luni, 12 februarie 2018

Papirusul latin Hunt

Alfred Hunt și Bernard Greenfell în timpul expedițiilor din Egipt.
Descoperit în 1925 în Egipt de profesorul Hunt papirusul scris în limba latină este un „pridianum” un fel de registru anual al unei cohorte de soldați romani cantonați la Dunărea de jos după cucerirea romană a Daciei de către Traian.
Aflat în prezent la British Museum și cunoscut ca „Papyrus 2851” documentul studiat de numeroși istorici români evidentiază persistența stăpânirii romane la nord de Dunăre și după cucerirea Daciei de către Traian în anul 106. În papirus sunt semnalate Piroboridava, Boridava și regiunea Trans Danuvium zone în care soldații romani din cohorta I Hispanorum Veterana Quigenaria Equitata nu numai că efectuau incursiuni și le aveau in supraveghere, dar aveau și garnizoane.
Jurnalul de activitate al cohortei romane cuprinde „ordinea de bătaie” a trupei, misiunile, pierderile și activitățile principale. Cohorta era formată din veterani din Spania (Hispanorum Veterana) și avea în componență cavalerie. Întâlnim aceasta cohortă printre constructorii și paznicii castrului roman Angustia din Comolău, azi satul Reci de lângă șoseaua care leagă Moldova prin Pasul Oituz de Transilvania. (Interesant este faptul că pe Harta Iosefina din 1769-1773 localitatea se numea Romolo v. Komolo).
Se presupune că acesta cohortă a functionat în zona țării noatre de pe vremea guvernatorului Moesiei Quintus Pomponius Rufus (anul 99 d.H) și pâna în 115-117 d. H. când este intâlnită în Egipt probabil ca urmare a războaielor din Iudeea. Numele reconstituit de Hunt al prefectului cohortei pare a fi Varro Nicanus, iar structura unității militare cuprindea 546 luptători din care 6 centurioni, 4 decurioni, 119 cavaleri. Printre soldați se numărau originari din Grecia, Macedonia, Moesia. Sunt enumerate pierderile: 10 morți dintre care unul masacrat de tâlhari și 53 plecați cu diferite sarcini în Grecia, după echipamente, în Trans Danuvium după cai, sau la nord de Dunăre în garnizoana Piroboridava.
Papirusul Hunt constituie prima atestare documentară a capului de pod de la nord de Dunăre și a faptului ca regiunea era controlata de armata romana din Moesia. Documentul întărește dovezile arheologice descoperite în capul de pod din sudul Moldovei: altarul votiv închinat lui Hercules Victor de către Lucius Iulius Iulianus, descoperit la Serdaru în 1911, necropolele de la Barboşi, cele din Micro 20 din Galaţi, sarcofagul descoperit în Galaţi, pe strada Lozoveni, cel descoperit la Barboşi la Depozitul de muniţii în 1904, cavoul ofiţerului roman descoperit în 1974 lânga Oficiul Poștal Dunărea, devenit celebru mai ales prin interpretarea dată de "Innocens" primul creştin atestat din România. Dacă adaugăm la acestea prezența fortificațiilor romane de la Caput Bovis-Gherghina, castellum-ul de pământ de pe dealul Țiglinei și valul lui Traian Tulucești-Șerbești avem imaginea unui teritoriu cuprins între limesul imperiului care a fost nucleul unei comunităţi romane importante care a durat mult chiar şi după retragerea romană din Dacia.
P.S. Organizarea militara a unei cohorte era următoarea:
Quigenaria era compusă din 500 soldați călare împărțiți in 16 subunități numite „turmae”,  formate din 32 de soldați. Fiecare turmae era condusă de către un „decurio” peste care șef era „centurion” care coordona 3 turmaes și peste ei „praefectus”, comandantul. Acesta avea în subordine: „decurio” (căpitan de cavalerie), „optio” (locotenent), „signifer” (stegarul), „Tesserarius” (subofițer) , „Immunes” specialiști experimentați care nu participau la lupte (fierari, tâmplari, geniști, etc.) și „pedites” infanteriști.

