Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: statuia

Aşa arată statuia lui Mazepa din Galaţi acum.
fără penele de la cuşmă şi fără placa de bronz.

Inaugurat în 2004 după o reamenajare care se întindea pe mai mulţi ani, Parcul Libertăţii din Galaţi avea să fie împodobit cu o statue a hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa, dezvelită la 5 mai 2004, în prezenţa a numeroase autorităţi locale şi a unor invitaţi şi diplomaţi din Ucraina. Parcul adăpostise în anii tinereţii mele un bust al lui Mihail Kogalniceanu, exilat din Parcul Eminescu în anii stalinismului, statue care se găseşte acum în faţa Institutului Politehnic. Rămas abandonat, ba chiar defrişat de unii locuitori din zonă, redus în suprafaţă prin extinderi pro şi post revolutionare ale intreprinderilor vecine lui, parcul a intrat în reabilitare pe o finanţare europeana şi prin 2004 la solicitarea autoritatilor ucrainiene de a avea o statue a hatmanului la noi in târg, s-a decis să se amplaseze aici bustul lui Mazepa.
Ce legatura avea Mazepa cu Parcul Libertăţii, situat pe fosta Piaţă a Libertăţii din Galaţi? Niciuna. Din dorinţa de a nu leza sensibilitatea vecinilor noştri de peste Prut, ucrainieni, autoritaţile româneşti au acceptat să amplaseze o lucrare care amintea de eroul ucrainian, hatman al cazacilor, dar din considerente meschine au decis ca locul statuii să fie la marginea vechiului târg, departe de locul unde a fost înhumat a III a oară hatmanul, anume Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, de pe faleza Dunării. Probabil se gândeau că ajunge o statuie în zonă (Brătianu), aşa că Mazepa a ajuns lângă casa bunicilor mei spre mirarea babelor din cartier: 
-Cine-i asta maică di-i făcură statură aicea?
-Unu care-a făcut blocurili di p'in Mazepa!
Hatmanul a fost reprezentat de sculptorul Gheorghe Tănase într-o manieră proprie, uşor diferită de imaginile lui Mazepa din epocă, fără barbă şi cu mustăţi de husar, cu capul acoperit de o căciulă, purtând un cojocel cu model de broderie cu volute pe guler şi pe piepţi şi cu o blană peste îmbrăcăminte. La inaugurare statuia avea pene la cuşmă şi o placă de bronz bilincvă în română şi ucrainiană, care între timp a fost furată de hoţii de fier vechi. Deşi unii critici văd în reprezentarea hatmanului dârzenie, credinţă etc., măinile încrucişate şi mai ales privirea pierdută sugerează mai mult resemnare şi tristeţe.

Mazepa din Parcul Libertăţii din Galaţi

După inaugurarea din 2004 autorităţile galăţene au uitat de Mazepa şi de importanţa hatmanului pentru ucrainieni. La comemorarea din 2009 nici-o personalitate marcantă din administraţia publică locală (prefect, subprefecţi, primar, viceprimari, preşedinte şi vicepreşedinte din Consiliul Judeţean) nu a participat, deşi se împlineau 300 de ani de la moartea hatmanului. Chiar şi la evenimentele generate de dezvelirea statuii au existat frecuşuri între autorităţile ucrainiene şi cele româneşti cu accent pe problemele religioase aflate în litigiu. Prin adresa şi invitaţia trimisă Episcopiei Dunării de Jos de a participa la momentele legate de dezvelirea statuii hatmanului, a fost făcut cunoscut faptul că unul din membrii delegaţiei ucrainiene va fi arhiepiscopul Cernauţilor şi al Bucovinei, Varlaam, aparţinând de Patriarhia Kieveană, structură bisericeasca nerecunoscută de celelalte biserici surori ortodoxe, la presiunea Moscovei. După un schimb de mesaje şi scrisori între capii bisericii române s-a decis ca slujba de pomenire şi de sfinţire a statuii să fie ţinută de preoţii din parohia Sf. Împaraţi Constantin şi Elena din Galaţi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Episcopul ucrainian şi-a scos însă pârleala: la întrunirea de comunicari ştiintifice de la Biblioteca V.A. Urechia, deşi nu era anunţat în program a ţinut un discurs patetic despre anatema aruncată de biserica Rusiei asupra hatmanului ucrainian la presiunea lui Petru cel Mare şi despre presiunile pe care le face aceasta biserică si în ziua de astăzi pentru a nu fi recunoscuta biserica ucrainiană, respectiv patriarhia de la Kiev.

Bustul lui Ivan Stepanovici Mazepa din Parcul Libertaţii din Galaţi,
aşa cum arăta el iniţial înainte de a fi vandalizat
(sursa Wikipedia)

N.B. Dincolo de problemele legate de relaţiile dintre autoritaţile române şi cele ucrainiene, fie ele bisericesti sau laice, pentru mine o singură ideea este clară: locul monumentului hatmanului Mazepa este pe malul Dunării acolo unde viforul istoriei l-a azvârlit, mai precis în apropierea locului în care s-a înălţat dispăruta Biserică Sf. Gheorghe, demolată atât de barbar de comunişti. Ar fi un semn de reconciliere istorică atât pentru români cât şi pentru ucrainieni, pe care îl vom cere noului primar de îndată ce-şi va ocupa fotoliul după alegerile locale.

Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: strada şi cartierul

Panoramare a falezei Dunării în perioada reconstrucţiei
centrului oraşului Galaţi
Foto de pe Vechiul Galaţi în imagini

Strada Mazepa pornea de la Vadul Sacalelor şi mergea paralel cu fluviul prin faţa Biserii Precista, despărţind-o pe aceasta de Fabrica de var I.G. Duca care era situată chiar pe marginea râpei. Dupa ce trecea de coşul de fum al fabricii de var, în dreptul Fabricii de Macaroane Zampirato strada se îndepărta de Dunăre înspre vest intersectăndu-se cu strada Roşiori cam prin dreptul actualei Şcoli nr. 28 "Mihai Eminescu" din Galaţi. 

Foto Vechiul Galaţi în imagini

Pe o alta hartă şi porţiunea dintre biserică şi strada Ghica Voda este trecută tot strada Mazepa, iar capătul superior se înfunda în strada Străjerului. Strada era în pantă, aşa cum o vedem în fotografia dr. Trepke din 1932 şi era pavată cu bolovani de râu şi borduri masive din granit. Cu excepţia celor doua fabrici amintite, pe ambele părţi ale străzii erau căsuţe frumoase cu mici grădini şi pomi fructiferi.

Harta oraşului Galaţi, probabil perioada interbelică
Foto Vechiul Galaţi în imagini

Când s-a pornit demolarea construcţiilor vechi din zona Vadului Sacalelor şi a început construcţia de blocuri, intreprinderea care construia, Trustul de Construcţii Galaţi şi-a amplasat pe str. Mazepa barăcile muncitorilor, cea mai apropiată de zona în care se construia. De aici şi-a tras numele cartierul de pe malul Dunării.

