Da' cu caii ce-ai avut?

Un mare gânditor român din secolul XVIII, despre care am mai vorbit pe acest blog, Dimitrie Cantemir scria în "Descrierea Moldovei" ( carte a cărei istorie o găsiţi aici): "nimic mai de laudă decât un călăreţ persan, pe-un cal moldovenesc". Aşadar acum câteva secole aveam cai pe acelaşi palier de valoare cu calul arab, iar în unele privinţe chiar superior lui. Să ne amintim că în antichitate caii dacilor erau renumiţi pentru viteza şi rezistenţa lor: "celer et rapidus" îi caracterizează Ovidiu, iar Flavius Vopiscus Syracusius, unul din cei şase autori ai "Historia Augusta", o colectie de biografii a împăraţilor romani, afirma că un căluţ dacic poate alerga 100 de mile pe zi, zile în şir.
N.B. Vopiscus Flavius este autorul care a scris despre retragerea romana din Dacia un subiect foarte controversat şi speculat adesea de istoricii austro-ungari şi în special de Roesler.
Aşadar am avut cai care ne făceau cinste pe câmpul de bătălie şi pe hipodroame, dar unde au dispărut?
La începutul secolului XX în România erau 1,2 milioane de cai, adică, 184 de cai la mia de locuitori. A venit prima apocalipsă a cailor (şi a oamenilor), primul razboi mondial, care a redus numărul cailor la jumătate. În perioada interbelică Romania creştea 1,58 milioane de cai, majoritatea fiind utilizati în agricultură la arat, semănat, secerat şi treierat, apoi la transportul de oameni şi de mărfuri. Jumătate din aceşti cai dispar în război, rechiziţionaţi de armată, omorâţi de bombe, gloanţe sau de foame, sau confiscaţi de nemţi, unguri si mai târziu de ruşi ca pradă de război. A fost a doua apocalipsă a cailor. A urmat a treia: comunismul. Abia refăcut parţial după război, efectivul de cai a fost decimat în perioada colectivizării. S-a început cu caii boierilor şi ai chiaburilor care au fost confiscaţi, pentru a nu lăsa "expoatatorilor" (cum spunea nea Nicu care nu putea pronunţa cuvântul) mijloacele de lucru pentru continuarea cultivării pământului. Apoi ţăranii au trebuit să-şi ducă caii la colectiv, că dacă nu-l duceai tu, ţi-l luau ei cu japca. Mai pe urmă conducerea de partid şi de stat a considerat că principalul vinovat de foametea din anii '50 a fost calul, generat de faptul că aceste animale mâncau prea mult şi după modelul Marii Uniuni Sovietice s-a trecut la masacrarea cailor. La început caii se tăiau în abatoare şi carnea se introducea în conserve şi în salamuri. Când afluxul de cai spre abatoare a depăşit nevoile acestora, caii au fost asasinaţi în grajduri de comandouri, la început prin împuşcare, apoi cu ghioaga, măciuca, loviţi în cap cu ciocanul, spintecaţi cu cuţitele sau hăcuiţi cu topoarele. Nimeni n-avea să-i plângă: ţăranii care se opunea colectivizării umpleau puşcăriile şi săpau la canal. O jumătate de milion de cai au fost asasinaţi, pielea lor dată la D.C.A., carnea la porci, oasele la fabricile de clei din Mărăşeşti şi Tg.Mureş. Din mândrele herghelii române s-a făcut lipici de muşte. La ce mai era bun calul când aveam tractoare făcute la Braşov, după model rusesc, în fosta uzina I.A.R. de avioane confiscată de ruşi şi demontată pentru a fi transferată în Marea Uniune?
Dar proverbul "nu mor caii când vor câinii" a fost valabil şi pentru comunişti. Caii au supravieţuit, prin cotloanele munţilor, prin satele oamenilor, mai uitaţi, mai săriţi din recensămintele agricole, astfel că în ultimii 30 de ani de dictatură populaţia ecvină a fost cvasiconstantă, în jur de 600.000 de exemplare. Acum avem un milion, iar cifra este în creştere. Avem şi cai salbatici, adevăraţi mustangi, care trăiesc liber în Deltă, în turme care respectă organizarea socială ancestrală a acestui animal, înscrisa în codul său genetic: câte un armăsar cu haremul lui.
Din păcate mai apar tâmpiţi care mai au ceva cu acest animal. Consilii locale care împiedica accesul acestor animale în oraşe prin hotărâri ciudate. Sau primari, ca cel din Letea care vrea să scape de ei, că-i mănânca scoarţa de pe copacii din rezervaţie. Sau samsari care vor chipurile să-i "exporte" în occident pentru echitaţie şi distracţie, dupa sistemul prin care ne-au golit ţara de măgari şi continua s-o golească de berbecuţi. Abatoarele italiene n-au probleme în a tăia caii româneşti aduşi pentru divertisment.
Faptul ca zeci şi sute de oameni au protestat în fel şi chip zilele astea pentru salvarea cailor de la Letea de abatorul din Covasna îmi da curaj. Poate totuşi mai avem un viitor ca naţiune, dacă ne vom trezi, aşa cum ne cheamă imnul naţional: "deşteaptă-te române!"