vineri, 9 februarie 2018

Întâlniri diplomatice pe nava "Nahlin"-"Luceafarul"- "Libertatea"




Scriam acum câțiva ani (fără diacritice) despre faptul că la Galați a avut loc pe nava "Nahlin" rebotezată "Luceafărul" întâlnirea dintre Regele Carol al II-lea și ministrul de externe polonez.
Am găsit în arhivele franceze detalii despre aceasta întâlnire.
Colonelul Beck a sosit inopinat la Galați cu trenul pe data de 19 octombrie 1938 pentru a se întâlni cu regele Prezent la manevrele militare. Întâlnirea a durat de la orele 16 la orele 20 și Beck a luat cina cu regele și cu ministrul de externe român Nicolae Petrescu-Comnen și a plecat din oraș cu trenul la ora 23.

joi, 4 ianuarie 2018

Cetatea Crăciuna şi Târgul Soci

Harta Moldovei lui Ştefan cel Mare
O hartă tipărită la începutul secolului XX sub patronajul P.S. episcopului Conon Aramescu Donici de către Vladimir Mikonisev (?) intitulată: "Harta Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare Voievod" aduce din nou în atenţie localizarea cetăţii Crăciuna despre care am mai scris aici.
Spre deosebire de alte izvoare istorice care plasează vestita cetate cucerită de Ştefan cel Mare de la voievodul Ţării Româneşti Radu cel Frumos, (fiul lui Vlad Dracul şi frate vitreg cu Vlad Ţepeş), în harta mai sus amintită localizarea este indicată a fi pe apa Râmnicului în apropierea cunfluenţei cursurilor de apă: Zăbala, Năruja şi Putna.

Problema existenţei cetăţii Crăciuna este similară cu cea a Târgului Soci, locul unde a avut loc bătălia mai sus amintită dintre moldoveni şi munteni, primii dorind să înlocuiască pe tronul Ţării Româneşti favoritul sultanului (şi iubitul acestuia) Radu cel Frumos cu protejatul lui Ştefan, pe nume Basarab Laiotă ("cel Bătrân", diferit de nepotul său Ţepeluş "cel Tânar"). 
Ori recent istoricii români au ajuns la concluzia că Târgul Soci este localizat în judeţul Vrancea la Hânguleşti, sat component al comunei Vultur, aproape de vărsarea râului Putna în Siret, foarte aproape (daca nu chiar în acelaşi loc) cu cetatea Crăciuna.
A fost chiar o cetate la Crăciuna? Imaginile din satelit ale zonei nu scot în evidenţă nimic care să amintească de o construcţie militară. Probabil Crăciuna a fost o fortificaţie din pământ şi lemne care în urma asediului a fost distrusă şi ulterior sub influenţă factorilor de mediu a dispărut. 
Deşi internetul este plin de imagini fanteziste ale cetăţii dispărute, promovate mai ales de mişcarea traco-dacică contemporană, faptul că nu sunt urme vizibile ale existenţei ei mă determină să cred că pentru a putea fi aparată fortificaţia trebuia să fie înconjurată de apă, lucru perfect posibil daca ne gândim că în zona respectivă Siretul a avut si încă mai are multe meandre. Deci presupun că cetatea Crăciuna a fost de fapt o fortificaţie de pământ pe o insulă, probabil între zona de vărsare a Putnei şi a Buzăului în Siret.
Amplasamentul cetăţii la întâlnirea căilor comerciale mari ale Moldovei şi Munteniei: valea Bârladului, valea Putnei, valea Râmnicului şi cea a Siretului a dus la prosperitatea ei până la distrugerea din secolul XV.
Modificările majore survenite la sfârşitul domniei lui Ştefan (pierderea porturilor Chilia şi Cetatea Albă) şi după moartea voievodului (transformarea Brăilei în raia turcească), aveau să pecetluiască soarta Târgului Soci şi a Cetăţii Crăciuna: drumurile comerciale se reorganizează spre noul port de la Dunăre al Moldovei: Galaţi.

joi, 16 noiembrie 2017

Şi chiştoacele sunt bune la ceva....

