau suficiente animale de povară:

-   Nu mă  interesează cine trage tunurile şi căruţele, moldovenii sau boii, important este ca ele să fie trase.

Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: 

Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale”.
Deşi Ecaterina a II-a prin numirea Prinţului Repnin l-a determinat pe Kamensky să se retragă din prim planul evenimentelor de pe fronturile ruseşti, în 1790 el se va prezenta in audienţă la împărăteasă solicitând o comandă a armatelor ruseşti care luptau în nord cu suedezii. Va fi întrebat:  De ce?

Va reveni cu aceeasi solicitare în 1791, dar Ecaterina se va opune din nou. Va fi momentul în care ocrotitorul lui, Potemkin îl va lua şi îi va oferi o comanda în subordinea sa pe frontul de sud. Va atrage furia împărătesei care îi va scrie lui Potemkin:

- Eu am încercat să te feresc(să te cruţ) de Kamensky, dar aud de la alţii că l-ai chemat lângă tine. Va face şi de astă dată ce a făcut din totdeauna de când este în armată: să facă totul după capul lui.

Nu ştim dacă Kamensky a avut vreun rol în moartea neaşteptată a Prinţului Potemkin survenită lângă Crâşma lui Talpă, de lângă Ungheni la 10 mai 1891, sau dacă boierii moldoveni care se săturaseră de amantul imperial, care tăvălise numeroase doamne și domnişoare din lumea bună a Iaşului, unde trăia ca un rege, înconjurat de supuși, amante, servitori, îl „ajutaseră” să se îmbolnăvească de febră. Cert este că imediat după moartea acestuia, cănd încă la Mânăstirea Golia din Iaşi, doctorii i-au scos mâruntaili şi crierii cari s-au pus in trei vasă de argint îmbracate cu catife neagră şi Marţi noaptea le-au îngropat în biserica Goliei dinaintea stranei în cari sta trăaind, Kamensky care se considera a fi cel mai mare în rang militar se autoproclamă şeful armatei.

Va dura puţin pănă ce la Iaşi vor ajunge scrisorile Ecaterinei a II-a de numire a generalului Kakovsky în fruntea armatei ruse. 
Umilit şi furios Kamensky se va retrage la moşia să aşteptând să vina vremuri mai bune care să-i aducă bastonul de feldmareşal. Acest lucru se va împlini numai după moartea Ecaterinei a II-a, când pe tronul imperiului va urca fiul acesteia Pavel I. 
Intrat în conul de umbră după moartea protectorului său, va fi solicitat de ţarul Alexandru I în 1806 să preia comanda armatei ruse ameninţate de invazia lui Napoleon Bonaparte. Va fi comandant suprem doar 6 zile, deoarece pretextând o boală gravă se va retrage la moşia sa din Oriol. Va muri în 1809 aşa cum a trăit, adică sălbatic, fiind asasinat de supuşii săi, cu care se purta cu bestialitate.

Asediul Galaţiului 20 aprilie 1789

Scrisorile maiorului-secund Von Raan
despre campania din Basarabia si Moldova din 1787-1790

Scrisorile maiorului-secund Von Raan despre campania din Basarabia şi Moldova din 1787-1790, ne descriu foarte plastic cucerirea oraşului Galaţi în timpul celui de-al doilea război ruso-turc: 

„Mareşalul conte Rumyantsev a primit aprobare de la împărăteasă să meargă la băi. După îmbolnăvirea mareşalului Potemkin şef peste toată armata a fost numit prinţul Repnin, care a preluat comanda de la generalul Kamensky, solicitat să meargă înapoi în Rusia, după ce nu se subordonase ordinelor de a ceda comanda.

La începutul lui aprilie trupele conduse de generalul Derfelden s-au îndreptat spre Galaţi. În avangarda armatei sale a fost trimis generalul maior Prinţul Shahovskoy, care a interceptat în apropierea Bârladului primele unităţi otomane, pe care le-a pus pe fugă. Grosul armatei ruseşti a campat la Costeşti şi la Vutcani, în drumul ei spre Bârlad. La 12 aprilie generalul Derfelden a rupt în două defensiva turceasca în urma bătaliei de la Măxineni, resturile armatei turce retrăgându-se spre Brăila şi spre Galaţi. Avangarda armatei ruse atinge pe 19 aprilie Şerbeştii, iar pe 20 aprilie periferia Galaţiului.

Derfelden a constatat că oraşul prezenta două fortificaţii de mari dimensiuni, ridicate pe două coline înalte, în spatele cărora se găsea armata turcă. Ambele redute erau înconjurate cu şanţuri, prima din ele cu 3 rânduri de şanţuri şi parapete, cealaltă aproape de Dunăre era legată de prima pe care o sprijinea tactic prin şanţuri. În acesta situaţie generalul rus a decis să atace oraşul printr-un atac pe flancul stâng, susţinând în acelaşi timp un puternic foc de artilerie asupra celor două redute, pentru a împiedica ieşirea turcilor la contraofensivă. În continuarea atacului, sub bombardamentul de artilerie de susţinere, Dorfelden a trimis spre oraş două batalioane de grenadieri şi unul de vânători, sub comanda maiorilor Mange şi Lietner care au atacat astfel flancul drept al apărării otomane.