Moldovenii din Rusia

Am vorbit cu voi recent despre bătălia ciudată de la Stănileşti din 1711 dintre trupele otomane şi cele ruseşti ajutate de cazacii ucrainieni şi moldovenii lui Dimitrie Cantemir. Terminată prost pentru ruşi bătălia va fi totuşi mai dezastroasă pentru români: sultanul dă liber la pradă tătarilor şi turcilor în Moldova care vor jefui ţara şi vor determina pribegia a mii de moldoveni de frica robiei sau a masacrării de către turci. Primul care pleacă este domnitorul Moldovei care se va refugia la Petersburg cu toata familia şi un cerc de susţinători. Nu ştiu dacă domnitorul a plecat şi cu alt alai dupa el, dar ştiu că în acele vremuri cumplite fuga spre nord spre Rusia era mai sănătoasă decăt trecerea Carpaţilor unde stăpâneau catolicii, sau spre vest în Muntenia, unde trupele otomane faceau legea. De altfel Toma Cantacuzino, spatarul, care a luptat alături de Petru cel Mare va fugi şi el în Rusia cu căpitanii săi cu tot şi cu toate neamurile. Aceşti fugari au primit de la Petru cel Mare moşii la Harkov, Poltava,  în jurul Marii Azov şi spre capitala veche Moscova şi cea nouă Petersburg. Să adăugam la asta zecile de mii de robi pe care tătarii i-au dus peste Don, miile de salahori români cu care s-a construit cetatea Oceakovului si sutele de mii de moldoveni duşi în robie si vânduţi ca robi la Moscova de generalul Munich în 1739.
Exclud din aceasta enumerare calvarul românilor strămutaţi după anexarea Basarabiei în toate etapele sale, deosrece doresc să vă  semnalez o istorie interesantă.
Eram la Leningrad în 1981 într-o excursie organizată de B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret) şi într-o frumoasă zi de august aveam în program o plimbare pe Neva. Ne-am urcat pe un vaporaş şi am facut pe canalele oraşului un tur al principalelor monumente. După ce s-a încheiat turul şi ghida noastră o moldoveancă isteaţă ne-a lăsat liberi, într-un capăt al vaporului admiram turnurile lui Isakievschii Sobor, departe de grupul meu galăgios, când am auzit în apropierea mea vorbindu-se într-o limba moldoveneasca cu un accent puternic două persoane.
- Oari şi grai grăiesc gălăgiţii şeia?
M-am întors spre cei doi barbati în vârsta de pe bancuţa vaporasului şi i-am salutat.
-Buna ziua sunteţi moldoveni? S-au uitat unul la celalalt şi schimbând între ei câteva priviri i-am auzit zicând:
-Oari şi vrea celovecu ista? Apoi spre mine:
- Noi nu-s moldovani, ruşi din Novgorod!
-Păi vorbiţi moldoveneşte!
-Asta grai la strabun a meu! Şi a mai zis ceva intr-un amestec ruso-moldavo-slavo-pe-cu-ta de n-am mai înţeles nimic.
Am aflat mai apoi de la ghida noastră Ludmila că sunt români mutaţi de sute de ani în Rusia care nu vorbesc decât între ei limba stramoşilor, în rest fiind complet rusificaţi şi ca religie şi ca obiceiuri. De fapt nu prea mai sunt români ci mai mult ruşi.

Pe urmele lui Mazepa în Galaţi: biserica

Am văzut că în 1963 autorităţile locale au dispus demolarea Bisericii Sf. Gheorghe utilizând mai multe metode, care mai de care mai barbare. Până în prezent sunt încă multe controverse cu privire la locul unde era aceasta biserică amplasată, aşa că pentru localizarea ei voi apela la fotografii vechi cu ajutorul prietenilor noştri de pe site-ul „Vechiul Galaţi în imagini”.

Una din cele mai vechi imagini ale portului Galaţi disponibile până în prezent este cea a gravorului austriac Jacob Alt din cartea Zweihundert Vierundsechzig Donau-Ansichten nach dem Laufe des Donaustromes von seinem Ursprunge bis zu seinem Ausflusse in das Schwarze Meer (Două sute şaizeci si patru de vederi ale Dunării de la originea sa la gura de vărsare în Marea Neagră, apărută la Viena în 1824-1826, din care un exemplar se păstrează în colecţia Academiei Române.

Galaţi înainte de 1825.

Nu putem identifica construcţia monumentală din centrul gravurii care pare o biserică, dar putem presupune ca turnurile gemene situate în aval aparţin Bisericii Maica Precista, care în acea epocă avea alta structură decât cea actuală, aspect menţinut cel puţin până în 1856, de când avem această gravură.

Biserica Precista în 1856.

Nu am cunoştinţă de vreo biserică situată mai sus de Maica Precista în acea perioadă aşa că nu pot face decât speculaţii. Una dintre ele este aceea că autorii, (pentru că alături de Jacob Alt au existat şi alţii) au inversat plăcile gravurii, situaţie în care Biserica Sf. Gheorghe ar fi în plin plan şi Precista imediat în amonte de ea.

Aceeaşi gravura a lui Jakob Alt inversată.

Dincolo de speculaţii avem o altă gravură din 1853 din timpul Războiului Crimeii, cu flota rusă în rada portului Galaţi. Imaginea este binecunoscuta şi aparţine celebrului gravor englez Edmund Evans, fiind publicată în Illustrated London News din 19.11. 1853.

Nave de razboi ruseşti in portul Galatz
gravura de Edmund Evans 1853

În prim plan în dreapta observăm turlele unei biserici cu o formă aparte, despre care presupun că este Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din port, construită în 1847, ceva mai în amonte turla inconfundabila a Bisericii Sf. Gheorghe şi probabil Biserica Precistă.

Putem spune că prima imagine clară a Bisericii Sf. Gheorghe o întâlnim în litografia semnată (posibil) J.F. Jungeanu '16, datând probabil de la începutul secolului al XX- lea unde turla bisericii este uşor de recunoscut.

Din aceeaşi perioadă datează şi prima fotografie, intitulată  Galatz (Roumanie) Vadul Bacalbaşa, care este datată 12.10.09, în care vedem în prim plan un barcaz care pleaca din port şi mai mulţi gură cască, iar în planul secund o saca trasă de boi, de unde deducem că Vadul Bacalbaşa era probabil altă denumire a Vadului Sacalelor. În plan îndepărtat se vede clar turla bisericii noastre unde a fost îngropat hatmanul Mazepa.

Galaţi, roumanie, Vadul Bacalbaşa

Imagini din Galaţi în care apare Biserica Sf. Gheorghe sunt puţine, mai jos este una probabil din din perioada interbelică.

Vedere din port

Ivan Stepanovici Mazepa şi Biserica Sf. Gheorghe

Ce se poate presupune mai departe despre soarta rămăşiţelor lui Ivan Stepanovici Mazepa este legat strict de istoria Bisericii Sf. Gheorghe. În 1881 s-a trecut la modernizarea oraşului şi toate mormintele din curtea bisericilor au fost mutate în cimitirul oraşului. Prin curtea bisericii care va fi pavată va trece o strada care va primi numele Mazepa şi care se va continua pe faleza superioară a Dunării prin faţa Bisericii Precista către strada Roşiori cu care se va uni, cam pe unde este acum Piaţa Ancora. Traseu acestei străzi ar fi cam pe unde este aleea de pe faleza din faţa Hotelului Faleza şi care se întindea cam până la restaurantul Pescarul, de unde cotea spre oraş din cauza Râpei.

Strada Mazepa fotografie din 1932 a dr. V. Trepke

Este posibil ca osemintele din curtea bisericii să fi fost mutate în cimitirul orăşenesc. În timpul copilăriei mele exista în Cimitirul Eternitatea un osuar în care se depuneau osemintele celor decedaţi şi dezgropaţi ulterior de familie sau de autorităţi. Osuarul se găsea în partea stângă a cimitirului, cam pe ultima alee, aproximativ pe direcţia Monumentului Eroilor din Primul Război Mondial. Cam prin 1962-63 când am văzut poate ultima oară acest osuar, el era sub forma unei bolte din piatră zidite prin a cărei uşă se vedeau teancuri de oase şi grămezi de cranii ale celor decedaţi, prilej pentru noi copiii de prin zona se ne înfioram de fiecare dată când le vedeam, mai ales primăvara de Paştele Blajinilor. Cred că osuarul a rămas până în anii ’70 în cimitirul gălăţean. Aşadar cred că osemintele hatmanului Mazepa din curtea Bisericii Sf. Gheorghe numai acolo puteau ajunge, teoria că prin taluzarea cu buldozerul a curţii bisericii ele ar fi putut ajunge în Dunăre, sau sub fundaţiile blocurilor de pe strada Aleea Mercur mi se pare o exagerare, chiar şi în 1962 când s-a înfaptuit nelegiuirea demolarii bisericii, oamenii erau totusi cu frica lui Dumnezeu şi dacă ar fi dezgropat oseminte le-ar fi transmis autorităţilor pentru reînhumare. Oricum aceasta ar fi fost a saptea înmormântare a nefericitului hatman căzăcesc.

Întorcându-ne la Mazepa unii autori cred că la 1881 s-a mutat numai placa de mormânt a hatmanului respectiv a lui Dereci-başa, osemintele rămânând in situ.  În 1932 cănd cercetatorul ucrainian V. Trepke vizitează Galaţiul după ce trecuse şi prin Bender, găseşte placa funerară în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe şi o fotografiază, dar la acea dată pe locul unde fusese mormântul era deja o stradă.