În urmă cu mai mulţi ani am găsit într-un pom din curtea casei părinteşti un cuib de pasăre construit din sârme, şfoară, plastic şi câteva crenguţe. Păsările construiesc cuiburile cu ce au prin apropiere, lucru observat şi de cercetătorii de la Universitatea Autonomă Mexicană care au găsit în zonele urbane cuiburi ticsite cu mucuri de ţigară peste care păsările depuneau ouă.
Intrigaţi de această descoperire colectivul catedrei de biologie din universitate a verificat prezenţa paraziţilor hematofagi pe puii clociţi în cuiburi cu resturi de tigări şi cuiburi normale, construite din resturi vegetale, constatând că numărul de paraziţi hematofagi (căpuşe) era semnificativ mai mic în cuiburile cu ţigari decât în celelalte. Ori se ştie că tutunul este un repelent natural pentru insecte, bunicile noastre puneau levanţică şi foi de tutun printre haine, să nu le atace moliile, nu foloseau nici permetrin, nici DDT, nici DEEA, nici Autan sau Off, că nu aveau. 
Dar aici se ridică problema dacă păsările fac cuiburile căptuşite cu tutun deliberat sau este numai o coincidenţă. 
Pentru a verifica acest lucru biologii mexicani au recurs la un experiment identificand 32 de cuiburi active din campusul universitar, de la două specii: vrăbii şi un fel de scatiu nord american, pe care le-au supravegheat de la apariţia ouălor şi până la crşsterea puilor. Mai mult de atât la jumătate din cuiburi au înlocuit în absenţa părinţilor cuiburile care conţineau resturi de ţigară cu unele asemănatoare din material ce imita ţigările şi le-au populat pe toate cu căpuşe obţinute din alte cuiburi. 
La finalul experimentului au constatat că în cuiburile care conţineau tutun nu existau căpuşe, în timp ce în celelalte paraziţii erau prezenţi. 
În plus s-a constatat preferinţa păsărilor pentru cuiburile "originale" în dauna celor asemănătoare dar fără tutun, concluzionându-se că pasările colectau resturile de tutun pentru a alunga paraziţii.

P.S. Mă gândesc să studiez şi eu cuiburile scatiilor din curtea spitalului de pneumoftiziologie unde lucrez şi unde zilnic se adună mii de chiştoace de la ţigarile fumate de bolnavii de plămâni, fie ei tuberculoşi sau nu. 
Cel mai dificil îmi este să dojenesc bolnavii pe care-i prind fumând pe la colţuri în curtea spitalului ştiind cât de mult fumează câteva colege în timpul raportului de gardă pe spital, sau infirmierele ce se adună prin cotloane pentru a trage câteva fumuri. 
Oare cum o fi să-i spui ca medic unui pacient: lasă-te de fumat ca-i să mori! dacă el nu te vede din norii de fum din cabinet?

luni, 13 noiembrie 2017

Cine face puiulul mare sau despre antibioticele din carnea de pui.

În anul 1948 Thomas Jules un biolog britanic a efectuat un experiment cu două populaţii de pui crescuţi în hale de producţie similare: a adăugat în hrana unora antibiotice, în timp ce pe alţii i-a hrănit la fel, dar fără adaos de antibiotic. 
După mai multe săptămâni s-a constatat că păsările crescute cu acelaşi furaj, dar cu adaos de antibiotic, erau mai mari, mai sănătoase, iar numărul pierderilor la acest lot era semnificativ mai mic decât la celalalt.
Cercetarile lui Jules au determinat o explozie a utilizării antibioticelor în zootehnie, astfel că în prezent se folosesc anual peste 15.400 de tone, cantitate ce reprezintă 80% din producţia mondiala de antibiotice, nu numai în crescătoriile de păsări ci şi în cele de porci, vite şi mai nou în acvacultură.
Deşi Uniunea Europeană a interzis de 15 ani administrarea profilactică a antibioticelor în zootehnie, rezumând utilizarea lor numai la tratamentul infecţiilor, alte ţări precum SUA prin Food and Drug Administration încearcă abia acum să se alinieze la această cerinţă, sub presiunea publicului şi a marilor companii de desfacere a produselor de avicultură: Mc Donalds', Kentucky Fried Chicken, sau reţeaua de magazine Walmart.
Un rol important a avut-o şi aparitia în septembrie 2017 a cărţii Big Chicken a ziaristei americane Maryn McKenna o neobosită luptătoare pe frontul sănătăţii publice, a siguranţei alimentare şi a utilizării raţionale a antibioticelor, care a dezvăluit publicului larg ce se desfăşoară în spatele uşilor închise ale marilor hale de producție a păsărilor din America.

