sâmbătă, 13 iulie 2013

Valul lui Traian în scrierile lui Miron Costin

Letopiseţul Ţării Moldovei
Miron Costin (1633-1691) învăţat şi cronicar moldovean, promotor al ideii de latinitate a limbii române şi al originii romane a poporului nostru, este primul autor care aminteşte de valurile de apărare din sudul Moldovei şi de cetatea Gherghinei, atât în Cronica Moldovei şi a Munteniei, mai cunoscută sub denumirea de Cronica Polonă, (fiind scrisă în limba poloneză într-un stil epistolar şi dedicată unui prieten polonez Matezinsky), cât şi în De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor, din care citez:

De acestŭ vestitŭ împărat ai şi şanţul Troianul, săpat de oştile lui în vécinica pomenire, începândŭ din Țara Muntenească, peste toate apéle acéstea, care s-au pomenitŭ, Sirétiul, Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, pănă la Don, totŭ acestŭ şanţŭ, carile îl vedem aicea la noi. Eu l-am trecut aproape de Nipru, pre la un târgŭ anume Vcioraşnoe, tot pre câmpii, acel oraşŭ nu departe de Chiov ieste, şi Chiovul ieste pre apa Niprului şi presémne cum mérge şanţul, apa Niprului, mai sus de Chiov o au trecut-o Traianŭ cu oştile sale.

Să află unii de zicŭ că acestŭ şanţŭ, carile îl vedem pănă astăzi suptŭ acestŭ nume, Troian, să fie săpatŭ pentru sprijineala dispre tătari, închizândŭ locul dispre câmpi de năvala prăzilor tătărăşti, în care era şi răposatul Panaiotachie terzimanul cel mare şi vestit pe vrémea lui la împărăţie. Nu ştiu unde şi la ce istorii va fi cetit acestŭ lucru. La voroavă cu mine pentru şanţul acesta, au dat samă că un istoric, anume Bonfin, ungur, pomenéşte de şanţul acesta. Cum mi să pare, cine atâta loc de lume, începândŭ din Ţara Muntenească, pănă peste apa Donului ar hi putut apăra peste totŭ locul? Şi aicea la noi, să zicem că de la capul şanţului, de unde să încépe totul, pe deasupra Galaţilor, alăturea cu Dunărea mérge pre aproape şi peste Prut, iar nu departe de Dunăre, pre la satul turcesc acum, Troianul; dară deci unde să dipărtează la câmpi şi de la Dunăre şi de la Marea Neagră, iar peste apa Nistrului, ca mai departe mérge peste câmpi pe la târgul Vcioraşnoe, pre unde l-am trecut eu, mai pe din sus de Chiov lovéşte la Nipru şi de la Niprul cu mai mare depărţime de mare, la Don. Cum zicŭ, cine ar fi putut apăra atâta loc Bahtri, sau Bahtriana, în Afganistanul de azi. şi ţine? Că de au fostŭ aicea ţara discălicată des de Traian, cum ieste între acéste ape, Prutul şi Nistrul, dară de la Nistru pănă la Nipru şi de la Niprul pănă la apa Donului şi Traian-împăratul prin pustii au mersŭ. Aşa şi lui Panaiotachie i-am răspunsŭ, la ce n-au ştiut cum mi-a mai răspunde. Aşa zic şi celorlalţi, câţi au mai scris, aşa şi lui Bonfin, de au scris aşa, cum să fie sanţul acéla săpat de vreo sprijineală de tătari. Mai de crezut suntŭ acéia carii ţin că Traianu-împăratul au săpat acesta şanţŭ în vécinica pomenire şi veste şi să să ştie şleavul oştii de ceia carii să tragŭ după oşti mari, niguţători şi oşténi, cum vedem şi acum pre împăraţii turceşti şi vezirii lor, pre unde mergŭ cu oştile, fac movile pe şleavul oştilor şi pentru véstea şi pentru îndireptarea celora ce vin, ori oşténi, ori olăcari, ori niguţători, pre urmă dupre oşti. Nici te mira cu cine ar fi săpatŭ un şanţŭ mare ca acesta căci cu mult mai mare au fost, numai cu vremi îndelungate s-au năruit şi mâlit o oaste de 600.000 de oameni numai slujitori, fără alte mulţime. Într-o zi o sută de mii de oameni să să înşire în rândŭ unul lângă altul, să arunce lutul cineş dreptŭ sine, caută cât loc pot coprinde 100.000 de oameni. Pre uşoară socoteală: loc de doao mile de céle mari, de nu şi trei mile vor coprinde 100.000 de oameni, un conac întreg să face de oaste mare. Şi la 600.000 de oameni, a şasea zi într-o săptămână o dată unui om vine rândul la săpat. Şi acestŭ număr al oştii acelui împăratŭ, fără altă mulţime ce să trăgea după oşti, scrie Dion istoricul, carile au scris viiaţa şi faptile acestui împărat şi Evtropii istoricul, carile au scris viiaţa lui Adrian-împăratul, ginerile lui Traian, carile, după moartea lui Traianŭ, el au stătut împăratŭ Râmului. Și acesta Adrian au făcut Odriiul, oraşul, pre numele său, unde să împreună trei ape: Tungea, Mariţa şi Arta în pământul Trachiei. »

