"Penicillin story" II: Precursorii

Mulţumită penicilinei.. mă voi întoarce acasă!

În literatura medicală fuseseră publicate deja observaţiile altor bacteriologi cu privire la acest fenomen. Astfel în 1877 Louis Pasteur şi  Jules Fracois Joubert au observat că bacilul cărbunos (bacilul antrax) creşte fără probleme în urina sterilă, dar se dezvoltă puţin, sau deloc în urina contaminată bacterian cu alţi microbi.
Victor Babeş a demonstrat în 1885, că dacă pe un mediu de cultură creşte un germene, el va împiedica prin substanţele pe care le secretă dezvoltarea altor germeni.

Prima aplicaţie clinică a acestui fenomen va fi efectuată de Arnaldo Cantani la Padova în 1885, prin insuflarea terapeutică în plămânii bolnavilor de tuberculoză a unor culturi mixte de bacterii numite  bacterium termo. Bacilii Koch disparea din spută fiind înlocuiţi de bacilii termo.

Carl Alois Filip Garré în 1887 a demonstrat antagonismul bacterian folosind doua culturi bacteriene pe aceeaşi gelatină: una cu Stafilococus Pyogenes, alta cu Bacillus flourescens, la distanţă de 3-15 mm una de alta. B. Fluorescens creştea mai repede şi prin substanţele pe care le secreta, oprea dezvoltarea stafilococului.

Karl Gottfried Paul Döehle în 1889 a demonstrat inhibarea unei colonii de bacili cărbunoşi împrăştiaţi pe o placă, de inocularea în centrul placii Petri a unei culturi de Micrococus Anthracotoxicus.

Toate aceste lucrări au adus o concepţie noua, cea de antibioză, termen folosit de Jean Antoine Villemin prima data în 1889, pentru a desemna antagonismul bacterian.

De la lucrările de laborator s-a trecut destul de repede la terapia cu substanţe bacteriene a unor boli infecţioase. Astfel Theodor Rumpf a pretins în 1893 că a vindecat bolnavi de febră tifoidă la Hamburg, administrându-le în injecţii bacili piocianici.

Ivan Honl şi Jaroslav Bukovsky în 1899 au folosit proteine extrase din culturi de B. Pyocianic pe ulcere infectate.

Rudolf Emmerich şi Oskar Low în 1899 au extras din culturi de piocianic o substanţă bactericidă numită de ei pyocianază, toxică pentru bacilii tific, difteric, cărbunos şi pentru stafilococ.

Georg Escherich în 1906 şi Alphonso Sonnenberg în 1913 au experimentat utilizarea pyocianazei cu rezultate bune în: difteria acută, portajul difteric, sinuzite, portaj de meningococ, angina Plaut Vincent şi altele.

Jean Paul Rappin a descoperit că filtratul din cultura de B. Subtilis, dar şi cele din culturi de B. Mesentericus şi B. Megatherium, produc inhibarea puternică a culturilor de B. Tuberculosis.

Albert Vaudremer a observat de asemenea că Aspergillus fumigatus digera coloniile de bacil tuberculos şi a trecut la admninistrarea de injecţii cu  fumigacină la bolnavii tuberculoşi.

În 1909 medicul danez A. Schioetz  a observat că un bolnav cu o angina stafilococică, internat într-un salon cu bolnavi de difterie, din greşeală, nu a contractat difteria. Bazat pe aceasta observaţie el a tratat şi chiar a reuşit sterilizarea purtătorilor de bacili difterici pulverizându-le culturi de stafilococ în faringe.

Experimente similare au avut loc şi cu B. Friedlander în difterie, sau pneumococ în infecţiile cu meningococ.

Cel mai clasic exemplu este cel al lui Metchinicoff care a sugerat terapia infecţiilor intestinale prin administrarea unor germeni saprofiţi, cum ar fi B. Acidophilus. 

Newman în 1915 a tratat infecţiile urinare vezicale prin inoculare în vezică a bacililor lactici.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea sunt descoperite primele antibiotice.

Gosio va obţine în 1896 primul antibiotic dintr-un mucegai de tip Penicillium, numit acid mycophenilic.

M. Nicolle va demostra în 1907 că B. Subtilis produce o substanţă antibiotică.

Rudolf Lieske va dovedi în 1921 că actinomicetele secretă substanţe antibiotice. Andre Gratia şi Sarah Dath în 1924 descoperă strepotrixul, iar Paul Kimmelsteil în 1924, H. Munch în 1925 şi F. Sartorius în 1924, obţin o substanţă cu rol antibiotic, care va fi comercializată sub denumirea de Sentocym  în infecţiile urinare, fiind sintetizată de bacilul cytoliticus.