Gangrena gazoază II

Pe vremea aia eu eram cel mai tânăr dintre colegii mei de la Salvare şi pentru asta, conform tradiţiei, primeam cele mai ciudate cazuri. De exemplu, noaptea îmi venea rândul mai repede la cazuri decât altora, fiindcă telefonista îi cruţa pe unii, în special mai în vârstă şi mă trimetea pe mine în locul lor. Aşa a fost şi cu cazul cu gangrena. Parcă o văd şi acum pe Luiza „grecoaica” telefonista de tură:

- Avem un „Bucureşti” nu vrei să mergi?

- Cum să nu! Eu ţi-s omul!

Preferam să fac curse lungi şi mai ales de capitală să mai ies din rutină, să mai văd lumea, iar pentru Bucureşti aveam un fix: mă opream la plecare în Piaţa Obor, care ne era în drum şi în timp ce şoferul îşi făcea aprovizionarea, eu căscam gura la acvariile cu peşti  sau la coliviile cu păsărele.

Aşadar iată-ne în ambulanţă eu şi şoferul gata să luăm bolnavul şi să-l ducem la Bucureşti. Când am ajuns la spital am aflat că este deţinut şi că trebuie să-l ducem la spitalul penitenciarului Jilava. Aşteptând să ne vină bolnavul am dat de miliţianul care trebuia să-l însoţescă şi care m-a rugat din suflet să rămân acasă, fără să-mi spună de ce. Am aflat când a venit bolnavul şi care emana un miros cumplit din buca sfârtecată şi acoperită cu pansamente. Miliţianul dorea să stea în faţă alături de şofer, dar n-a avut cum, aşa că a urcat în dubă şi am pornit spre Bucureşti. Nici nu ieşisem bine din oraş şi bietul miliţian care nu mai putea suporta mirosul a şi deschis geamul lateral de la "TV" (aşa se chemau ambulanţele tip "dubă") şi aşa a mers până la Jilava. În fine ca s-o scurtez, am predat bolnavul şi am pornit înapoi către casă. Sătul de duhoare, miliţianul ne-a comunicat ferm că misiunea lui a fost să predea deţinutul la spital, aşa că o considera îndeplinită şi cu nici un chip nu dorea să se mai întoarcă cu noi la Galaţi, preferând trenul, sau autostopul maşinii de salvare care puţea a hoit. Aşa că am plecat fără el.

În situaţiile cănd ne întorceam fără bolnavi de la Bucureşti, şoferii mai obişnuiau să adune de pe drum autostopişti, care stăteau la ocazie, ca să mai scoată de o bere. Aşa a făcut şi acum, luând din bariera Colentinei câţiva clienţi care mergeau la Urziceni, dar după ce-i urcai în maşină n-apucam să facem un kilometru că ne trezeam cu bubuieli în peretele despărţitor şi lumea dorea să coboare.

-    Ce căraţi mai oameni buni cu ea de pute aşa? 

- E de la morgă? Aşa ca am venit făra clienţi până la Galaţi.

Zile în şir deşi a fost spălată şi dezinfectată maşina tot mai mirosea şi oamenii nu doreau să meargă cu ea, nici personalul staţiei, nici bolnavii. Abia după ce a fost dezinfectată cu formol şi lăsată aşa cu formolul în ea câteva zile, la soare în curtea Salvării, a mai putut fi folosită. Cât despre miliţian pot să vă spun că a venit peste câteva zile să întocmeasca hârtiile de transport şi era răcit bocnă: curentul de la statul cu capul afară din maşină îi facuse felul! 