Grav avariată de cutremurul din 1940 biserica este aproape abandonată, mai ales că în 1944 o dată cu devastarea zonei portului de bombardamentele ruseşti este lovită de o bombă de aviaţie şi rămâne fără acoperiş. În furia lor de dupa 23 august 1944, germanii în retragere din faţa tancurilor ruseşti aflate la Prut dinamitează aproape toate clădirile importante din centrul oraşului devastând zona din jurul bisericii.

Abia la 10 ani de la capitularea Germaniei încep lucrări modeste de reparaţii, dar ele sunt tărăgânate până în 1959 când va fi închisă definitiv şi lăsată în paragină. În plina epoca stalinistă Marele Prieten de la Răsărit nu trebuia deranjat de prezenţa în Galaţi a unei biserici în care fusese îngropat cel mai mare duşman al Rusiei ţariste, aşa că după ce a fost lăsată în paragină, în 1962 s-a trecut la demolarea ei. Nu se cunosc decidenţii, ei doar se pot doar presupune. Constantin Dascălescu era pe atunci secretar cu problemele organizatorice ale P.M.R. Galaţi, dar un rol important în impunerea unui plan de sistematizare a oraşului si a zonei l-a avut şi Gheorghe Apostol, pe atunci membru C.C. al P.R.M. şi poate şi Gheorghiu Dej care trăise mulţi ani în Galaţi unde se şi însurase şi unde avea în grija socrilor cele doua fete ale sale.

Odată decisă demolarea bisericii s-a trecut la fapte. S-au pompat la fundaţie mai multe zile zeci de tone de apă (unii afirmă că era chiar apă de mare adusă cu cisterna), până zidurile au început să se taseze şi să crape şi fiindca ele nu cădeau, a fost adus un remorcher, turla bisericii a fost legata cu cabluri de oţel şi trasă de romorcher spre Dunăre până s-a prăbuşit. Locul a fost nivelat cu buldozerul şi pe urmă s-a construit un bloc, aflat acum în spatele Hotelului Vega. Dacă osemintele hatmanului Mazepa au rămas sau nu pe malul Dunării rămâne în continuare un mister. Copacii din zona verde a Aleii Mercur care au cam aceeaşi vârsta cu blocul îşi trag seva din oasele obosite şi chinuite ale marelui hatman al Ucrainei, Ivan Stepanovici Mazepa. Să-i fie ţărna uşoară!

Movila din spatele Hotelului Vega din Galaţi
unde a existat curtea Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi

Copacii din zona verde a blocurilor de pe Aleea Mercur,
din spate de la Hotel Vega (în fundal) îşi trag seva din hatmanul Ivan Stapanovici Mazepa.

Soarta rămăşitelor lui Ivan Mazepa

Planul Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi.
În pridvor a fost montată pe peretele din dreapta placa funerara a lui Mazepa

În 1835 moare la Galaţi marele boier Dimitrie Dereci-başa, fost şef al portului şi obştea doreşte în semn de preţuire să-l îngroape în biserica Sf. Gheorghe. Cu acestă ocazie sub o lespede sunt găsite câteva oase şi un craniul despre care călugarii nu ştiu nimic, aşa că Dereci-başa este înmormântat în cripta lui Mazepa. Oasele stropite cu aghiazmă dupa ritualul ortodox vor fi puse într-un sac şi reînhumate lângă dregatorul gălăţean, sau poate după cum ştim ritualul ortodox, la picioarele lui. Va fi a cincea înmormântare a lui Mazepa, dar nu ultima. La 7 ani de la moartea lui Dereci-başa, familia acestuia purcede la dezgropanie, apoi la reînhumarea osemintelor în afara bisericii, cum erau noile porunci domneşti, mai precis în curte în partea dreaptă a intrării în biserică. Va fi a şasea înmormântare  a lui Mazepa. Cât despre piatra de mormânt ştim de la Mihail Kogălniceanu care a vizitat biserica în 1845 că ea fusese trimisă în dar fratelui fostului domnitor al Valahiei, Mihai Ghica care aveau o colecţie impresionanta de relicve istorice la palatul său. Posibila asemănare între blazonul hatmanatului cu un vultur monocefal şi cel al familiei Ghica care are un vultur cu o cruce in cioc au determinat trimiterea pietrei la Bucureşti la Palatul de lângă Plumbuita. Până a ajunge la Palatul Ghica stela funerară a sprijinit zidurile mânăstirii Precista din Galaţi, pentru ca pietrarii din oraş să cioplească pentru Dereci-başa o lespede din marmura albă cu aceleaşi însemne. Din exces de zel, sau poate din dorinţa de a sublinia că sub lespede odihnesc doi decedaţi, pietrarii au cioplit un vultur bicefal, asemănator celui austriac în locul unui vultur cu un singur cap.

Placa funerara cu vulturul bicefal (i se vede numai coada in cadru)
fotogtafiata de dr. V. Trepke in 1932

Biserica Sf. Gheorghe va rezista încă o sută de ani şi sunt mărturii ale existenţei mormântului lui Mazepa în pridvorul ei. La 1876 diplomatul francez A. D’Avril povesteşte că împreuna cu Mihail Kogalniceanu au vizitat Biserica din curtea mânastirii transformate în Şcoală Comercială de Cuza Voda şi a văzut la intrare o lespede de marmora alba cu textul: Dimitrios pacharnic diroksic inpace 1835, octombre 2,  care avea deasupra stema vulturului bicefal. Un an mai târziu în 1877 viitorul regizor ucrainian Mykola Tobilevyci, pe atunci tânar ofiţer aflat în armata ţarista, în drum spre Plevna, va da întâmplător peste mormântul lui Mazepa inscripţionat pe placa de marmura alba cu litere latine din alamă: Aici hodineşte Ivan Stepanovyci Mazepa hatmanul slăvitei oşti zaporojene de jos şi al intregii Ucraine.

Aceasta ar fi ultima relatare scrisă despre mormântul lui Mazepa. Exista multe legende însă, pe care le vom vedea mai târziu.

Chinurile postmortem ale hatmanului Mazepa

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi la începutul secolului XX.

În ce priveşte unele relatări despre moartea lui Mazepa şi numeroasele lui înhumări, am un punct de vedere diferit de cel al majoritaţii autorilor care au tratat acest subiect, începând cu cronicarii moldoveni. Să începem cu Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, care afirmă: corpul a fost dus la Galaţi şi înmormântat la mănăstirea Sfântul Gheorghe, dar el nu şi-a găsit acolo odihnă. Se spune că turcii au scos sicriul din mormânt cu ocazia răzmeriţei din timpul domniei lui Dumitraşcu Vodă, când locuitorii Galaţiului au fost supuşi şi au aruncat osemintele hatmanului pe malul Dunării şi, nici după moarte, nu l-a primit pământul.  Este de aşteptat ca un aliat al lui Cantemir care-l numise chiar hatman (şef al armatei) să fie de partea ruşilor în conflictul Mazepa-Petru cel Mare. Astăzi se cunosc meritele pe care le-a avut Nicolae Costin în influenţarea domnitorului moldovean de a alege tabăra rusescă în conflictul din 1710, terminat cu devastarea Moldovei de către tătari, dar nu voi analiza partizanatul cronicarului, ci obiectivitatea relatării. Mazepa murise în 21 septembrie 1709 şi fusese înhumat a doua oară câteva luni mai târziu când mormântul îi fusese jefuit probabil de tătari. Anul urmator este transportat la Galaţi unde este înhumat a treia oară la 18 martie 1710. Ori rangul lui Mazepa şi averea colosală pe care acesta o avea au determinat probabil familia şi fidelii lui ca după deces corpul hatmanului să fie înbalsămat. De altfel se pare că între data decesului şi cea a înmormântarii consemnată de unii conducatori ai cazacilor ar fi fost un interval de zece zile, fapt ce ar pleda pentru îmbălsămare. Ori până la mutarea la Galaţi a rămăşiţelor hatmanului nu trec decât câteva luni (iarna lui 1709-1710), timp în care corpul nu avusese timp să putrezească. Chiar şi anul de la a treia înhumare şi până la profanarea mormântului de către tătari (iulie 1711), pare puţin pentru ca din hatman să rămână doar scheletul, pe care oamenii hanului să-l împrăştie.