P.S. Nu ştiu cine se ocupă de cercetarea sistematică a loturilor de carne de pasăre produse în România, dar aşa cum ne-am obişnuit probabil răspunsul este cel clasic: Direcţia Sanitar Veterinară şi de Siguranţa Alimentului. 
Cum o face, cu ce oameni, cu ce laboratoare, numai ei ştiu şi de obicei ţin pentru ei. Câte alerte au declanșat experții A.N.S.V.S.A. știm cu exactitate: 2 din 56 produse originale din România dar identificate de țările Uniunii Europene, din care unul în 2014 pentru doze peste L.M.A (limita maxima admisibilă) la carnea de pui pentru tetraciclină. Cu un an înainte, în 2013 Germania alerta Europa cu privire la carnea de curcan din România care conținea doze peste L.M.A. la antibioticul enrofloxacină.
Cât de mult și de precis sunt controlați producătorii și medicii veterinari care lucrează în aceste complexe din zootehnie e greu de aflat. Într-o ţară în care cancerul corupţiei a cuprins toate laturile a activităţii economice şi sociale mi-e şi frică să mă gândesc.
Oare pe ferma "Salcia" de creştere a porcilor din judeţul Teleorman a fiului domnului Dragnea cine o controlează?

Acvacultura şi rezistenţa microbiană multiplă la antibiotice


Ne întrebăm adesea ce să mai mâncăm să nu ne îmbolnăvim de la atâtea chimicale. Boala vacii nebune, toxiinfecţiile alimentare, salmonelozele de la carnea de pui, sau E.coli din carnea de vită contaminată au determinat din ce în ce mai mulţi oameni să înlocuiască treptat sau radical carnea de animale cu peşte, creveţi, sau alte fructe de mare, sau să se îndrepte spre alimentaţia vegetariană, chiar vegană. Să vedem însă cum stăm cu peştele.
În privinţa peştelui la noi în ţară oferta este destul de redusă. 
Cu excepţia câtorva specii de peşti autohtoni de apă dulce (crap, şalau, ştiucă, somn, caras, scrumbie) prezente inconstant în vitrinele magazinelor, cea mai mare parte din peştele vândut provine din importuri, din care 3/4 este peşte de acvacultura (doradă, păstrav, lup de mare, somon, mai rar chefal, calcan) şi puţin din captură (sardină, ton, peşte spadă). Exceptându-i pe ultimii doi (despre care este dovedit că acumulează în carnea lor metale grele provenite din peştii mai mici cu care se hrănesc de-a lungul vieţii), rezultă că avem la dispoziţie pentru o alimentaţie sănătoasă doar sardele, la care putem adăuga macrou şi hering aproape totdeauna congelate.
Recent un grup de cercetatori chinezi (Dalian University of Technology) a testat prezenţa bacteriană în nămolul din bazinele în care sunt crescuţi peşti pentru consum, ocazie cu care a constatat că numeroase specii bacteriene izolate erau rezistente la mai multe antibiotice, inclusiv la cele de generaţii noi. Principala sursa de antibiotice pentru apa şi sedimentele din bazinele de acvacultură erau furajele concentrate cu care se hrăneau peştii, furaje fabricate din subproduse de origine animala. Au fost identificate ţările producătoare (Rusia şi Peru) şi analizată prezenţa genelor care conferă rezistenţa bacteriilor la diferite tipuri de antibiotice precum şi concentraţia antibioticelor în furaje: 54 ng/g la cel din Rusia şi 19 ng/g la cel peruan.
Continuând cercetările savanţii din China au incubat zilnic probe atât din apa cât şi din sedimentele bazinelor de peşte, izolând şi identificând speciile bacteriene pe o perioada de 50 de zile. 
S-a constatat că pe măsură ce treceau zilele experimentului, numărul bacteriilor rezistente din numărul total de germeni creştea, iar îngrijorător a fost faptul că rezistenţa la antibiotice identificată prin prezenta genelor ce le-o conferă, era trecută de la germenii banali, uzuali în bazinele de acvacultură la germenii din apa oceanică. Cu alte cuvinte folosind în acvacultură hrană pentru peşti de origine animală care conţinea antibiotice determinăm apariţia de rezistenţe bacteriene în habitate până acum considerate libere de acest flagel care bântuie spitalele şi cumunităţile umane.
Şi să ne mai întrebăm de ce tulpina intens toxigenă de Clostridium difficile foarte rezistenta la majoritatea antibioticelor a apărut în regiunea Marilor Lacuri americane?
prelucrere dupa The Economist septembrie 2017