vineri, 12 iulie 2013

Din nou despre sigini

Am văzut aici că pe harta lui Ortellius, la nord de Dunăre anticii localizau un popor numit Sigini, sau Sygini. Cel care îi aminteşte prima data a fost Herodot:
„Despre ţinutul care se află la miazănoapte de această ţară nimeni nu poate să spună desluşit ce oameni îl locuiesc, căci dincolo de Dunăre pare să fie un pustiu fără sfârşit. Eu am izbutit să aflu ştiri numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Dunării, numiţi Sigini, care poartă haine medice. Caii lor au coamă pe tot trupul, părul fiind de cinci degete lungime; sunt mici de statură, cu nările largi şi nu sunt în stare să poarte un om în spinare; în schimb, înhămaţi la căruţe, sunt foarte iuţi; de aceea, cei din partea locului umblă în căruţe. Hotarele lor se întind până în apropierea veneţienilor de la Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor. Cum au fost aceştia colonizaţi de mezi, nu pot să-mi dau seama, dar, în scurgerea nesfârşită a 
vremii, orice s-ar putea întâmpla.
Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei, dau numele de sigini, negustorilor cu bucata, iar ciprioţii numesc aşa lăncile.” 
Am citat în linkul de mai sus şi alte păreri, ale istoricilor consacraţi (Vasile Pârvan) şi ale altora filo-traci sau nu. Siginii sunt amintiţi si de Apollonius Rhodius în  Argonautica:
„După ce argonauţii au trecut de Stâncile Cyaneene, au intrat în Pont şi au mers până la râu, conduşi de Absyrtus, intrând pe gura numită Frumoasă. Au ajuns astfel la insula Peuce închisă de Istru în trei părţi, cu un vârf ascuţit spre râu şi baza spre coastă, despărţind astfel apele fluviului în două. Una din guri se numeşte Narex, iar cea de la partea de jos a insulei, Gura Frumoasă. Intrând pe aceasta din urmă, Apsyrtus şi argonauţii s-au grabit în viteza cea mai mare spre partea de sus a insulei. Pe toate pajiştile păstorii şi-au abandonat turmele de spaima corabiilor pe care le considerau a fi monştri veniţi de pe mare. Pentru că înainte de a se vedea aceste nave, nici sciţii amestecaţi cu tracii, nici Syginii, nici Graucenii, nici Sindii, care locuiesc acum pe deşertul mare al câmpiii Laurium, nu văzuseră nave maritime. După care au trecut aproape de Muntele Angurum şi faleza de la Cauliacus, departe de Muntele Angurum, acolo unde şuvoiaiele fluviului se despart în două separând malul dinspre mare de cel dinspre câmpia Laurium.” 
O importanţă deosebită acestei populaţii este acordată de poetul, profesorul, eseistul, istoricul, etc. Ion Pachia-Tatomirescu, care vede în Sigini un cuvânt de origine pelasg-valah, primordial pentru poporul român, din el evoluând Sarmisegetusa, Sigidava, Sucidava, dar şi sigă, sîgă, Seghed, Sighet, Sighişoara, Sighiu şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi aici.
Cât despre populaţia Sindi, sau Syndi aflată pe hărţile medievale ale Daciei şi Moesiei, ea este reprezentată ca ocupând malul nordic al fluviului, acolo unde Danubius devine Istros, mai precis de unde începe să se formeze braţul Borcea al Dunării.