Un raţionament similar am şi faţă de afirmaţiile unui alt cronicar, anonimul care a scris Cronica Ghiculeştilor:....după ce Dumitraşcu Vodă a părăsit Iaşiul, iar generalul Ren, Brăila, tătarii au început să ocupe partea a Ţării de Jos. Unii dintre ei, unindu-se cu turcii, au atacat, fără acordul marelui vizir, oraşul Galaţi, i-au supus pe toţi locuitorii acestuia, i-au închis în mănăstire, luând de acolo toate obiectele găsite. Cu toate că această localitate a cunoscut multe invazii, o asemenea robie şi devastare Galaţiul nu a mai cunoscut, deoarece tătarii nu numai i-au supus pe creştini şi au jefuit averea mănăstirilor, dar au dezgropat şi mormintele, bănuind că oamenii şi-au ascuns în ele lucrurile lor de preţ. Atunci au deschis şi mormântul hatmanului Mazepa, săpat în mănăstirea Sfântul Gheorghe, şi au aruncat osemintele lui pe malul Dunării.

După cea de a patra sa înhumare Mazepa se va odihni în sfârşit timp de mai bine de o sută de ani, vizitat din când în când de personalităţi din lumea cazacă în drum spre Ierusalim sau spre Ţarigrad. Paşii care trec peste lespedea mormântului şterg treptat numele hatmanului şi numai cu mare greutate peste ani se mai pot distinge blazonul lui Mazepa şi vulturul monocefal. Numeroasele războaie ruso-turce din secolul XXVIII şi începutul seolului al XIX-lea împiedică cazacii alungaţi de la casele lor de împărăteasa Ecaterina a II a să mai treaca pe la mormânt şi astfel se uită cine zace sub lespedea de piatră. Biserica şi mânăstirea cad şi ele în uitare şi o dată cu domniile fanariote sunt populate de călugări greci, ajungând nişte dărăpănături neîngrijite. 

Biserica Precista din Galaţi

Hatmanul Mazepa la Galaţi

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi
unde a fost înmormântat hatmanul Mazepa în 18.03.1710

În vecinătatea Vadului Sacalelor şi a medeanului Pieţii Vechi s-au ridicat în perioada medievală două biserici surori, ambele construite cu piatra adusă de la castrul roman de la Tirighina. Una din ele a fost dedicată Maicii Domnului, iar cealaltă Mormântului Sfânt. Este vorba de Maica Precista şi respectiv de Sf. Gheorghe. Ambele au avut în jurul lor fortificaţii unele din ele construite încă de negustorii genovezi care aduceau în corabii la Galaţi marfurile occidentului şi plecau înapoi cu blănuri, cereale şi animale. Deşi bisericile au aparut pe vremea lui Ştefan cel Mare, fiind probabil construite chiar în timpul domniei lui, iniţial din valătuci şi acoperite cu stuf, incendiile, incursiunile turcilor şi ale tătarilor le-au distrus de mai multe ori, ele fiind refăcute mereu de locuitorii târgului. Despre Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim ştim că a fost reconstruită în 1664 pe vremea domnitorului Eustatie Dabija. Era una din cele 6 biserici moldovene care era scutită de dări către domnie, fiind dedicată Mormântului Sfânt, în schimb trimitea din veniturile sale direct la Ierusalim bani pentru întreţinerea Bisericii Sfântului Mormânt.

Când rămăşitele hatmanului Ivan Mazepa au ajuns la Galaţi au fost reînhumate în Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim, după unii autori la solicitarea turcilor, care susţineau că aprobarea padişahului era ca hatmanul să fie îngropat în Biserica Mormântului Sfânt, fără să se specifice locaţia acestuia. Oricum era riscantă o traversare a Dunării urmată de trecerea convoiului mortuar prin teritoriile otomane până la un port mediteranean, aşa că fidelii hatmanului au luat decizia cea mai corectă de a-l reînhuma la Galaţi. Din averea hatmanului s-a facut o danie către mânastire, pentru întreţinerea mormântului şi pomenirea veşnică a răposatului, care a fost înhumat într-o criptă zidită din cărămidă peste care s-a aşezat o lespede cu numele hatmanului, stema lui proprie şi stema hatmanatului Ucrainei, un vultur cu un singur cap, cioplită probabil la atelierele Bisericii Maica Precista.

Din păcate liniştea celui plecat la Domnul nu va dura mult. În 1711 Dimitrie Cantemir şi protectorul sau Petru cel Mare sunt învinşi la Stănileşti de către turci. Despre bătălia de la Stănileşti una din cele mai ciudate din războaiele ruso-turce ştim de la cronicarii moldoveni amănunte. Trupele ruseşti trec Nistrul la sfârşitul lunii iunie 1711 pe o caniculă cumplită şi o secetă serioasă, care afectează înaintarea soldaţilor şi a animalelor şi mărşăluiesc spre sud pentru a se întâlni cu armata moldovenească plecata din Iaşi sub comanda domnitorului moldovean. Forţele antiotomane formate din armata rusă, cazacii lui Skoropansky şi moldovenii lui Cantemir sunt în inferioritate numerică, după unii autori doar 38000 de oameni faţă de cei 190000 de adversari din care 100000 de turci comandaţi de Marele Vizir Baltaci Mehmet-paşa şi 90000 de tătari din Hanatul Crimeii comandaţi de hanul Devlet II Ghiray. La eroarea de a deschide un al doilea front în sud pe lângă Marele Război din Nord, Petru cel Mare mai adaugă una: trimite un corp expediţionar către Brăila sub comanda generalului Ren, pentru a intercepta grosul armatei otomane. Este posibil ca expediţia lui Ren să fi avut drept scop cucerirea Galaţiului şi confiscarea cadavrului hatmanului Mazepa, pe capul căruia Petru cel Mare pusese o mare recompensă viu, sau mort. Oricum grosul armatei turce cantonate în Dobrogea trece Dunărea în aval de Galaţi pe la Vadul Obluciţa la travers de Isaccea, cam pe unde de la Darius încoace au trecut toate armatele care au intrat în Dacia sau în Ţările Române şi iau direcţia nord, spre a intersecta oastea rusească.

 Deşi din primele ciocniri cel mai şifonati ies turcii, superioritatea armatei turce şi dotarea în tehnică de artilerie înclină balanţa pentru otomani. Ştim de la cronicarul Ion Neculce că ruşii si moldovenii: erau de toata oastea 50000 şi aveau 52 de puşci. Şi cât şi era oaste mai mult era bolnavă, flămânda şi obosită. Iară turcii era cu vizirul 400000, fără poiedia tătarilor şi avea 400 de puşci, oaste hrănită şi îngrijită bine. 

Este evident că cronicarul moldovean exagerează în favoarea noastră numărul turcilor, pentru a scuza înfrângerea ruşinoasă a coaliţiei antiotomane, dar este de remarcat superioritatea în artilerie (puşci= tunuri) a otomanilor. Tocmai bombardamentele intensive ale artileriei turceşti sunt cele care fac ravagii printre ruşi, aşa că după câteva zile de lupte şi pierderea a doi generali, Petru cel Mare cere pace, care se va consemna într-un tratat umilitor pentru Rusia. De ce Baltaci Mehmet-paşa n-a continuat lupta pentru a-l pune pe ţar într-o colivie aurită şi a-l expedia la Ţarigrad nu ştim, poate soarta Europei şi a lumii ar fi fost alta astăzi, dar cele 6000 de pungi de galbeni primite în dar de vizir pot fi o explicaţie. În definitiv turcii au inventat ciubucul şi bacşişul.