În toiul acestei batălii după ce primul şanţ de apărare turcesc a fost trecut de avangarzile ruseşti, generalul Dorfelden a înaintat printre soldaţi în fruntea restului armatei, spre intrarea în oraş. În acel moment o ghiulea explodând în apropiere, a omorât calul generalului, asvârlindu-l pe acesta la pământ. În cădere generalul s-a lovit la faţă foarte grav, aşa că unul dintre aghiotanţii lui a început să strige tare: 

- Generalul nostru a fost ucis!  Linia ofensiva rusescă a îngheţat la aceste vorbe, soldaţii dând înapoi. În acele momente generalul s-a ridicat cu faţa acoperită de sânge şi a strigat către soldaţi:

- Nu băieţi, trăiesc cu ajutorul lui Dumnezeu!

 Astfel îmbărbătaţi soldaţii s-au aruncat asupra meterezelor urcând spre primul parapet de dincolo de şanţ. Dar cum plouase cu câteva zile înainte, urcarea pe reduta turcă a fost un calvar, care ar fi însemnat un dezastru pentru ruşi dacă trupele turceşti nu o rupseseră la sănătoasa în urma tirului de artilerie. Pentru a veni în ajutorul celor care se bălăcareau în noroiul de la baza redutei, primii soldaţi care au ajuns după parapet au întins corturile turceşti abandonate, pentru ca soldaţii care veneau în urma lor să calce pe pânză şi nu pe lutul moale. În felul acesta a fost cucerită prima redută de la Galaţi. Cum turcii se retrăseseră spre cea de a doua fortificaţie, grenadierii i-au urmărit şi atăcat fără milă. Curând groaza a pus stapânire pe resturile armatei otomane, care au început să-şi arunce armele şi să strige Haman!, adică îndurare. Dar ruşii nu i-au cruţat, strigând că este minciună şi au ascunse arme, aşa că i-au hăbucit cu baionetele. Într-o clipă au fost masacraţi peste 560 de turci, în timp ce alţii aruncând armele fugeau disperaţi spre piaţa mare a oraşului şi spre Dunare. În acest cumplit ceas dintre trupurile însângerate s-a ridicat un băieţel, fiul unui paşă care s-a aruncat la picioarele soldaţilor strigând: Haman! Unul din ofiţerii grenadieri l-a salvat la timp de sabia unui soldat, iar drept recunostinţă copilul l-a condus spre intrarea în oraş, unde toţi turcii fugeau fluturând batiste albe şi cerând îndurare. Au fost luaţi 700 de prizonieri, care vor lua calea Rusiei, dar majoritatea turcilor au scăpat trecând Dunărea cu barca, sau înghesuiţi pe caicele din port şi pe alte corăbii.

Recompensa a fost pe măsura vitejiei, grenadierii căpătând fiecare câte 600-700 de ducaţi, iar oraşul şi satele sale din prejur incendiate. Derfelden a rămas în oraş pâna în ziua de 23 după care a plecat spre Bârlad, unde a ajuns in data de 28 aprilie.

În tot acest timp Prinţul Repnin şi-a intrat în piele, preluând comanda unei treimi din armate, celelalte două revenindu-le lui Dorfelden şi lui Krechnikov. Peste toţi aceştia comandant suprem era Suvurov.”

Generalul Derfelden.

Procopius din Caesarea: De Aedificiis

Iustinian si curtea sa.

"Astfel acestea sunt cetăţile din Illyria de-a lungul râului Istru . Dar trebuie să mergem acum la oraşele fortificate din Tracia şi anume cele care au fost construite de împăratul Iustinian de-a lungul malurilor râului.

Pentru că mi s-a părut a nu fi corespunzător a descrie în primul rând oraşele pe coasta acelei regiuni, iar mai apoi să înregistrez a ceea ce a făcut în interior .

În primul rând, să ne referim la Misia (de fapt la Moesia), ţara de oameni pe care poeţii îi numesc luptători corp la corp. Deci, dincolo de locul pe care ei o numesc Lucernariaburgou, împăratul Justinian a construit cetatea Securisca, o nouă lucrare de-a lui. Dincolo de aceasta, el a restaurat părţi ale oraşului Cyntodemus care au avut de suferit. Şi mai departe a construit un oraş care nu a existat anterior, iar pe acesta l-a numit Theodoropolis, după Împărăteasă,

Mai mult, el a păstrat cetaţile numite Iatrôn şi Tigas prin construirea din nou a pârților care au suferit, iar la fortul de Maxenţiu a adăugat un turn, pe care el a crezut că este necesar.

Şi a mai construit un fort la Cyntôn care nu a existat înainte. Dincolo de acesta este bastionul Trasmariscas. Chiar vizavi de aceasta, pe celălalt mal al râului, Constantin, împăratul al romanilor, a construit o dată un fort, pe nume Daphne, gândindu-se că nu este nepotrivit ca râul să fie păzit de ambele maluri în acest moment. Cu trecerea timpului, barbarii au distrus acest lucru în întregime, dar Împăratul Iustinian l-a reconstruit, începând de la fundaţii .

Şi dincolo de Trasmariscas este cetatea Altenôn şi o alta pe care ei o numesc Candidiana, distrusă cu mult timp înainte de acelaşi inamic, pe care a reparat-o cu toată grija pe care a meritat-o. Şi acolo sunt trei forturi: Saltupyrgus, Dorostolus şi Sycidaba, unul după altul de-a lungul malul Istru, pe care împăratul le-a pus în ordine prin repararea atentă a fiecărei părţi care a avut de suferit . El a afişat o grijă similară în cazul Questris, cetatea care se află tot la râu. Şi Palmatis, care a fost înghesuită într-un spaţiu mic, el a extins-o şi a făcut-o mult mai largă, deşi nu este pe malul râului.

Aproape de aceasta, el a construit, de asemenea, un nou fort numit Adina, pentru că barbarii numiţi Sclaveni (Slavi), au efectuat în mod constant ambuscade asupra călătorilor, făcând astfel întreaga regiune de netrecut. El a construit, de asemenea, cetatea de Tiliciôn şi o cetate care se află la stânga sa.

