Alergând după holeră prin Nicoresti

Am povestit mai devreme despre epidemia de holeră de la Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă de la Nicorești din județul Galati din 1995. Pe scurt câțiva muncitori din sat care lucrau la negru la o fabrică de cărămidă din Turcia s-au îmbolnăvit de holeră și au fugit acasă cu autocarul, că fabrica se închisese și nici nu aveau chef de spital otoman. Cum nu s-au ameliorat nici acasă, s-au internat la spitalul din sat, care pe lângă paturile de N.P.I. (Neuropsihiatrie Infantilă), avea în structură și câteva paturi de medicină internă și câteva de obstetrică pentru gravidele care nășteau în sat. 
Cum grupul sanitar era comun, iar apa curgea la WC numai noaptea când locuitorii satului nu-și udau grădinile, microbul s-a întins rapid și a îmbolnăvit și copiii din spital care din cauza problemelor neuro-psihice nu erau familiarizați cu spălatul pe mâini. Primele cazuri au fost trimise la Spitalul de Pediatrie din Tecuci, unde șefă de secție era regretata dr. Apostolide Aurelia, un medic cu multă experiență, dar care nu și-a putut imagina niciodată că de la N.P.I. ar putea veni copii cu asemenea boală. Tecuciul fusese "iertat" de episoade de holeră așa cum avusesem noi an de an la Galați. Era și normal, noi aveam Brateș, Prut, Siret și Dunăre, iar ei doar un amărât de Bârlad! Totuși doctorița pediatră speriată de numărul mare de scaune a recoltat coprocultură și a trimis-o la laboratorul nostru (al sanepidului) din Tecuci, unde lucra la acea dată dr. Viorica Vasiliu, medic de laborator. Deși nu avusese unde să vadă multe tulpini de vibrion în afara celor pe care lucrase în perioada de secundariat, un clopoțel îi sună doctoriței atunci când văzu coloniile mai ciudate și făcu singurul gest care era de făcut în asemenea situație: a trimis plăcile cu tulpinile bacteriene la Galați. În laboratorul de bacteriologie explodă bomba: aveam din nou un caz de holeră în județ. Așa ca ne-am făcut bagajele. Se potrivise cum era mai rău, șefa noastră era la un curs la București, nu prea aveam mașini la dispoziție, dar până la urmă alți colegi igieniști de pe alte secții au renunțat în favoarea noastră și am trimis două mașini pe teren, una la Tecuci și alta la Nicorești. Pe măsură ce orele treceau primeam vești din ce în ce mai alarmante de la Tecuci: numărul copiilor cu handicap neuropsihic din Spitalul Nicorești care aveau diaree era din ce în ce mai mare, așa că problema deveni din ce în ce mai gravă. Înclusiv șefa noastră de atunci abandonă cursurile din capitală și ateriză furioasă la Tecuci tunând și fulgerând împotriva tuturor celor implicați în diagnosticarea cazurilor, acuzându-i de incompetență și de neglijență.
Și asa cum spune proverbul "cum e stăpânul așa este și sluga", nici ceilalți colegi asistenți de igienă din secția de epidemiologie a Sanepidului nu se lăsară mai prejos și debarcând din Dacia hodorogită în curtea spitalului din Nicorești îi luară la 11 metri pe membrii personalului sanitar, mai puțin doctorița care fusese chemată la Tecuci și începură să spele podelele cu ei, în special cu asistenta șefă, o doamnă vicleană ca o vulpe. 
Din trupa debarcată atunci la Nicorești se distingea de departe domnul Dan. Fost jucător profesionist de volei în tinerețe, oltean de loc, ajuns prin târgul nostru după nevastă, domnul Dan era un tip isteț de la care am avut multe de învățat în meserie, în special în bucătăria noastră zilnică în care felul principal gătit erau vaccinările. Dan era în stare să socotească din cap datele de vaccinare ale unui copil sau adult luând în calcul toate schemele de vaccinare utilizate în anii de după 1960. Și făcea asta adesea să demonstreze că unele vaccinări din adeverințe sau avize erau "făcute din pix" și avea o mare satisfacție să le descopere și să-i umilească pe vinovați. Spre deosebire de alți asistenți din Sanepid nu dădea amenzi, dar era multă suflare de asistente de prin dispensare care preferau să vină cu situațiile la raportare la alți colegi și să fie amendate decât admonestate și luate peste picior de Dan. Toată perioada cât am lucrat împreună l-am văzut în același sacou cu picățele și cu aceleași cravate înguste demodate, trăgând din țigară și dând peste cap cafele, după cafele. Dacă făceai cu el un tur de dispensarele de la oraș, sau de la țară aveai ocazia să-l vezi bând 5-6 cafele. Golea cana și după un timp întreba:
- N-a fost vorba că face cineva o cafea? Și mai primea una. De fapt cam asta era "atenția" pe care o primeam noi cei care lucram la "epidemii" Alta era viața la igiena alimentației, la comunală sau chiar la medicina muncii. Una e să controlezi un cârciumar sau un negustor și alta un coleg, fie el medic sau asistent. În special medici. Am cunoscut situații în care un chirurg care lua mii de lei pentru o operație a făcut un scandal monstruos că un alt coleg de la "epidemii " îl amendase cu 100 de lei.
Așadar se scoboară domnul Dan din mașină și se repede ca un uliu asupra stolului de asistente și îngrijitoare adunate în sala de mese a spitalului mitraliindu-le cu reproșuri și amenințări și aruncându-le în față tot disprețul lui pentru incompetența și indolența de care dădeau dovadă stând ca niște cloști pe cuibar în timp ce copiii se îmbolnăveau în jurul lor. Și o ținu așa vreo 15 minute, până când un alt coleg de-al nostru, Cornel Vartires (Grecul), decanul de vârsta al asistenților de la epidemii îl întrerupse:
- Gata Dane, mai lasă și pe mâine că am venit și să muncim!
Și au început să muncească. S-au recoltat coproculturi (analize din scaun) la toți salariații și la toți copii. Unde se putea, se recolta din scaun emis spontan, sau la copii pe scutec, dar la mulți a trebuit sa li se recolteze cu sonda Nelaton, manevra la care Grecul era capelmaistru. Titi întocmea tabelele de catagrafie, Grecul recolta, iar din urma domnul Dan venea cu pastilele de chimioprofilaxie: tetraciclina în doză șoc la adulți și furazolidon la copii. Dar cum marea majoritate a copiilor internați aveau peste 12 ani din rațiuni de siguranță s-a decis administrarea de tetraciclină pentru toată lumea. Toate bune și frumoase cât a fost vorba doar de personalul sanitar, dar când s-a trecut la copii a fost altceva: dă-le Dane buline dacă poți. Le băga domnul Dan tetraciclina în gură, imediat o scuipau. A recurs omul nostru la toate manevrele, îi ținea de nas, le apăsa limba, le vâra sub obraji, degeaba, nu le înghițeau și pace.
După o luptă cu câțiva copii care-l costase un nasture rupt, pete roșii ca o erupție împrăștiate pe halat în locurile în care fuseseră scuipate cu putere drajeurile colorate de tetraciclină, transpirat tot și supărat că dăduse greș, domnul Dan abandonă. Cobori de la etajul spitalului la sala de mese și ceru insistent o cafea. Era gata pregătită, parcă-l aștepta. Aprinse o țigară și ieși afară cu cafeaua în mână să se uite la stele. Acolo îl găsi asistenta șefă din spital:
- Da' ce faceți domnu' asistent aici afară, nu vii frig?
- Nu băi fato, mi-i cald.
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Da, poți. Zi și mie cum le dați voi la handicapații ăștia medicamentele, ca pe mine m-au scuipat toti și unul m-a și mușcat de mână.
- Deh domnu' asistent, fiecare meserie cu brățara ei! Mergeți numa' sus și vin și eu și vă arăt imediat. Și după ce-și termină cafeaua și țigara domnul Dan urcă oftând scările spre saloanele de copii. După un timp apăru și asistenta șefă cu o oală mare acoperită cu o față de masă și cu o tava de plastic plină de linguri.
- Ce ai acolo? întrebă domnul Titi.
- Iaca niște marmeladă!
- Să nu le dai de mâncare până nu primesc tetraciclina! sări Grecul.
- Nu le dau, am venit să-i arăt lu' dom' asistent cum să le dea pastilele.
Și luând o lingură o înfipse în marmeladă și umplu lingura bine. Lua din mâna lui domnu Dan drajeurile de tetraciclină și le înfipse bine în marmeladă. Se aplecă la primul pat și minune: vietatea chircită acolo simțind gustul marmeladei deschise gura și înghiți imediat cocoloșul de marmeladă cu tot cu medicamente. Și apoi asistenta trecu la următorul copil schimbând doar lingura. Și avu și acolo succes și la toți ceilalți care erau atunci internați în spital.