Ciubuc ia vizirul şi de la locuitorii bogaţi ai oraşului Galaţi pentru a fi feriţi de pedeapsa trădării lui Dimitrie Cantemir şi le va promite protecţie. Din nefericire pentru oraş şi pentru Mazepa, hoardele tătăreşti rămase în afara afacerii cu pungile cu galbeni doresc să-şi scoata pârleala prădând oraşul Galaţi în care intră la sfârşitul lunii iulie, devastând bisericile, jefuind dughenele şi închizând locuitorii care nu apucaseră calea pădurilor şi a bălţilor, în Mânăstirea Sf. Gheorghe pe care o prăduiesc de podoabe. Pentru a fura aurul celor îngropaţi în biserică tătarii sparg pietrele de mormânt, inclusiv piatra de mormânt a hatmanului Mazepa şi răscolesc mormântul, iar apoi în furia lor aruncă oasele celui care îi învinsese de atâtea ori, în Dunărea care curgea în spatele râpii ce marginea mânăstirea.

Dupa plecarea invadatorilor cazacii lui Mazepa risipiti prin Galaţi  adună os cu os şi îl înhumeaza din nou în biserică, a patra înhumare, dupa cele două de la Varniţa si cea din Galaţi. Va urma şi o a cincea înmormântare 125 de ani mai târziu.

Represiunea rusească împotriva cazacilor lui Mazepa. Moartea hatmanului

Cazaci executaţi la Lebedin

Puternic afectat de trădarea lui Ivan Stepanovici Mazepa ţarul Rusiei, Petru I (cel Mare) va da în noiembrie 1708 un decret al cărui conţinut principal era:

Cei care au uitat de frica lui Dumnezeu şi de Jurământul de credinţă faţă de noi Ţarul cel Mare, precum şi de integritatea şi indivizibilitatea patriei şi s-a alăturat hoţului şi trădătorului de Mazepa şi nu revin în cursul acestei luni alături de noi, vor fi consideraţi de noi şi de patria noastră trădători. Iar titlurile lor şi moşiile lor şi toate lucrurile le vor fi confiscate şi date la cei credimcioşi serviciului nostru. Şi soţiile şi copiii lor vor fi trimişi în exil, iar cei prinşi vor fim executaţi fără milă.”

Ca să pună în practică acest decret Petru cel Mare înfiinţează la Lebedin o comisie de anchetă condusă de Alexandr Danilovici Menshikov, prietenul şi colaboratorul lui cel mai de încredere. Acesta va da dovadă de un zel deosebit în depistarea şi pedepsirea mazepiştilor. Peste 900 de cazaci fideli lui Mazepa sunt arestaţi, torturaţi cu bestialitate prin metode diabolice cum ar fi arderea cu fierul roşu, biciuire, tragere pe roată sau în ţeapă şi apoi ucişi, iar trupurile asvârlite la câini şi expuse familiilor spre luare aminte. Într-un târziu la sfârşitul anului cadavrele le sunt aruncate într-un mormânt comun într-o grădină din Lebedin.

Vestea despre masacrul de la Baturin şi despre torturile de la Lebedin s-au răspândit în rândul cazacilor care au fost puternic demoralizaţi. Iată de ce groaza de represalii i-a făcut pe supravieţuitorii de la Poltava să fugă spre sud şi să se pună la adăpost la turci. Drumul spre turci n-a fost deloc uşor. Carol al XII-lea a lăsat în urma sa comanda armatei unuia dintre generali, care necunoscând stepa a fost ajuns din urmă de ruşi şi sub tortură a dezvăluit destinaţia lui Mazepa şi a regelui Suediei: Benderul. Au fost trimise imediat dupa ei doua corpuri de cavalerie, un fel de trupe de comando, care însă n-au ajuns din urmă decât ariegarda trupelor cazace. Mazepa a trecut Bugul doar cu 1000 de oameni pe la Oceakov (Vozia transnistreană), după o aşteptare de două zile şi un peşcheş de 2000 de galbeni dăruiţi turcilor pentru trecerea râului cu 5 vase. Cum presiunea rusească creştea, mulţi cazaci s-au împrăştiat spre teritoriile hanatului locuite de tătari, plătind cu averea şi adesea cu viaţa această decizie.

După mai multe zile prin stepă refugiaţii au ajuns la Bender unde li s-a permis asezarea într-o tabară de corturi trimise de turci pe malul Nistrului, la Parkan o suburbie a Tiraspolului. Abia peste câteva zile au fost primiţi Mazepa şi regele Suediei în cetatea Benderului de catre Iusuf-paşa guvernatorul cetăţii. După unele relatări după îmbolnavirea sa hatmanul ar fi părasit tabăra de corturi şi s-ar fi mutat într-o casă modestă din oraş.

Încă de la începutul lunii septembrie starea hatmanului se înrăutaţise, aşa că acesta prevăzător se spovedeşte şi se împărtăşeşte. După o vizită a unui trimis al regelui Carol al XII lea hatmanul intră în agonie şi moare înconjurat de cazacii fideli şi de suedezii din tabăra de refugiaţi. Iar de aici începe legenda în care oraşul Galaţi apare şi el ca destinaţie finală pentru Mazepa. Se pare că familia şi prietenii lui au dorit ca hatmanul să fie îngropat la Ierusalim în Ţara Sfântă, în biserica Mormântului Sfânt pe care Mazepa o sponsorizase de multe ori, dar din motive politice turcii se opun şi Mazepa va fi înmormântat la Tighina. Cum hatmanul fusese foarte bogat, inclusiv în ultimele lui zile de viaţă fiind înconjurat de averi colosale, la scurtă vreme mormântul este profanat şi jefuit se pare de tătarii care simţiseră pe pielea lor răceala fierului săbiei cazacilor. Pentru a relua solicitarea înmormântarii la Ierusalim familia hatmanului acordă numeroase peşcheşuri funcţionarilor otomani care într-un târziu îi acordă dreptul de a fi trimis în Ţara Sfăntă. Sunt luate în calcul şi alte variante cum ar fi cea a înhumarii lui Mazepa la Mânăstirea Golia din Iaşi, datorită prezenţei numeroşilor ucrainieni emigraţi în capitala Moldovei de groaza muscalilor. Aşa că rămăşiţele hatmanului sunt luate şi transportate la Galaţi, fie pentru a fi îmbarcate pentru Ierusalim, fie pentru a fi duse spre Iaşi. Documente recente scot la iveală faptul că Iaşii au fost doar o pistă falsă anunţată public pentru a ajunge la urechile muscalilor, iar trupul hatmanului a fost condus sub escorta redusă spre Galaţi.

Feţele multiple ale hatmanului Ivan Mazepa: prietenul şi duşmanul ruşilor

Ivan Mazepa

În 1683 turcii ajungeau la porţile Vienei, punctul maxim atins de expansiunea otomane în Europa. Îngroziţi de perspectiva de a avea soarta Romei hăbucite de oştile lui Atilla, liderii creştinătăţii au hotărât să se alieze pentru a face faţă agresiunii otomane. Iniţial din Liga Sfântă făceau parte Statul Papal, Veneţia, Genova, Florenţa, Spania şi ţările române, dar ulterior li s-au adăugat Polonia şi Austria. Pentru a lovi în Imperiul Otoman prin deschiderea unui al doilea front, dar şi pentru a-şi extinde teritoriile spre sud, Petru cel Mare declanşează în 1695 o serie de campanii cunoscute sub numele de Campaniile din Azov, trimiţând împotriva cetăţii turceşti Azov, care prin amplasarea strategică bloca accesul rusilor spre Marea Neagra şi spre Marea de Azov, cele mai bune regimente ruseşti şi pe cazacii ucrainieni. În acelaşi timp altă armată se va deplasa spre cursul inferor al Niprului pentru a ataca Hanatul Crimeii, (tătarii din Crimea, supusi si aliaţi ai sultanului). Campania s-a terminat indecis, turcii având sprijinul flotei otomane în timpul asediului. Anul următor Petru trimite asupra Azovului atât flota rusească construită în mare viteză cât şi unităţile de elită ale cazacilor şi ale cavaleriei ruseşti şi cetatea Azovului este cucerită. Pentru meritele din timpul campaniilor din Azov, Ivan Mazepa va primi din partea lui Petru cel Mare cea mai înaltă distincţie a Rusiei, Ordinul Sfântul Andrei, precum si titulatura de Consilier privat al ţarului şi cel de Prinţ al Ucrainei.