Aceasta era starea cetăţilor din de Mysia de pe malul râului Istru, precum şi cele din apropierea fluviului. Apoi vom trece la Scythia, acolo prima cetate este cea numită Sfântul Chiril, la care împăratul Iustinian a reconstruit cu grijă acele porţiuni care au avut de suferit în timp. Dincolo de acestă cetate, din cele mai vechi timpuri a existat o fortăreaţa, pe nume Ulmitôn, dar barbarii Sclaveni au făfcut numeroase ambuscade pe acolo într-o perioadă mare de timp şi de foarte mult timp, ea a ajuns să fie pustie în întregime şi nimic nu mai rămăsese în afară de nume. Aşa că Iustinian a construit totul de la temelie şi astfel a eliberat acea regiune de ameninţarea şi de atacurile Sclavilor. Dincolo de aceasta este oraşul Ibida, al cărui zid împrejuitor a suferit în multe locuri, dar şi acestea el l-a reînnoit, fără întârziere şi a făcut din Ibida un oraş foarte puternic. Dincolo de aceasta el a construit o nouă cetate, o lucrare a lui, pe care ei o numesc Aegissus. La extremitatea Scythiei se afla o altă cetate, după nume Halmyris, pe care în mare parte a salvat-o punând s-o reconstruiască. Restul cetăţilor sunt:

Erculente: Heracleea?

Scatrina

Appiara

Exentaprista

Deoniana

Limô

Odyssus (Varna)

Vidigis

Arina

Nicopolis

Zicideba

Spibyrus

Castellum

Cistidizus

Basternas

Metallus

Beripara

Spathizus

Marcerota

Bodas

Zisnudeba

Turulês

Justinianopolis

Therma

Gemellomontes

Asilba

Cuscauri

Cusculi

Fossatum

Bisdina

Marcianopolis

Scythias

Grapsô

Nonô

Trosmês (Troesmis, Igliţa)

Neaïodunô (Noviodunum, Isaccea)

Residina

Constantiana

Callatis (Mangalia)

Bassidina

Beledina

Abrittus

Rubusta

Diniscarta

Monteregine

Becis

Altina

Manroballe

Tigra

Scedeba

Novas

Iar în interior:

Copustorus

Birginasô

Tillitô

Ancyriana

Murideba

Itzês

Castellonovo

Padisara

Bismapha

Valentiniana

Zaldapa

Axiopa (Axiopolis, Cernavodă)

Carsô (Carsium, Hârşova)

Gratiana

Preïdis

Argamô (Orgame, Arganum)

Paulimandra

Tzasclis

Pulchra Theodora

Tomis

Creas

Catassû

Nisconis

Novejustiniana

Presidiô 
Ergamia".

N.B. Procipius din Cezarea a fost un autor antic ("ultimul"), care a trăit în vremea Împăratului Iustinian şi care l-a însoţit pe generalul Belisarie în războaiele purtate de bizantini contra goţilor, vandalilor, perşilor, inclusiv la Dunărea de jos. Monumentala sa lucrare: De Aedificiis Justiniani descrie monumentele şi fortificaţiile ridicate de Împăratul Iustinian în lumea bizantină, inclusiv la Dunăre.

Galaţi oraş roman VI: ruinele castrului roman în secolul XVIII

Hatmanul în exil al cazacilor ucrainieni Filip Orlyk

10 iunie 1772. Am sosit la Galaţi situat pe Dunăre, într-o poziţie frumoasă, dar oraşul e sărăcăcios. Locuitorii ne-au primit cu multă cinste şi mi-au adus o ştiucă şi un crap mare pentru masă. Seara m-am dus la biserica Sf. Gheorghe, unde am văzut mormântul răposatului Mazepa şi am plătit şi o slujbă cu rugăciuni pentru sufletul lui, îndurerat fiind că un astfel de bărbat nu poate avea un mormânt mai de cinste. Ieşind din biserică, am rămas puţin pe malul Dunării unde ne-a întâmpinat şi egumenul acelei biserici şi mânăstiri. Mai tarziu, am primit de la el în semn de dragoste două sticle de vin şi patru lămâi. Nu am dormit aproape de loc noaptea din pricina răcelei de la piept.

11 iunie 1722. Părintele egumen al acelei mânăstiri care ţine de muntele Athos m-a poftit la el şi m-a tratat cu ceai, dulceaţă şi rachiu. După ce  m-am înapoiat de la  mănăstire, m-am dus de curiozitate la o jumătate de milă de Galaţi, la şantul lui Traian, vrând să văd antichităţile. Sunt în adevar acolo urmele şanţurilor unde era tabăra  împăratului Traian, se mai văd încă şanţurile întărite cu lemn cât şi întăriturile, între care o movilă înaltă făcută de oameni, sau poate rămasă de la natură. Se vede că acolo stătea împăratul însuşi, căci este întărită de jur imprejur cu şanţuri. Pe acea movilă era o clădire de zid, fie un palat, fie întărituri din ale căror mine locuitorii din Galaţi au luat cărămizile ca să-şi clădească propriile lor case. Au luat chiar şi pietrele de la temelii din care au clădit zece biserici, dar mai sunt încă urme ale acelor ziduri de piatră şi de carămidă, care se vede că sunt antice. Acest şant al lui Traian se află în locul unde Siretul se varsă în Dunăre. 