vineri, 8 septembrie 2017

Carantina din Galați la 1837

Anatol Demidoff tablou de Karl Brulfoff
1831, Palazzo Pitti Florența
Anatol Demidoff s-a născut și a trăit cea mai mare parte din viață la Paris unde tatăl său era ambasadorul Rusiei în Franța, funcție pe care a ocupat-o și Anatol după moartea tatălui său.
Educat în spiritul și valorile culturii franceze, Demidoff a fost un mare admirator a lui Napoleon Bonaparte și un apropiat al familiei împăratului, prieten cu elita culturală pariziană și protector al artistilor care orbitau în jurul lui.
În 1837 a organizat pe cheltuiala proprie o expediție în sudul Rusiei, Crimea și principatele române, la care a invitat 22 de oameni de știință si artiști francezi, printre care pictorul și graficianul August Raffet care ne-a lăsat superbe desene cu locurile prin care a trecut. Expediția condusă de sociologul, inginerul și economistul Frederic Le Pley a costat 500.000 de franci și s-a încununat cu scrierea de către Demidoff a cărții: "Călătorie în Rusia Meridională, Crimea trecând prin Ungaria, Valahia și Moldova", în patru volume: 1840-1844 și retipărită în mai multe limbi în anii următori. Deși Demidoff dedică lucrarea țarului Nicolae care nu-l simpatiza pentru simpatia lui pentru francezi, acesta nu face altceva decât să se înfurie din cauza numeroșilor francezi care făcuseră parte din expediție.
Bogat ilustrată de către Raffet cu peste 100 de desene ale locurilor prin care a trecut, cartea aduce si câteva precizări cu privire la organizarea carantinei în principate și la Galați:
"Pe linia nou adoptata a graniței fiecare națiune are stabilită o linie de carantină, de supraveghere si de purificare* pentru toate sosirile de pe malul drept al Dunării.**
Lazaretul moldovean este stabilit la Galați, nu departe de gura Prutului, iar rușii au stabilit punctul lor de observație pe malul stâng al aceluiași curent (n.n. pe Prut), în punctul cel mai apropiat de Moldova, dar comunicațiile dintre acest principat și Basarabia ar putea probabil să fie cu decență mai puțin împiedicate.
Stabilirea carantinei pe Dunăre este un avantaj remarcabil al acestei noi ordini a lucrurilor. Riscul de contaminare a fost de multe ori împiedicat de această instituție vigilentă. Carantina este stabilită la Galați, este sub protecția miliției (de carantină) și condusă de un comitet sanitar format din inspectorul sanitar (în ambele principate), din șeful departamentului de interior, hatmanul și din medicul de carantină principal".
* purificare: dezinfecție
** Dobrogea, teritoriul Imperiului Otoman.