La puţină vreme dupa campaniile din sud, Petru cel Mare va declanşa alături de Polonia, Danemarca şi Prusia ofensiva contra Suediei, care avea cucerite de la ruşi provinciile Karelia şi Ingria, declanşând ceea ce se va numi în istorie Marele Război Nordic. Început cu mare speranţe pentru ruşi, războiul capătă o turnură dramatică după ce din câteva expediţii Suedia scoate din luptă Danemarca şi apoi intră în Polonia, ameninţând Ucraina. Văzând în tânarul regele Carol al XII lea al Suediei, un posibil aliat în lupta sa pentru obţinerea independenţei Ucrainei, Mazepa îl va contacta prin diverşi curieri (principesa Dolski, o rudă a regelui Poloniei Stanislav I Leszczynski) în vederea stabilirii unei alianţe. Din păcate pentru el nu toţi cazacii sunt de părere că protecţia Suediei ar fi mai bună decăt cea a Rusiei, sau cum ne spune Ion Neculce: cazacii iar au început a se împărăche, a fugi de la Mazeppa z-a să duce la moscali a să s-închina. 

Din 15000 de cazaci, doar 3000 vor trece de partea lui Mazepa, restul vor trece de partea ţarului. Furia lui Petru cel Mare este uriaşă. El îi va retrage lui Ivan Mazepa toate titlurile şi va cere bisericii ruse să-l afurisească. Concomitent va trimite armata sa să radă de pe suprafaţa pământului capitala lui Mazepa, oraşul 

Baturin, exterminându-i toţi locuitorii. Cazacii zaporojeni rămaşi loiali lui Mazepa vor fi vânaţi şi ucişi fără milă de hatmanul numit în locul său de ruşi şi de armata rusă. Cei mai puţin vinovaţi şi familiile lor vor lua calea Siberiei. Bătălia finală între armata suedeză şi cea rusă se va da la Poltava în 8 iulie 1709 şi ea va pecetlui soarta Ucrainei pentru aproape 300 de ani. Rănit destul de grav regele Carol al XII -lea va fi scos din luptă, iar generalii lui nu vor putea face faţă asaltului trupelor ruseşti. Mazepa cu cazacii fideli lui şi cu trupele suedeze scăpate din masacru se vor retrage în sudul Ucrainei pentru a se pune sub protecţia otomanilor lui Iusuf-paşa, comandantul garnizoanei turceşti de la Bender (Moldova de astăzi).

Pentru regele Suediei va începe calvarul exilului la turci, iniţial în Benderul Moldovei, mai apoi în Constantinopole, care va dura până în 1714 când trecând prin Valahia şi Transilvania va ajunge înapoi în patria lui dezmembrată de învingători. Cât despre Mazepa nu se ştie decât că a murit la scurt timp după ce a ajuns la Tighina târgul basarabean numit de turci Bender (bender: port fluvial), mai precis într-o suburbie a acestuia, în satul Varniţa, la 21 septembrie 1709.

Carol al XII lea şi Ivan Stepanovici Mazepa
contemplând dezastrul de la Poltava.

Feţele multiple ale hatmanului Mazepa: mecena

Şcolit în occidentul Europei şi cunoscător al ştiinţelor mecanicii pe care le admirase în Olanda, Germania şi Franţa Mazepa a dat libertate totală dezvoltării economiei din Ucraina. A susţinut industria şi comerţul şi a pus bazele unei educaţii academice transformând Colegiul Mohyla în care învăţase în Academie. A influenţat şi a susţinut reprezentanţii literaturii ucrainiene, chiar el fiind autor de versuri. S-a folosit de averea şi influenţa sa pentru a sprijini arta: arhitectura, pictura şi muzica. Pe timpul cârmuirii sale s-au construit sute de biserici, multe din ele monumente ale artei baroce europene, pe care Mazepa le-a decorat şi le-a umplut cu daruri şi podoabe. Se cunosc donaţiile sale către Mormântul Sfânt constituite dintr-un giulgiu şi un potir de aur, ca şi faptul că a fost cel care a plătit traducerea în limba arabă a Noului Testament publicat la Alep în 1708. Traducerea a fost necesară pentru credincioşii de limba araba din Siria şi din celelalte ţări arabe şi a fost salutată de Patriarhul Antiohiei care a scris o prefaţă în care pomeneşte de donaţia hatmanului. Interesant este faptul că Noul Testament a fost tiparit la Bucureşti în tipografia lui Constantin Brâncoveanu şi apoi transportat la Alep. Cel care se ocupase de acestă tiparire a fost Antim Ivireanu care lucrase în tipografia din Kiev. Un exemplar din aceasta carte foarte rară este acum în posesia Bibliotecii Academiei Române. Numeroase donaţii de carte sfânta în limba slavonă a făcut Mazepa bisericilor româneşti din Valahia şi Moldova, care în acea vreme ţineau slujbele în slavonă.

De aceste donaţii, în special de cele făcute pentru Ierusalim se va lega şi apariţia după moartea sa a hatmanului la Galaţi.

Capitala hanatului său a fost stabilită la Baturin. Dintr-un orăşel mic, cu câteva sute de locuitori, Mazepa a construit un oraş cu peste 20000 de locuitori, 40 de biserici, 2 mânastiri şi un colegiu, cu depozite şi arsenale necesare armatei sale de cazaci. De toate avea să se aleagă scrumul în 1708 cănd oastea lui Petru cel Mare va ucide toţi locuitorii şi va arde din temelii oraşul, măcar că era populat de creştini şi nu de păgâni. Dar cazacii trebuiau să primească o lecţie şi au primit-o.

Feţele multiple ale hatmanului Mazepa. Puţină istorie a Ucrainei.

Johanes Mazeppa
Cosaccorum Zaporoviensium Supremus Belli-Dux

Pentru a înţelege aspiraţiile de independenţă ale lui Mazepa trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria Ucrainei, aşa cum reiese ea din documentele actuale. Pe teritoriul dintre Nistru şi Don au existat în antichitate populaţii de sciţi si de sarmaţi. Coastele Mării Negre au fost colonizate de grecii care făcea comert cu popoarele locale. După apariţia Imperiului Roman, regiunile sudice ale Ucrainei au rămas sub influenţa romanilor si mai apoi a bizantinilor. Dar teritoriul aproximativ al Ucrainei de astăzi a fost la răscrucea marilor migraţii. Primul popor care a ocupat aceste teritorii de pe ambele maluri ale Niprului au fost slavii, urmaţi îndeaproape de o populaţie de origine turanică hazarii. Sub presiunea celorlalte popoare migratoare care au părăsit stepele Asiei în dorinţa de a pune stapânire pe comorile Romei, populaţia slavă din zona s-a organizat într-o forma statală cunoscuta în documentele medievale drept Rutenia („ţara rusilor”), care avea în centru Kievul, oraş situat pe ruta comercială dintre Marea Baltica şi Marea Neagra. Din Rutenia aveau să se desprindă în nord Rutenia albă (Belarus), Rutenia neagră şi cea roşie, seminţe pentru cnezate ulterioare care se vor aglomera în mai multe zone geografice: Volinia spre nord-vest, Podolia spre vest, Galiţia spre sud-vest, Kiev şi Poltava în centru. Teritoriile au fost creştinate la sfârşitul secolului X şi au avut între ele conflicte generate de dorinţe de hegemonie locală. Invazia mongolă de la sfârşitul secolului al XII-lea a distrus toate aceste mici nuclee de admnistraţie teritorială. Abia în secolul următor Polonia şi Lituania recuceresc pas cu pas teritoriile fostei Rutenii. Probabil denumirea de Ucraina (ţara de margine), provine din acesta perioadă, spre sud de cucerirea poloneză exista un no man’s land uriaş, bântuit de populaţii nomade, bulgari, tătari, hazari etc., organizaţi în grupuri, localizaţi în aşezări fortificate cu pari ascuţiţi, înconjurate de mlaştini şi bălţi aproape impenetrabile.