joi, 11 iulie 2013

Galaţi oraş roman II: À la recherche du temps perdu


Amintit de Vasile Pârvan în mai multe lucrări ale sale (Castrul de la Poiana şi drumul roman prin Moldova de jos, 1913, sau Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării), altarul roman din imagine a fost descoperit la Şendreni (Serdaru) în 1911, (vezi aici).
Textul descifrat de Vasile Pârvan vizibil şi în fotografia de mai sus este următorul: 
[Hcr]cu[li] Victori L. Iul(ius) Iulianus, qui et Rundacio, q(uin)q(uennalis) ex voto po[s]uit; l(ocus) d(atus) ex de(creto) or(dinis).
 Traducere aproximativă:  Lui Hercule Victoriosul, Lucius Iulius Iulianus, cunoscut ca Rundacio, pe cinci ani numit, aşezat în locul dat prin ordin decretat .
Dincolo de text şi de interpretarea lui se ridica un semn de întrebare: unde se află în prezent acest altar? La data scrierii acestor texte de către Vasile Pârvan, piatra se găsea la Prefectura Galaţi. Cum imaginea ei nu mai este postată în nici-o lucrare de după război, cu excepţia Dicţionarului de istorie veche al României de colectivul coordonat de profesorul D.M. Pippidi din 1976, mă întreb dacă altarul mai exista şi pe unde o fi depozitat. 
În recentul său  Repertoriul descoperilor Arheologice şi Numismatice din judeţul Galaţi, Costin Croitoru deşi aminteşte despre acest altar la capitolul Şendreni, nu publică nici-o imagine a acestui artefact important, poate mai important decât multe altele din colecţiile Muzeului de Istorie din Galaţi.
Cred ca o replica a altarului ar sta mai bine în scuarul de pe faleza superioară a Dunării de la Galaţi decât o elice de vapor lucrată la defunctul INETOF, în memoria unui şantier naval astăzi vândut.

vineri, 5 iulie 2013

Galaţiul oraş roman

De ce au considerat romanii regiunea din jurul Galaţiului atât de importantă încât să construiască aici un castru şi mai multe aşezări în spaţiul protejat de Valul lui Traian? Cred că din raţiuni strategice. Să ne întoarcem „la izvoare”, mai precis la Herodot care ne spune în Istoriile sale la paragraful 89:
Darius după ce l-a răsplătit pe Mandrocles*, a trecut în Europa, ordonând în acelaşi timp ionienilor să intre în Pontul Euxin şi să navigheze la gurile Istrului. Acolo el a cerut să se ridice un pod peste fluviu şi să aştepte venirea lui. Ionienii, aeolienii şi helespontienii au fost naţionalitaţile care i-au furnizat comanda vaselor sale. Deci flota a depăşit insulele Cyneene, a ajuns la Istru şi a urcat pe râu până în punctul în care canalele lui se separă la distanţă de două zile de călătorie pe mare, la cotul şuvoiului .
(*grec samian, din Samos, care a construit pentru Darius un pod peste Bosfor). 
Am afirmat aici că dacă ne uităm pe o hartă a cursului Dunării „cotul şuvoiului” nu poate fi altul decât Cotul Pisicii, afirmaţie care i-a făcut pe unii partizani ai amplasarii podului la Noviodunum (Isaccea de astăzi) să mă privească chiorâş, deşi eu nu am negat existenţa podului lui Mandocles acolo, ba chiar am şi publicat mai multe hărţi istorice cu diferite poduri peste Dunăre în zona Isaccei. De ce acolo? Pentru că dacă aş fi pers, grec, sau roman şi aş călători pe Istru de la Pontul Euxin în amonte, nu aş avea unde acosta pe malul nordic al fluviului. De la gurile fluviului şi până la Noviodunum exista numai deltă, baltă, mlaştină improprie unei debarcări si mai ales unui marş al trupelor. Primul teren ceva mai înalt de pe malul nordic este cel de la Cartal (Orlovca), sat din Basarabia de sud, în prezent înglobat în Ucraina. Pe platforma sa la 21 metri deasupra nivelului apei, celţii galaţi în drumul lor spre Anatolia au întemeiat o asezare fortificată, considerată de istorici a fi localizarea cetăţii antice Aliobrix.  Mai la nord şi mai în amonte de Cartal un alt loc de debarcare ar fi actualul Reni. Nici Cartal, nici Reni, nu îndeplinesc condiţiile unui loc de debarcare a unui corp expeditionar: ca să treci spre Dacia trebuie să străbaţi băltile şi lacurile din sudul Basarabiei (Lacul Cartal, Lacul Cahul) şi mai apoi Prutul pe care nu trebuie să ni-l închipuim cum arată acum, închis între diguri, ci terminându-se într-o deltă care cuprindea şi Brateşul şi Lacul Beleu. Ori cred ca o debarcare la Cartal, cum a fost cea a perşilor lui Darius, putea fi utilă într-o expediţie împotriva sciţilor de la nord de Istru şi de Pontul Euxin şi mai putin spre Dacia.
Dacă eşti Traian şi ai studiat arta militară cum a studiat-o împăratul Romei, dar mai ales ai şi practicat-o în batăliile cu germanii de pe Rin, vei face capul de pod în amonte de Prut şi anume pe primul promotoriu mai înalt, unde se termina în Istru platforma Covurluiului, adică la Galaţi. Pe aici vor trece trupele romane în 105-106 îndreptându-se spre Transilvania pe malul Siretului şi arzând în calea lor toate cetăţile dacice întâlnite. Vor cădea în spatele armatei lui Decebal întrând în inima Daciei prin Oituz.

