Istoria medicinii I: Începuturile medicinii începuturile omenirii

Este indiscutabil că originile medicinii sunt la fel de vechi ca şi omul. Încă de începuturi, în zorii civilizaţiei omul primitiv intrat în contact cu alţi semeni, sau cu diferite animale şi suferind agresiuni din partea lor, sau îmbolnăvindu-se din cauza carenţelor alimentare, sau a infecţiilor de tot felul, a avut nevoie de îngrijiri. Pornind din experienţa acumulată din strămoşi şi transmisă din generaţie în generaţie, practicile cu caracter terapeutic nu aveau la bază nimic comun cu medicina modernă ci se bazau pe observaţii şi tratamente empirice ce făceau parte din bagajul cultural al grupului de oameni primitivi. În paleoliticul timpuriu omul primitiv era în special culegător, consumând din mediul înconjurător hrana pe care o găsea în apropierea lui: plante, fructe, seminţe, rizomi şi rădăcini, ouă de păsări, insecte, moluşte, cadavre de peşti, de animale marine sau de animale de pe uscat. După un timp desprinzându-se de animalitate şi începând să gândească şi să comunice cu ceilalţi membri ai cetei lui, omul primitiv a putut trece de la cules la vânarea animalelor, care îi aducea o cantitate mare de alimente pentru ei şi ceată sa. 

Până la utilizarea armelor vânătoarea omului primitiv se desfăşura asemănător cu vânatul maimuţelor colobus sau a puilor de babuin de către hoardele de cimpanzei sau de maimuţe bonobo din Congo, prin dezorientarea victimei prin strigăte şi agitarea crengilor de copac, apoi de urmărirea ei nemiloasă terminată cu ucidere şi devorare. Pe măsură ce-şi perfecţionează tehnica maimuţele bonobo atacă şi mamifere mici, sau pui de mamifere mari. În mod similar şi omul primitiv a vânat întâi animale rănite sau bolnave încercuindu-le, lovindu-le cu mâinile şi muşcându-le cu dinţii. În timp a început să se folosească la vânat de unelte: pietre, ghioage, oase de animale sau de om. După ce comunicarea interumana a devenit disponibilă în colectivităţile de oameni primitivi, s-a putut trece la vânătoarea prin hăituială a vânătului mare (elefanţi, bivoli, zimbri, bizoni, mamuţi, cai, cerbi, antilope etc.), care era mânate din spate cu strigăte şi agitarea unor crengi şi apoi împinse spre prăpăstii şi râpe unde erau ucise. Mai târziu acest tip de vânătoare primitivă s-a modernizat prin utilizarea focului în alungarea şi hăituirea animalelor şi prin săparea unor gropi în arealul de vânătoare în care să cadă vânatul. O astfel de metodă de vânătoare care aducea cantități sporite de mâncare în peştera hoardei a dus la apariţia şi la dezvoltarea în societatea primitivă a unor ierarhii, comparabilă cu cea a maimuțelor antropoide care vânează curent (bonobo şi cimpanzeii): femela dominantă mănâncă prima şi împarte cu celelate maimuţe femele şi cu puii lor, în timp ce masculii fură bucăţi mari de carne pe care le consumă singuri. 
După descoperirea focului arsenalul oamenilor primitivi s-a îmbogăţit cu beţe ascuţite şi întărite la foc, din ce în ce mai lungi pentru a evită apropierea de animalul vânat furios şi mai apoi de unelte din piatră, de diferite tipuri și modele în funcție de regiunea în care trăiau. Animalele mici şi păsările n-au putut fi vânate sistematic până la apariţia arcului cu săgeţi. 
Era inevitabil ca în partidele de vânătoare individuale sau comune să existe accidente mai mult sau mai puţin grave care trebuiau îngrijite şi cine era mai dibace la acest tip de nursing primitiv decât femeile?
Naşterea şi îngrijirea copiilor a condus instinctiv la dezvoltarea unor aptitudini la femeile primitive de protejare a celor bolnavi sau răniţi. Era şi normal, în societăţile primitive masculii plecau după hrană, iar femelele rămâneau grupate împreună cu puii lor în jurul bivuacului fie el peşteră sau alte improvizaţii asemănătoare.