Fragmentul aparţine jurnalului lui Filip Orlyk, (1672-1742) care a efectuat în 1722 o călătorie la Galaţi. Colaborator apropiat al hatmanului Mazepa, Orlyk a emigrat imediat după bătălia de la Poltava, trăind în exil în mai multe ţări europene, printre care şi Moldova, unde de altfel a şi murit, la Iaşi. Este autorul primei constituţii din Europa în care se stabilea separarea puterilor în stat, numita Constituţia Benderiană, întrucât a fost scrisă în Moldova la Bender.

Fibule, togi, sagum

Militar roman îmbrăcxat în sagum

Un articol vestimentar important în antichitate era sagum (la latini) sau chlamys (la greci), o manta confecţionată dintr-o singura bucată de material, care acoperea în totalitate partea stângă a corpului, capetele rămase libere fiind alăturate la umărul drept şi prinse într-o agrafă, numită fibulă.

Aceasta ţinută lăsa braţul drept complet descoperit, iar prin răsfrângerea ei peste cotul stâng, permitea şi bratului stâng un grad sporit de libertate. De o lungime în funcţie de anotimp, până la genunchi, sau până la glezne, pânza acoperea bine corpul în caz de intemperii. Considerată un articol exclusiv bărbătesc această pelerină era utilizată mai ales în vreme de război, pentru ocupaţiile paşnice, în forumuri, ca de altfel şi în spectacole se folosea toga. Cu timpul acest tip de pelerină a fost preluat şi de oamenii mai săraci, uneori de sclavi unde unepri era înlocuită cu o piele de animal.

Materialul cel mai des utilizat era lâna, adesea impregnată cu lanolină şi vopsită în diverse culori. Astfel conducatorii de armate purtau pelerine în culori roşii-violet, numite paludamenta, (a nu se confunda cu trabea care era o togă purpurie), iar soldaţii şi ofiţerii mai mărunţi pelerine roşii, sau cu elemente roşii.

Indiferent de gradul social pelerinele se prindeau cu o broşă numită fibulă. Împăraţii romani purtau fibule din aur împodobite cu pietre preţioase, conducătorii militari purtau doar fibule din aur, iar soldaţii fibule din bronz, sau chiar fier. Cei mai săraci prindeau veşmântul cu un os de animal, probabil de aici venea şi denumirea de fibulă (peroneu).

Sunt numeroase tipuri de fibule, numite după popoarele care le-au purtat (greceşti, romane, celtice, germanice, etc.), după locul unde au fost găsite ca tip prima dată, după numele autorilor care le-au descris, după materialul din care sunt confecţionate, sau după formă: arc, pieptene, în cruce, bulbi de ceapă, trident, delfin, zoomorfe, etc.

Toga a fost un articol vestimentar de origine etruscă preluat de romani şi îmbunătăţit. De formă semicirculară, toga a evoluat de la dimensiuni modeste la lungimi de peste 4-5 metri mai ales în perioada imperială, devenind un veşmânt greoi, dificil de purtat vara şi care împiedica activităţile zilnice. Toga a fost folosită şi de bărbati şi de femei, cu deosebirea ca cele pentru doamne erau confectionate din materiale mai subţiri şi mai fine. Togati (cei care purtau togă) erau diferiţi de armati (cei care purtau sagum) şi făcea deosebirea între cei din oraşe, de rusticus cei care locuiau la ţară.

Impăratul Augustus in togă

Existau mai multe tipuri de togă:

Toga pura era cea mai cunoscută togă, fiind purtată de oamenii adulţi, simboliza libertatea. Confecţionată din lâna albă, această toga se îmbrăca la maturitate. Pâna la aceasta vârsta tinerii născuţi din părinţi liberi, purtau toga preatexta.

Toga praetexta era o toga albă cu o bordura de culoare roşie-purpurie, purtata atât de fete cât şi de băieţi. O togă asemănătoare purtau şi magistraţii, dar mai bogat împodobită.

Toga Pulla o toga de culoare cenuşie, aproape neagră, era purtată de persoanele care purtau doliu după o rudă.

Toga candida a fost derivată din toga pura,  când din exces de zel lâna a fost frecată cu creta pentru a se înălbi. De la acest tip de toga a derivat cuvântul candidat.

Toga trabeea,( togă tărcată), de culoare purpurie, cu dungi violete, albe, sau de culoarea sofranului, a fost purtată doar de marii oficiali romani, împăraţi, consuli, senatori în momente festive. Cu dungi albe, album liquidum, purta împăratul.

Toga picta, o toga cu desene pe ea, era purtata de marii generali, sau de consuli, în cadrul ceremoniilor.

Evident că de numeroasele togi din casa unor patricieni trebuia să se ocupe cineva şi acela se numea vestplica. Acest servitor depozita togile, le întreţinea, le colora, sau dimpotrivă le decolora frecându-le cu cretă, dar era solicitat şi la îmbrăcarea togii de către proprietar. El ţinea evidenţa fibulelor şi a altor accesorii vestimentare.

Tunicele doamnelor se numeau palla şi erau folosite numai pentru exteriorul reşedinţei. În intimitatea casei se purta stola, echivalentul unei tunici barbateşti

Galaţi oraş roman V: INNOCENS

Afişul Muzeului de Istorie din Galaţi
cu exponatul lunii iunie, mormântul lui Innocens.