Expansiunea Polonie şi a Lituaniei care în 1569 formează împreună Uniunea de la Lublin va aduce în Ucraina noi populaţii colonizate de noi stăpâni: armeni, evrei, polonezi şi germani care vor înlocui populaţia autohtona în administraţie şi vor determina fuga spre sud a unor grupuri de oameni care nu doreau să ajunga iobagi pe moşiile nobililor polonezi. Acesti fugari cunoscuţi sub numele de  cazaci  din turcescul quzzaq: om liber, vor adopta un stil de viaţa seminomad, puternic influenţat de popoarele din jur, în special de tătari, dar spre deosebire de acestia vor rămâne creştini ortodocşi. Mare parte a nobilimii rutene este însă asimilată de regatul Poloniei şi de cel al Ungariei, devenind catolică, spre deosebire de ţărănime care va rămâne ortodoxă. Cazacii vor fi implicaţi in incursiuni împotriva tătarilor, turcilor, dar nu se vor sfii să prade şi aşezări din Moldova şi Valahia, ba chiar şi din Ucraina.

La jumatatea secolului al XVII lea sub presiunea cazacilor zaporojeni situaţi la sudul Ucrainei, Uniunea polono-lituaniană este nevoită să accepte independenţa teritoriilor cazace, care se pun sub protecţia Rusiei, de care o leagă atât tradiţiile cât şi religia comună. Prin tratatul de la Pereislav din 1654 ţarul Alexei I al Rusiei devine protectorul cazacilor de pe malul stâng al Niprului, care se organizează in hatmanat, condusi de un hatman cuvânt provenit din germanul Hauptmann, şef militar. Cazacii de pe malul drept vor mai avea însă de aşteptat. Prin tratatul de la Andrusovo din 1667 Podolia, Galiţia şi Volinia rămân sub suzeranitate poloneză, dar turcii cuceresc Podolia şi ulterior şi Kievul. Nimic nu pare a sta în faţa otomanilor care se îndreaptă spre Viena. Dar între Viena asediată de turci şi Rusia există mai multe obstacole: escadroanele cazacilor şi husarii polonezi. Războiul din vest dă posibilitate cazacilor să răsufle şi să-şi consolideze poziţiile strategice pe ambele maluri ale Niprului. Este perioada de glorie a Ucrainei în care se construiesc biserici şi palate, şcoli şi drumuri după modelul marilor civilizaţii apusene. Renaşterea şi umanismul îşi fac simţită prezenţa şi în stepele de la nord de Marea Neagră şi printre alte idei apare şi cea a independenţei faţă de Maica Rusie. Cazacii şi ucrainienii plăteau un preţ scump pentru protectoratul ţarist: birurile şi necesităţile armatei ţariste puse pe seama ţăranilor ucrainieni erau uriaşe, ca şi sacrificiile impuse de numeroasele intervenţii ale cazacilor în teritoriile tătare, moldovene sau chiar la sud de Dunăre. Din nemulţumirea maselor combinată cu ambiţia conducătorilor se va naşte ideea de independenţă faţă de Rusia pe care Ucraina o va plăti scump sute de ani de acum înainte.

Feţele multiple ale hatmanului Mazepa: eroul

În 1663, Mazepa a revenit la Ucraina pentru a-şi ajuta tatăl grav bolnav. După moartea tatălui său în 1665 îl va înlocui pe acesta în funcţiile pe care le avea pe lânga hatmanul cazac, iar în 1669 va intra în serviciul hatmanului Petro Doroshenko în funcţia de comandant de escadron al gărzii hatmanului. Cunoştinţele sale multidisciplinare şi cunoaşterea multor limbi straine îl promovează urgent ca şi cancelar al hatmanului Doroshenko. Mazepa îşi însoţeşte hatmanul în războaiele la care cazacii iau parte împotriva Poloniei, în Galiţia şi de unde este trimis în misiuni diplomatice, inclusiv în Crimeea şi Turcia. În timpul unei astfel de misiuni în 1674 el este capturat de cazacii zaporojeni ai lui Sirko Ivan, care îl predau lui Ivan Samoilovych rivalul lui Doroshenko în lupta pentru controlul Ucrainei. Fin diplomat Mazepa vede în Samoilovych un aliat mai puternic pentru controlul Ucrainei datorită legăturilor pe care acesta le avea cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare, aşa ca rămâne în slujba hatmanului, devenind curtean de hatman şi fiind însărcinat cu diferite misiuni diplomatice la Moscova şi in alte ţări. Are astfel ocazia să se intersecteze cu Petru I si să devina un apropiat al ţarului. Eşecul lui Samoilovych în campania din 1687 din Crimea unde trupele ţariste şi cele ucrainiene sunt învinse de turci, face ca hatmanul Samoilovych să piardă sprijinul principalilor săi susţinatori care îl acuză în faţa lui Petru cel Mare de trădare, iar urmarea este arestarea, deportarea în Siberia şi moartea. În locul lui este numit la 25 Iulie 1687 Ivan Stepanovici Mazepa care primeşte buzduganul de hatman al Ucrainei din partea cazacilor ucrainieni.

Slujind sub doi hatmani Doroshenko şi Samoilowych care controlau separat două teritorii din Ucraina, Mazepa înţelege că o ţară puternică nu poate fi decât una unificată şi independentă. Dar condiţiile din acea vreme nu permiteau cazacilor ucrainieni prinşi între tradiţiile unui stat medieval şi dorinţa de emancipare a liderilor prea multa zona de manevră. Un Imperiu Otoman puternic la sud şi un Imperiu Ţarist expansionist la nord ţineau Ucraina ca într-un cleşte. Pus hatman cu ajutorul lui Petru cel Mare, Mazepa îşi respectă aliatul participând cu forţele cazace la toate războaiele la care Rusia ia parte împotriva turcilor şi mai apoi impotriva suedezilor. Dar pe măsura ce sacrificiile făcute de ucrainieni erau din ce în ce mai mari, Mazepa realizează că o Ucraina puternică nu poate fi decât una independenta de Rusia şi in scopul acestei idei de acum înainte va întreprinde toate mijoacele diplomatice şi militare . Primele contacte cu regele Poloniei Stanislaus I Leszczynski şi apoi cu Carol al XII-a Suediei le va avea în 1706, când principalii săi colaboratori îi împărtaşesc ideile şi i le aprobă. Prin negocieri secrete Mazepa obţine de la noii aliaţi promisiunea că Ucraina va deveni un stat de sine stătator şi nu un vasal al Rusiei. Negocierile sunt urmate de tratate şi din prietenul Rusiei, Ivan Mazepa va deveni duşmanul ei numărul 1.

Feţele multiple ale hatmanului Mazepa: playboy

Portretul lui Ivan Mazepa
Muzeul Dniepopetrovsk.

Cartea lui Voltaire Istoria lui Charles al XII-lea Regele Suediei a apărut în 1731, la mai bine de două decenii după moartea lui Mazepa. Voltaire a fost primul care a evidenţiat viaţa de playboy a hatmanului cazacilor şi după cum am văzut o pleiadă de artişti s-au inspirat din viaţa amoroasă a lui Mazepa. Cât de reală a fost cariera de amant al lui Mazepa asemănat adesea cu celebrul Don Juan? Probabil că hatmanul n-a fost uşă de biserică. Se cunosc mai multe amănunte despre iubirile sale, nu tocmai fericite. Lăsând la o parte idila cu Thereza Falbowski terminată pe spinarea unui cal sălbatic, în viaţa hatmanului au intervenit mai multe femei. Prima din ele a fost soţia sa Hanna cu care hatmanul s-a căsătorit în 1668. Hanna era fiica colonelului Semen Poloveţ o personalitate din oraşul Bila Tserkova, rămasă văduvă dupa decesul primului ei soţ, colonelul Frydrykevich. Cu o avere onorabilă şi cu uşile deschise spre saloanele nobilimii şi ofiterimii locale, Hanna a fost o partidă bună pentru Mazepa, chiar dacă era mai in vârstă decât viitorul hatman. Cei doi soţi au rămas împreună 15 ani, dar fară să aibă copii, fie din cauza vârstei miresei, fie din cauza faptului că Mazepa era mai mult plecat şi-şi găsise dragostea şi în altă parte. Dupa moartea soţiei lui în 1702, Mazepa se hotarăşte să se recăsătorescă şi în acest scop cere mâna unei domnişoare Matrena Koutchubey, fiica unui şef de cazaci Vasili Koutchubey, pe care o botezase pe când era copilă. Mazepa avea pe atunci peste 65 de ani aşa că Koutchubey îl trimite la plimbare pe craiul tomnatic, mai ales că opoziţia pentru aceasta casătorie era şi mai puternică din partea mamei lui Matrena (sau Motria cum este scrisă de unii autori), pe nume Liubov, care avusese şi ea o aventură cu Mazepa. Cum din pricina dragostei Matrena-Motria fuge de acasă, familia Koutchubey va schimba atitudinea pe care o aveau pentru Mazepa, iar Vasili îl va informa pe ţarul Petru cel Mare despre intenţiile lui Mazepa de a trăda şi de a trece în tabara duşmanilor lui Petru. În cartea Istoria lui Petru cel Mare scrisă de scriitorul francez de origine poloneză Kazimierz Waliszewski apărută în 1898 este amintita o altă aventura a lui Mazepa. Invitat de prinţul Wisniowiecki  un nobil din Wolhynia să-i boteze copilul, Mazepa suferă un coup de foudre  pentru mama prinţişorului, printesa Dolska cu care se încurcă binişor şi pe care o include în conspiraţia sa de a-l trăda pe Petru cel Mare.

