Vizitii, muscali, scapeţi în Galaţiul de altădată

Muscali în faţa Bisericii Greceşti din Galaţi

Ethel Greening Pantazzi: "Roumania în light and shadow", 1921:

„Vizitiii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în spate.

Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de culoare galben-pai are o tăietură „olandeză’, arătându-le feţele de o culoare copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nici-o expresie, în afara de riduri. Pe cap poartă şepci cu cozoroc.

Toţi aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”. Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor. Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabil.”

Scopiţii, sau scapeţii sunt o sectă religioasă rusă iniţiată de un locuitor al Petersburgului în secolul XVII, pe nume Kondratov Selivanov. De fapt se consideră că Selivanov (sau Selivanoff), altfel un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc, n-a făcut decât să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care circulau prin popor. Perioada era propice pentru a prosti lumea, iar Selivanov care se credea Mesia, dar în acelaşi timp se considera ca fiind nepot al Marelui Petru, a sfârşit pentru a fi deportat în Siberia de împărăteasa Ecaterina a II-a.

În perioada deportării a propovaduit doctrina sa împreună cu delirul său, afirmând la întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motive pentru care este rechemat la Petersburg de ţarul Pavel I, curios sa-l cunoască. Cazat împărăteşte şi curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic, afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi el apelat cu „nepoate”. Va intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce trăise sub 10 ţari şi îngropase 9 din ei.

Considerând păcatul împreunării dintre Adam şi Eva ca fiind principala cauza a nenorocirilor oamenilor, scapeţii promovează extirparea testicolelor la bărbaţi şi a sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”). De obicei mutilarea se executa după naşterea primului copil de sex masculin. Din cauza difuziunii mari pe care a luat-o secta în Rusia ţaristă unde ajunsese să numere peste 10.000 de adepţi, la cere se adaugau şi celelalte aspecte rămase criptice ale vieţii acestor oameni, de exemplu întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adese facute cu toporul, secera, cuţite etc. autorităţile ruseşti au declanşat o prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.

Din aceste considerente mulţi scopiţi au emigrat în România, în special în oraşele moldovene: Iaşi, Galaţi, dar şi în Dobrogea, amestecându-se adesea cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. În 1860 locuiau în România peste 8000 de scapeţi, iar zece ani mai târziu numărul lor se dublase.

Colonii de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate dobrogene.

În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar si despre Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.

În oraşe scopiţii care se ocupau de birjarit, numiţi „muscali”, erau consideraţi a fi oameni de mare încredere, fiind religioşi şi părinţii le încredinţau domnişoarele pentru a fi plimbate cu trăsura, fără grijă privind siguraţa lor. Legea obliga deja trăsurile să poarte numere de înmatriculare, iar birjarii să fie înregistraţi. Oricum, ca orice negustor, scapeţii îsi ştiau muşterii şi păcatele lor, de pe unde îi aduceau noaptea acasă şi cu cine fuseseră.