Între anii 1976-1979 specialişti ai Muzeului Judeţean de Istorie Galaţi, în colaborare cu cei de la Institutul de Istorie şi Arheologie "A. D. Xenopol" din Iaşi, au descoperit şaisprezece morminte romane, cel mai valoros dintre acestea fiind, mormântul 7. Acesta conţinea un schelet bine conservat, culcat pe spate, având capul orientat la V-N-V şi picioarele la E-S-E. cu mâinile aşezate pe abdomen, după ritul creştin, probabil iniţial încrucişate. Inventarul mormântului se compune din trei monede romane, de bronz, bine păstrate, din timpul împăratului Claudius al II-lea Gothicus, care a domnit în perioada 268-270 d.H, aşezate una între dinţii defunctului, alta în regiunea gâtului şi a treia pe umârul stâng. În mormânt s-au mai descoperit o fibulă de aur cu greutatea de 21 g, marcată cu o inscripţie cu litere latine "INN(OCENS), o cutie cilindrică de plumb, probabil folosita pentru medicamente, sau cosmetice, două catarame de bronz semicirculare, o căţuie geto-dacică, un opaiţ roman şi trei amfore romane.
Uitată câteva decenii descoperirea avea să fie transformată în urmă cu câţiva ani într-o adevărată telenovelă unde răposatul botezat urgent "Innocens" devine primul creştin român, sau dac, sau roman, date fiind asocierea căţuie dacică versus opaiţ roman, poziţia osemintelor tipic creştină, dar mai ales inscripţia "INN" devenită INNOCENS,  adică creştin nevinovat, posibil mort pentru credinţă. De aici mutarea moaştelor primului creştin  în Catedrala Episcopală cu pelerinaje, slujbe, tămâieri şi temenele atât în presa laică cât şi în cea religioasă, cu exagerari de genul:
"Innocens este un ofiţer dac in vârsta de aproximativ 30 de ani, aflat în slujba armatei romane, trecut la creştinism"

Galaţi oraş roman IV

ROMANIAN JOURNAL OF ARCHAEOLOGY, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie, Dorel Bondoc: 

Barboşi; un castellum de formă poligonală (pentagonală sau heptagonală) a fost ridicat în interiorul fostului castru, cândva în sec. al IV-lea, funcţionând în vremea lui Constantin cel Mare şi a urmaşilor săi. În pofida intenselor cercetări nu au fost precizate detalii tehnice arheologice ale castellum-ului, acestea rezumându-se mai ales pe informaţiile referitoare la vechiul castru. 

Plasată la vărsarea Siretului în Dunăre, fortificaţia de la Barboşi reprezenta un cap de pod nord-dunărean al cetăţii Dinogeţia (Garvăn) din provincia Scythia. Funcţia sa nu a fost se pare una special defensivă, ci mai degrabă una de observare şi semnalizare. Teritoriul avut în supraveghere era mărginit de valul de pământ Serbeşti-Tuluceşti.
Aşa cum s-a relevat de cei care au condus săpăturile arheologice (N. Gostar) existenţa fortificaţiei de la Barboşi se încheie pe la mijlocul sec. al IV-lea. În acest moment, sub presiunea goţilor, castellum-ul de la Barboşi este abandonat, funcţiile sale fiind preluate de fortificaţia de la Dinogeţia.
Asupra numelui antic al Barboşilor au fost exprimate câteva păreri: prima consideră că atât Barboşii, cât şi Bisericuţa-Garvăn, ar fi purtat numele Dinogetia (R. Vulpe, în Dacia, NS, 1, 1957, p. 162, nota 22; Gh. Stefan, în Dacia, NS, 2, 1958, p. 317-329); o alta localizează la Barboşi enigmaticul Turris (M. Comşa, în Istoria României, I, 1960, p. 731, nota 3; Al. Madgearu, în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208). În sfârşit, Barboşii au fost identificaţi cu Piroboridava din opera lui Ptolemeu (N. Gostar, în Apulum, V, 1965, p. 146-147). Gh. Săulescu, Descrierea istorico-geografică a cetăţei Caput Bovis (Capul Boului sau Ghertina) a cărei ruine se află în apropierea Galaţiului, Iaşi, 1837;
V. Pârvan, în AARMSI, II, XXXVI, 1913, p. 14-27;
Gh. Stefan, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349;
N. Gostar, în Materiale, VIII, 1961, p. 501 şi urm.;
Idem, în Danubius, I, 1967, p. 107-113;
S. Sanie, Civilizaţia romană de la est de Carpaţi şi romanitatea de pe teritoriul Moldovei, Iaşi, 1981;
L. Petculescu, în Pontica, XV, 1982, p. 249-253;
I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 18 şi urm.

Galaţi oraş roman III

Că zona Galaţi este plină de istorie nu mai trebuie să ne spună nimeni. Iată câteva exemple de istorie antică a localităţii:

1. la începutul secolului XX, Vasile Pârvan a numărat 11 tumuli pe platoul din partea nordică a Tirighinei. Peste 50 de ani Mihalache Brudiu număra 19 tumuli, pentru ca la sfârşitul secolului XX, tot el să găsească numai 7 tumuli, restul fiind distruşi de construcţiile anexe Combinatului Sirerurgic. O cercetare din 2009 a unui tumul din zonă, efectuată de istoricul Costel Ilie, de la Muzeul de Istorie din Galaţi, a descoperit 12 morminte din care 4 de incineraţie şi 8 de înhumaţie din perioada romană.
2. în 1892 în grădina unui olandez stabilit la Galaţi, situată lângă actrualul stadion universitar (Portu Roşu), s-a descoperit o amforă grecească cu rol de urnă funerară. La aproape un secol distanţă, în 1971, în aceeaşi zonă, lângă actualul cămin studenţesc de pe strada Domnească, s-a descoperit o amfora similară cu resturi de oase carbonizate. Mihalache Brudiu le considera în revista Danubius numerele 13-14 din 1992, ca fiind de cult dacic din secolele III-IV î.H., făra să avem însă o datare exactă cu C14.
3. În 1980 la 500 m vest de castrul roman de la Barboşi, cu ocazia unei excavaţii s-a descoperit o cană din argilă roşie din perioada romană.
4. în 1962 pe Valul lui Traian din localitatea Traianu, s-a descoperit o cană de lut cu toartă, probabil într-un mormânt.
5. în zona cimitirului din Cartierul Dunărea s-au descoperit cu ocazia amenajărilor edilitare mai multe elemente de fortificaţie romană, investigate sistematic între anii 1980 şi 2004, identificându-se un castellum de pământ, mărginit de mai multe şanţuri de apărare( fossa), în care s-au găsit mai multe cioburi de amfore, precum şi resturi de animale domestice. S-au identificat peste 20 de amfore, în care în antichitate se păstra vinul, dar şi uleiul de măsline. În apropiere se află necropola aşezării, cu morminte atât de înhumaţie cât şi de incineraţie şi cu diverse obiecte asociate cultului morţilor: ulcioare, căniţe, opaiţe romane, un inel de argint cu piatră pe care este gravată o acvilă, cuie, piroane, probabil din sicrie. Majoritatea sunt specifice culturii romane şi celei greceşti din antichitate.
6. Arheologul Gabriel Jugănaru a descoperit, în 2011 în necropola din Cartierul Dunărea, mormântul unei femei, care conţinea un pandantiv metalic semilunar, împreună cu mărgele de sticlă şi o monedă foarte rară de tip Tetrassarion emisă la Tyras pentru împăratul Caracalla, monedă ce a circulat între anii 206-217 d. H. Numărul mormintelor descoperite din aceasta necropolă se apropie de cifra de 100.
   
7. Miron Costin (1633-1691), a reuşit să citească şi comenteze o inscripţie romană descoperită la Barboşi (lîngă Galaţi): " Aşijderea o piiatră mare adusă la Gălaţi la biserica Dii, mai mult nu s-au putut înţelége, făr de atâta, lătinéşte: Severus imperator romanorum; iar românéşte: Sever a Râmului împărat. Şi acei cetăţi dzicŭ Gherghina." (Biserica Dii= Biserica Precista).
8. Gheorghe Săulescu (1799-1875), atras de ruinele cetăţii dacice şi a castellumului roman de pe înălţimea Tirighina (Ghertina) de la Barboşi, de lîngă Galaţi, ruine pe care le-a identificat cu cetatea Caput Bovis într-o “Descriere istorico gheografică” publicată în 1837, a publicat prima hartă a locurilor şi planurile fortificaţiilor romane.
   

Enisala

Enisala: Fotografie aeriana profesională şi reconstituire digitală
3 D, autor Mircea Stoian

Cetatea Enisala este situată la o distanţă de 2 km de satul Enisala şi la 8 km de oraşul Babadag, pe malul Lacului Razim (Razelm).
Construită pe un deal numit Gras, la o altitudine de 100 m, (impresionantă dacă ne gândim că la poalele dealului este nivelul mării), cetatea are formă poligonală cu un turn ce străjueşte poarta de intrare, 3 bastioane: la nord, est şi nord-vest şi 3 contraforturi.
Accesul în cetate se făcea pe o poartă înaltă cu arcadă dublă.

Planul cetăţii Enisala 1960
Arhiva de relevee a studenţilor facultăţii de arhitectură

Perimetru cetăţii este înconjurat de un zid de piatră (calcar) fixat cu mortar de var şi de nisip adus de pe malul Lacului Razim. Zidul are pereţi dubli, spaţiul dintre pereţi fiind umplut cu anrocamente şi argilă. În zidaria turnului şi a porţii de intrare s-au folosit şi pietre sau bucăţi de marmură de la alte monumente antice, care nu provin din zonă. Ziduri de apărare suplimentare se regăsesc pe pantele dealului şi pe malul lacului, constituind o reţea complicată de fortificaţii despre care unii cred că ar fi cea mai vastă din ţara noastră şi că ar proveni de la colonizarea greacă a regiunii în antichitate.
Cum spuneam într-o postare anterioară harta lui d'Anville din 1770-1779, cu traseul Dunării de la origini la gurile de vărsare, aduce puţina lumină şi în ce priveşte toponimia "Enisala". Pe respectiva hartă cetatea apare sub denumirea turcească Iegny-cala, tradus mot-a- mot: Sălaşul nou, (*Satul nou), iar mai jos unde lacul Babadag se deschide spre Razim şi spre mare este scris: Grosea. Ştim că cetatea Enisala se află amplasată pe Dealul Gras. O fi doar o coincidenţă? Pentru Enisala s-au folosit pe unele hărţi (portulane) şi alte denumiri (Pampola, Bambola), fără a se preciza însa că denumirea se referă la cetate.
Mai mulţi autori dau ca sigur numele de Enisala ca fiind traducerea din turcă a cuvintelor Sălaşul nou. Ori turcii au ajuns în Dobrogea abia după ce Mircea cel Bătrân nu a mai putut să le facă faţă şi după ce s-a retras din acest teritoriu pe care-l cucerise în 1388. Se întâmpla în 1416, când după haosul creat de moartea lui Baiazid, sultanul Mehmed I va anexa teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. 
Multe păreri ale istoricilor duc la ideea că cetatea Enisala a fost construită de Mircea cel Batrân şi nu de turci, sau de genovezi. Genovezii care primiseră după 1348 prin tratatele semnate monopolul comerţului în Marea Neagră, puteau avea la Enisala, sau în apropiere ceva magazii şi de ce nu o schelă pentru acostat celebrele lor caracca (apropos nu va sună mai apropiat decât turcescul kara kulak ["ureche neagră"] care se presupune că stă la originea numelui oraşului Caracal?). Cine crede că genovezii s-au oprit cu expansiunea comerciala la gurile Dunării se înşeală. Moncastro (Cetatea Albă) de la vărsarea fluviului Nistru în mare, Licostomo (probabil Periprava, posibil Chilia), San Giorgio (Giurgiu)  şi de ce nu Callada (Galaţi), unde genovezii au avut o colonie între 1395 şi 1445 până când oraşul a fost luat în stapânire de Ştefan cel Mare sunt dovezi ale expansiunii genoveze dincolo de gurile fluviului.
Menţiunea pe mai multe hărţi din perioada medievală a numelui Nuova Scala dat cetăţii Enisala mă face să cred că cetatea iniţială a fost începută de genovezi, poate chiar ca şi o colonie a republicii italiene, peste care a venit cucerirea valahă care a fortificat-o. Utilitatea militară a unei astfel de aşezări este indiscutabil mai mare decât cea comercială, aşa că rolul ei în controlul navigaţiei şi al gurilor Dunării a fost mult mai important decât depozitarea unor mărfuri. În fond genovezii aveau monopolul comerţului din Marea Neagră oferit de bizantini şi nu aveau de cine să se teamă, iar la o adică, dacă se ivea vreo primejdie, încărcau corăbiile cu mărfuri şi ridicau pânzele pentru a ieşi în larg.
Dar de ce nuova? A existat şi vecchia scala? Datele arheologice recoltate din ultimele campanii de săpaturi în zonă ne fac să credem în existenţa ei. La câteva sute de metri de cetate, între Vărarie şi Palanca arheologii au identificat urme de locuire aparţinând culturii Gumelniţa din secolul V î.H.. 