joi, 4 iulie 2013

Capul de pod Tirighina dispare încet şi sigur



În ciuda campaniilor de presă, a intervenţiilor în parlament, a promisiunilor din timpul campaniilor electorale, la Barboşi nu se întâmplă nimic. (Cu o excepţie: s-a săpat un şant pentru ca, cei care depozitau gunoiul acolo să nu mai poata intra cu maşinile.)
Despre importanţa acestui castru pentru Galaţi, Moldova şi România s-au scris sute de pagini, dar se pare ca niciodată nu sunt destule. Am să înşir câteva motive care fac din castrul roman de la Barboşi un loc foarte important pentru gălăţeni şi nu numai:

  1. Tirighina, Gherghina, Caput Bovis, sau Bărboşi a fost singurul castru roman din regiunea Moldovei. Căutaţi în lista castrelor romane din România şi-o să găsiţi în regiunea dintre Siret şi Prut numai două astfel de aşezări: Barboşi şi Piroboridava (Poiana), ambele în judeţul Galaţi. (Nu ştiu cât de "roman" este castrul de la Poiana, cum nu avem nici-o dovadă că este chiar Piroboridava. Elementele de cultura romană găsite de Vasile Pârvan, sau cele găsite de Radu şi Ecaterina Vulpe nu arată deloc că avem la Poiana un castru roman, ci doar o dava geto-dacică care facea schimburi intense atât cu grecii din coloniile pontice cât şi cu romanii. Iar în ce priveşte actul de naştere al Piroboridavei, Geografia lui Ptolemeu, este de remarcat că autorul antic nu trece cetatea cu acest nume în Dacia, ci în Moesia inferioară: Oraşele interioare de pe aceasta latură mai întâi la râul Hierasus sunt Zargidava, Tamasidava, Piroboridava. (Πόλεις δέ εἰσι και ἐν τῇ πλευρᾷ ταύτῃ μεσόγειοι, παρὰ μὲν τὸν Ἱέρασον ποταμόν, Ζαργίδαυα,  Ταμασίδαυα, Πιροβορίδαυα_.). Ori nu există nici-o dovadă că cetăţile amintite ar fi: Tamasidava actualul Roman, sau Racăciuni, sau Răcătău, sau Brad Negri, sau... (hotărâţi-vă!), Zargidava actualul Brad, aşa cum nu există dovezi ca la Poiana ar fi Piroboridava, cu toata patima pe care-o pun siturile "dacice" pe acesta temă. Nu mai vorbim că Piroboridava a fost localizată de mulţi autori la Barboşi, (subiect care merită să fie dezvoltat altă dată.)
  2. este indiscutabil faptul că o parte din judeţul nostru, mai precis teritoriul delimitat de Valul lui Traian (Tuluceşti- Şendreni, sau Prut-Siret, a făcut parte din Imperiul Roman, valul respectiv de apărare constituid Limes-ul (graniţa) acestui imperiu, iar teritoriul de dincolo de fortificaţia liniară, în special căile de comunicaţie de-a lungul Siretului şi Prutului, fiind controlat de avangarda armatei romane, care-şi stabilea astfel "apararea în adâncime". Ori acest lucru (stăpânirea romană) este unic în Moldova şi ar trebui să fim mândri de faptul că zona Galaţiului a fost un cap de pod al civilizaţiei romane în Barbaria.
  3. oricât ar fi unii de cârcotaşi, sau de refractari la teoria mea: Galaţi oraş roman, unele fapte şi dovezi arheologice semnalate încă din 1913 de Vasile Pârvan nu pot fi contestate. Mă refer aici la descoperirile din zona Şendreni, Bărboşi şi Galaţi care îmbraca toate aspectele arheologice: aşezări, necropole, tezaure monetare, artefacte etc. Să amintim doar că Pârvan pornind de la altarul votiv închinat lui Hercules Victor de către Lucius Iulius Iulianus, descoperit la Serdaru în 1911 în spatele fostului S.M.T., în calitatea sa de quinquennalis al acestui territorium, consideră că acest demnitar roman, numit prin  decreto ordinis, avea probabil în grijă un teritoriu cvasimunicipal, comparabil cu cel din Noviodunum, Sucidava sau Capidava. De fapt necropolele de la Barboşi, cele din Micro 20 din Galaţi, sarcofagul descoperit în Galaţi, pe strada Lozoveni, cel descoperit la Barboşi la Depozitul de muniţii în 1904, cavoul ofiţerului roman descoperit în 1974 lânga Oficiul Postal Dunărea, devenit celebru mai ales prin interpretarea dată de "Innocens" primul creştin atestat din România, dovedesc că teritoriul de astăzi al oraşului şi vecinataţile lui au fost nucleul unei comunităţi romane importante care a durat mult chiar şi după retragerea romană din Dacia.