Ambulanţa vesela şi tristă: gangrenă gazoasă

Prin 1976 Salvarea din Galaţi a avut un caz foarte interesant. La penitenciarul din oraş, un deţinut care făcea tratament injectabil intramuscular a făcut un flegmon fesier. Ca să evite complicaţiile unei internări in afara puşcăriei, medicul închisorii s-a hotărât să dreneze el flegmonul şi l-a incizat la cabinetul medical. Ori tehnica n-a fost grozavă, ori asepsia şi/sau antisepsia a lăsat de dorit, ori poate mai degraba condiţiile mizere din puşcarie, au făcut ca deţinutul să se suprainfecteze cu germeni anaerobi şi să facă o gangrenă gazoasă de fesă şi coapsă, motive pentru care a fost trimis la spitalul judeţean Galaţi.
De gardă era răposatul (Dumnezeu să-l ierte!), Sache Popescu, şeful secţiei Chirurgie1, un oltean, fost director de spital şi de direcţie sanitară, care când a coborât din lift a început să bodoganească infirmierele de la internări pe Geta şi pe Margareta:
-Ce dracu' mă, zile la ăia de la morgă să-nchidă uşile că pute-a mort până aici! Dar săracu' chirurg nu ştia ce-l aşteaptă în serviciul de internari. Cum sala de la "Septic" era ocupată cu altă operaţie, nea Sache cu două maşti de tifon puse una peste alta pe faţă şi înjurând de mama focului, s-a apucat să deschidă cu bisturiul fesa gangrenată aproape putrezită a bolnavului, plina de bule şi de necroze, ajutat de o asistentă care lucrase toată viaţa la Internari chirurgie, (al cărui nume nu mi-l mai amintesc, dar de la care învaţasem în tinereţele mele să fac comprese şi care fuma tot timpul, de fapt de aia a si murit, că a facut un cancer pulmonar).
Şi pe masură ce chirurgul curaţa plaga un val de putoare de cadavru începu să se răspândească în tot spitalul. Mirosul pestilenţial se întinse întăi la parter, ocupând treptat toate încaperile şi obligând medicii de gardă care stăteau în camerele de la parter s-o taie urgent spea secţii, apoi începu să se insinueze pe coridoare, holuri şi ajuns în holul principal se întinse în tot spitalul pe calea lifturilor şi a scărilor, inundând rezerve şi saloane, cabinete şi spaţii de serviciu, întorcând maţele pe dos bolnavilor şi personalului deopotrivă.
După intervenţie bolnavul fu trimis la Reanimare, dar dădu peste trupa de anestezişti de acolo, Muzi şi Bulă care sărira ca arşi:
-Cum să bag nea Sache mortu'-n Reanimare? Ce vrei sa-mi sară operaţii pe geam?
-Da eu ce vină am băi fraţilor, că fusei astăzi de gardă când veni omu' cu curu' putrezit?
Tot plimbându-l de colo-colo, îl "parcară" în prima rezervă de pe Chirurgie 1, dar după un timp veneau bolnavii operaţi dis de dimineaţă cu tuburile de dren şi sticlele de perfuzie târându-le după ei, să le de-a drumul acasa ca nu mai puteau de duhoare.
Cum necum, trecu noaptea, mai cu un geam deschis că era vară, mai cu un parfum picurat în batistă de cucoane, mai cu o "boare" de formol venită de la Chirurgie Urgenţe unde se dezinfectase tot "mezanplasul" din cauza blestematei de clostridie. La prima oră nea Sache, cu nea Fane şi cu cine mai era prin secţie pe atunci, fuga gramadă la doctorul Nichiteanu, care era directorul spitalului pe atunci, care avea cabinetul cam pe unde este dializa acum.
-Ce ne facem dom'le că ne fug bolnavii de putoare şi râde nea Roli de noi c-am spurcat spitalul?
Şi directorul om practic îl trimite pe nea Sache să-l sune pe Brebu' la Sanepid:
-Georgică scapă-ne tată de belea ca ramâne spitalu' gol!
Brebenel cu mintea limpede pe care o avea şi pufnind din nas aşa cum făcea când trebuia să rezolve problemele altora, le spuse:
-Dar de ce nu-l trimiteţi bă la Jilava, la spitalul puşcăriilor să se spele ăia cu el pe cap?
Luminat deodată şi foarte fericit, nea Sache pune mâna pe telefon şi sună la Staţia de Salvare la doctorul F., care era directorul "Ambulanţei" de atunci. Ei şi de aici intru eu în povestea asta pe care am s-o continui în calitate de participant la evenimente.