Săpături arheologice la Enisala în 2013
Foto Mircea Stoian (Fotografie aeriana prifesională)

Alte cercetări au scos la iveala necropole antice greceşti şi romane. Chiar aproape de cetate s-a descoperit o drahmă histriană din secolul IV î.H. Surse istorice scriu că în 1860 mai mulţi britanici care explorau Dobrogea otomană au scos din zidurile cetăţii un monument funerar din marmură albă, foarte frumos lucrat, scris în greceşte. Tot în greacă era scris şi epitaful unui medic antic din Tomis, pe o lespede de marmură, descoperit şi trimis la Bucureşti de Tocilescu în 1890.
Menţiunea de Heraklia am găsit-o prima dată pe o hartă a Deltei Dunării din 1867 desenată de capitanul britanic T. Spratt, ofiţer cartograf al Amiralităţii, care a efectuat măsurători în Dobrogea între anii 1856-1857. De ce Heraklia pe timpul stapânirii turceşti? Greu de spus. După cucerirea Dobrogei de către turci în cetate s-a instalat o garnizoană turcească, dar după ce turcii au ocupat şi toate gurile Dunării, ba chiar i-au azvârlit pe genovezi afară din Karadeniz, devenită lac turcesc, nu mai avea sens să fie menţinută aşa că a fost abandonată, ba chiar uitată, neintrând de exemplu în lista cetăţilor turceşti pe care otomanii în urma pirderii războaelor cu ruşii, au fost obligaţi să le dărâme.
În apropierea cetăţii a fost descoperit mormântul unui militar turc care avea în gură 6 monede din perioada sultanului Soliman Magnificul, probabil părăsirea cetăţii s-a făcut la sfârşitul secolului al XVI-lea. Se cunoaşte din cronicile turceşti şi numele ultimului comandant otoman.
Care au fost motivele abandonului cetăţii pe care recent am întâlnit-o după o perioadă de 40 de ani de la prima mea vizită?
În primul rând cucerirea otamană. În al doilea rând undeva între cucerirea romană şi cea otomană, Golful Razelm s-a inchis şi a devenit lagună maritimă. Depozitele aluvionare lăsate de Dunăre în ultimele două mii de ani a terminat şi Enisala, aşa cum terminaseră şi Histria. Cordoanele de nisip depuse, au format grinduri, peste care nu a mai putut trece nici triremele greceşti, nici galerele romane, nici caraccalele genoveze şi nici kayicurile turceşti, iar aşezarea şi-a pierdut din importanţa sa comercială şi a dispărut. 
Sic transit gloria mundi!

Enisala, august 2013

Calea lui Traian din judeţul Galaţi

Harta cursului Dunării de la origini până la vărsare
autor: Jean Baptiste Bouguignon d' Anville
elaborata între 1770-1779

În cartea sa "Fortificaţii liniare romane în stânga Dunării (II), Terminologie relativă", istoricul gălăţean Costin Croitoru face un amplu inventar al toponimiei "traian-troian" şi a existenţei acestuia în documente, hărţi, tradiţie populară, etc. Printre hărţile amintite pe care se identifică o "cale a lui Traian", este şi cea publicată la Paris în 1779 de Jean Baptiste Bourguignon d'Anville, cartograf regal francez, dedicată Dunării, de la izvoare şi până la vărsare, păstrată în mai multe exemplare în diferite biblioteci din lume. Cea de mai sus este din Bibliotheque nationale de France şi este accesibilă pe gallica.bnf.fr.
Observăm în zona apropiată oraşului nostru un traseu marcat printr-o linie punctată, "Voie trajane", întinsă între Şerbeşti şi satul Vădeni (comuna Cavadineşti) continuându-se spre satul Traian din Basarabia, aşa numită "şosea Galaţi-Bender", azi disparută, care se suprapunea în diferite sectoare pe Valul lui Traian Tuluceşti- Şerbeşti.