Matrena Koutchubey

Feţele multiple ale hatmanului Ivan Mazepa

Un cartier important din Galaţi şi un parc poartă numele hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa. Puţini sunt însă cei care ştiu câte ceva despre hatmanul în cauză şi cum a ajuns el să-şi dea numele unor locuri din Galaţi. A trecut vreodată Ivan Mazepa prin Galaţi? Nu există nici-o relatare în acest sens despre vreo vizita în târgul nostru a hatmanului în timpul vieţii. Chiar şi despre apariţia rămăşiţelor lui în Galaţi sunt multe controverse pe care le vom dezvolta pe viitor. Atunci cum a ajuns în plină perioadă de comunist naţionalist autohton un cartier şi apoi o clonă de-a lui să fie denumit Mazepa? N-avem cartiere cu denumiri istorice în Galaţi, cu excepţia Cartierului Siret, numit Dimitrie Cantemir şi apărut după anul 2000, care oricum este în alt judeţ. Şi atunci? În plină reconquista a valorilor naţionale de către comunişti cum a ajuns un hatman cazac, asimilat de ucrainieni drept erou naţional să fie naşul de botez al unui cartier de aproape 20000 de locuitori?

Răspunsul este din prostie. Habarnauţii din vremea lui nea Nicu n-aveau idee cine-i Mazepa şi ce-a învârtit el prin istorie, de cel urăsc ruşii şi de cel iubesc ucrainienii, aşa cum actualii habarnauţi din politica gălăţeană actuală cred şi acum că Mazepa e un loc de pus un garaj, eventual un nou supermarket, sau poate o mazetă.

S-o luăm metodic.

Ivan Stepanovici Mazepa s-a născut la 20 Martie 1639 în satul Mazepyntsi, aproape de Bila Tserkova, un oraş aflat pe ruta comercială Odesa- Kiev, la aproape 80 de km de capitala actuală a Ucrainei, într-o familie de mici nobili, destul de săraci. Stepan-Adam Mazepa şi soţia sa Maryna s-au străduit să ofere tânărului Ivan o educaţie conformă rangului său, aşa că dupa ce a învăţat să scrie şi să citescă după cărţile din casa părintească, viitorul hatman a fost trimis la Colegiul Mohyla din Kiev, (actuala Universitate Naţională a Ucrainei), iar mai apoi la Colegiul Iezuit din Varşovia. Erau timpuri tulburi pentru Ucraina care încă nu era organizată ca stat, interesele Rusiei, Poloniei, Suediei şi ale Turciei prin tătari făceau legea în acest teritoriu. Nu se ştie dacă pe timpul educaţiei primite la iezuiţi Mazepa a îmbraţişat religia catolică aşa cum este acuzat el astăzi de biserica ortodoxă rusă, cert este că apropierea de cultura catolică a fost în avantajul său atunci cănd a fost primit paj al regelui Poloniei, Jan Cazimir al II lea, Vasa. Viaţa la curtea regală polonă plină de intrigi, turnătorii şi aventuri cu domnişoare de onoare sau neveste de nobili plictisite, nu i-a fost străină junelui Mazepa, care a profitat din plin de ea. Probabil pentru a stinge pornirile juvenale ale mânzului Mazepa, regele se decide să-l trimită în Olanda pentru a învăţa de la ofiţerii din oraşul Deventer, arta artileriei şi noile invenţii legate de manufacturi care înfloriseră în Tările de Jos. Între 1659-1663, Mazepa vizitează Olanda, Franţa, Germania, Italia, învăţând binişor limba din aceste ţări, fapt ce îi va fi de folos mai apoi ca diplomat. Pe lângă polonă, cazacă, rusă învăţase la iezuiţi limba latină, aşa că la întoarcerea la Varşovia devine scutier regal şi în acestă calitate primeşte mai multe misiuni diplomatice pe lângă hatmanii cazaci. Dar traiul la curtea regelui Poloniei are şi părţi bune şi părţi rele: femeile, distracţia şi belelele nu par să-l ocolească. Din această perioadă datează aventura cu o doamna nobila de la curte, pe nume Thereza Falbowski care potrivit legendelor despre Mazepa se va sfârşi urât pentru tânărul cazac. Prins de soţul înşelat în timp ce-i preda lecţii de amor latin învăţate în voiajul recent din Italia, Mazepa este legat fedeleş, uns cu catran din cap până-n picioare, i se toarnă conţinutul unor perne cu puf peste smoala topită transformându-l într-un uriaş pinguin, iar apoi este legat pe spatele unui cal sălbatic care înebunit de bici şi de focurile de puşcoace o rupe la galop scuturând pe spinarea lui nefericitul june.

Nu ştim cât de adevarată este aceasta poveste. Ea a fost scrisă prima dată de Voltaire în Istoria lui Charles al XII-lea, bazându-se pe relatările unui oarecare domn Jan Chryzostom Pasek care fusese învins într-un duel de Mazepa. Dar povestea a prins, dupa Voltaire poetul englez Byron, apoi Victor Hugo, Puşkin, au tratat subiectul care a inspirat de asemenea şi compozitorii Franz Liszt şi Piotr Tchaicovsky şi a însufleţit penelul a numeroşi artişti plastici de la Delacroix, Vernet, Boulanger, Gericault până în zilele noastre.

Mazepa înconjurat de lupi
tablou de Emile Jean Horace Vernet 1826

O ilustraţie veche a portului Galatz

În căutările mele pe internet pentru recuperarea trecutului istoric al oraşului meu natal, Galaţi, am dat peste o imagine foarte veche provenită din ziarul "The Illustrated London News" numărul din 19 Noiembrie 1853. Ştim că în acel an se declanşase Războiul Crimeii care antrenase pe de-o parte Rusia, care se dorea protectoarea creştinilor din ţările dunărene şi Turcia care le stăpânea, aceasta din urmă fiind sprijinită logistic şi militar de Franţa, Austria şi Marea Britanie şi într-o măsura mai mica de Regatul Sardiniei. 
Cunoaştem foarte bine că acest război a secerat sute de mii de vieţi nu atât prin gloanţe cât prin bolile contagioase care au făcut valuri uriaşe de epidemii. Publicul din Marea Britanie, ţară implicată în acest război a fost informat în permanenţă despre evenimentele de pe front de presa vremii, care a beneficiat de sprijinul diplomaţiei engleze în acţiunile sale.
Un aspect interesant al acestei imagini una dintre cele mai vechi ale oraşului de la Dunare este marca gravorului din partea de jos a ilustraţiei: "E. Evans".
Evans Edmund probabil cel mai mare gravor englez al tuturor timpurilor datorită inventării de către el a tehnicilor de gravură colorată, a colaborat cu "The Illustrated London News" în mai multe perioade. În 1853 gravurile sale, mult prea elaborate, nu se puteau tipări de ziarul londonez din cauza tehnicii depăşite din tipografie. Evans este cel care a introdus gravura neagră pe hârtie galbenă pentru creşterea contrastului, folosita ulterior la serii întregi de volume de format mic, popular, care erau bogat ilustrate.
Aşadar avem o ilustrată a oraşului nostru la mijlocul secolului XIX concepută şi gravată de un gravor celebru al epocii.