Remarcam cu plăcere şi alte toponime conservate în secolele de când a fost desenata aceasta hartă: Giurgiulesti, Tulucesti, Pisco, Oancze, Vadeni, Adam, Szerbanesti, Tecuczi, Dzerul R., Sohului R., Korod, Gergina, Cigănesti, Barladeni, Cohurlui.
Despre alte lucruri interesante din harta lui d'Anville despre Dobrogea în episodul următor.

Valul lui Traian în scrierile lui Miron Costin

Letopiseţul Ţării Moldovei

Miron Costin (1633-1691) învăţat şi cronicar moldovean, promotor al ideii de latinitate a limbii române şi al originii romane a poporului nostru, este primul autor care aminteşte de valurile de apărare din sudul Moldovei şi de cetatea Gherghinei, atât în Cronica Moldovei şi a Munteniei, mai cunoscută sub denumirea de Cronica Polonă, (fiind scrisă în limba poloneză într-un stil epistolar şi dedicată unui prieten polonez Matezinsky), cât şi în De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, din care citez:

De acestŭ vestitŭ împărat ai şi şanţul Troianul, săpat de oştile lui în vécinica pomenire, începândŭ din Țara Muntenească, peste toate apéle acéstea, care s-au pomenitŭ, Sirétiul, Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, pănă la Don, totŭ acestŭ şanţŭ, carile îl vedem aicea la noi. Eu l-am trecut aproape de Nipru, pre la un târgŭ anume Vcioraşnoe, tot pre câmpii, acel oraşŭ nu departe de Chiov ieste, şi Chiovul ieste pre apa Niprului şi presémne cum mérge şanţul, apa Niprului, mai sus de Chiov o au trecut-o Traianŭ cu oştile sale.

Să află unii de zicŭ că acestŭ şanţŭ, carile îl vedem pănă astăzi suptŭ acestŭ nume, Troian, să fie săpatŭ pentru sprijineala dispre tătari, închizândŭ locul dispre câmpi de năvala prăzilor tătărăşti, în care era şi răposatul Panaiotachie terzimanul cel mare şi vestit pe vrémea lui la împărăţie. Nu ştiu unde şi la ce istorii va fi cetit acestŭ lucru. La voroavă cu mine pentru şanţul acesta, au dat samă că un istoric, anume Bonfin, ungur, pomenéşte de şanţul acesta. Cum mi să pare, cine atâta loc de lume, începândŭ din Ţara Muntenească, pănă peste apa Donului ar hi putut apăra peste totŭ locul? Şi aicea la noi, să zicem că de la capul şanţului, de unde să încépe totul, pe deasupra Galaţilor, alăturea cu Dunărea mérge pre aproape şi peste Prut, iar nu departe de Dunăre, pre la satul turcesc acum, Troianul; dară deci unde să dipărtează la câmpi şi de la Dunăre şi de la Marea Neagră, iar peste apa Nistrului, ca mai departe mérge peste câmpi pe la târgul Vcioraşnoe, pre unde l-am trecut eu, mai pe din sus de Chiov lovéşte la Nipru şi de la Niprul cu mai mare depărţime de mare, la Don. Cum zicŭ, cine ar fi putut apăra atâta loc Bahtri, sau Bahtriana, în Afganistanul de azi. şi ţine? Că de au fostŭ aicea ţara discălicată des de Traian, cum ieste între acéste ape, Prutul şi Nistrul, dară de la Nistru pănă la Nipru şi de la Niprul pănă la apa Donului şi Traian-împăratul prin pustii au mersŭ. Aşa şi lui Panaiotachie i-am răspunsŭ, la ce n-au ştiut cum mi-a mai răspunde. Aşa zic şi celorlalţi, câţi au mai scris, aşa şi lui Bonfin, de au scris aşa, cum să fie sanţul acéla săpat de vreo sprijineală de tătari. Mai de crezut suntŭ acéia carii ţin că Traianu-împăratul au săpat acesta şanţŭ în vécinica pomenire şi veste şi să să ştie şleavul oştii de ceia carii să tragŭ după oşti mari, niguţători şi oşténi, cum vedem şi acum pre împăraţii turceşti şi vezirii lor, pre unde mergŭ cu oştile, fac movile pe şleavul oştilor şi pentru véstea şi pentru îndireptarea celora ce vin, ori oşténi, ori olăcari, ori niguţători, pre urmă dupre oşti. Nici te mira cu cine ar fi săpatŭ un şanţŭ mare ca acesta căci cu mult mai mare au fost, numai cu vremi îndelungate s-au năruit şi mâlit o oaste de 600.000 de oameni numai slujitori, fără alte mulţime. Într-o zi o sută de mii de oameni să să înşire în rândŭ unul lângă altul, să arunce lutul cineş dreptŭ sine, caută cât loc pot coprinde 100.000 de oameni. Pre uşoară socoteală: loc de doao mile de céle mari, de nu şi trei mile vor coprinde 100.000 de oameni, un conac întreg să face de oaste mare. Şi la 600.000 de oameni, a şasea zi într-o săptămână o dată unui om vine rândul la săpat. Şi acestŭ număr al oştii acelui împăratŭ, fără altă mulţime ce să trăgea după oşti, scrie Dion istoricul, carile au scris viiaţa şi faptile acestui împărat şi Evtropii istoricul, carile au scris viiaţa lui Adrian-împăratul, ginerile lui Traian, carile, după moartea lui Traianŭ, el au stătut împăratŭ Râmului. Și acesta Adrian au făcut Odriiul, oraşul, pre numele său, unde să împreună trei ape: Tungea, Mariţa şi Arta în pământul Trachiei. »