Adevărul despre închiderea Spitalului de la Nicorești

Nici nu a început bine campania electorală că unii primari au început să viseze cai verzi pe pereți și să promită câte în cer și pe lună. De exemplu primarul din Nicorești visează redeschiderea spitalului din localitate închis cu aproape 15 de ani.

Ce nu știe primarul în cauză este faptul că toate spitalele se finanțează din 1999 prin contracte încheiate cu Casa Județeană de Asigurări de Sănătate.

Bani încasezi de la C. J.A.S.S. dacă prestezi servicii medicale, dar ca să ai servicii medicale trebuie să ai medici care să le efectueze. Iar medici nu sunt suficienți nici în spitalele gălățene, nici la direcția sanitară, criza de specialiști a atins cote de neimaginat.

La Nicorești erau cazați copii cu handicap psihic și locomotor grav, care nu beneficiau de condiții civilizate de îngrijire. Ca să vă dau un singur exemplu camerele spitalului erau uriașe, saloane de spital construit acum 124 de ani, iar încălzirea se făcea cu lemne arse în sobe de teracotă cu gura de alimentare la exterior, să nu se ardă copiii. 

În general din lipsă de personal și din economie, focul se făcea numai dimineața, în restul zilei copiii tremurau de frig.

Clădirea nu avea apă potabilă, iar când o organizație neguvernamentală din Irlanda a făcut din resurse proprii un puț forat din care pompa apă la spital, locuitorii comunei s-au înțepat în conductă să-și ude grădinile și spitalul a rămas fără apă.

Mâncarea era ca vai de ea și cred ca ajungea și-n altă parte decât pe masa copiilor care erau slabi ca niște umbre.

La 100 de km distanță de Galați la acei copiii nu ajungea niciodată nimeni, nici familia, nici autoritățile, doar cei de la Sanepid mai deschideau poarta de 2-3 ori pe an când aduceau vaccin, sau în control. Așa am ajuns și eu acolo datorită profesie mele,  pe vremea când eram epidemiolog de teren.

În 1995 în spital s-a declanșat o epidemie de holeră care a ucis mai mulți copii. Izbucnise un focar de holeră la o fabrica de căramidă în Turcia și mai multi muncitori din Nicorești care lucrau acolo au luat autocarul și au venit acasă, înșirând vibrioni holerici prin toate benzinăriile de pe traseu de la Stambul până acasă.

Cum starea lor s-a agravat și cum se fereau să spună că au fugit de la turci, că nu aveau cum sa se trateze acolo, au apelat la medicul din sat și s-au internat în Spitalul Nicorești care avea în structură câteva paturi de medicina internă și câteva de  obstetrică, dar closetul folosit de pacienții cu holera era folosit și de copiii cu probleme neuropsihice și așa a explodat epidemia.

Zeci de copii au fost transferați la Galați la Spitalul de Boli Infecțioase, unii din ei s-au prăpădit. S-au efectuat mii de coproculturi, sute de analize de apă, alimente, zeci de controale bacteriologice la personalul din spital, dar pentru această nenorocire nu a răspuns nimeni niciodată. Nici pentru morți, nici pentru ascunderea adevărului. În excursiile din Irlanda efectuate pe banii voluntarilor doctorița care administra atunci spitalul nu plecase niciodată singură ci cu șefi din direcția sanitară și din administrația locală. Mi-am petrecut zile în șir de dimineață până noaptea în spitalul respectiv alături de colegii mei din Sanepid.

Cunoscând aceasta situație atunci când am ajuns în 1997 inspector șef al Sanepidului din Galați l-am invitat la o plimbare prin județ pe proaspătul numit director al direcției sanitare, dr. Paul Ichim, ocazie cu care i-am prezentat "moștenirea grea" pe care o primise: spitalele Gănești, Vârlezi, Ivești, Nicorești, Pechea, Căminul de copii de la Ghidigeni. 

Nu cred că în viața lui viitorul senator a fost vreodată mai zdruncinat de ce a văzut. Era chirurg și până la acea plimbare nu văzuse niciodată copiii care patinau în fecalele din grupul sanitar fară apă, sau alienații de la Vârlezi îmbrăcați în zdrențe ca niște zombi care opreau mașinile de pe șosea ca să ceară țigări de la șoferi.

Așa că de comun acord după vizita de la Nicorești am hotărât să aducem copiii în Galați pentru a beneficia de îngrijire medicală adecvată, de căldură, apa calda, de vecinătatea unor spitale unde puteau fi tratați de afecțiunile intercurente și de ce nu de posibilitatea unei recuperări. 

Trecuse timpul când regimul comunist ca să nu se știe de copiii și adulții cu boli psihice grave, sau cu handicap sever trebuiau exilati la marginea județului cât mai departe de ochii lumii.

Am avut atunci sprijinul prefectului Victor Paul Dobre și cel al președintelui Consiliului Județean Galați, regretatul dr. Răzvan Angheluță.

Toți copii au fost aduși în două creșe la acea dată dezafectate, una din Țiglina III și alta din port, Creșa SNG, după ce am obținut cu chiu cu vai și concursul directorului Spitalului de Copii de atunci, dr. Aurel Nechita (care nu avea nimic împotriva aducerii copiilor, dar avea ceva cu Ichim, care conform algoritmului Convenției Democratice fiind țărănist ajunsese directorul D.S.P. post vizat de Nechita pe atunci membru P.N.L.).

Ășa s-a închis spitalul de la Nicoresti. Dacă cineva va avea un proiect serios și o ideea bună acolo se pot accesa fonduri europene pentru refacerea clădirii. Nu se va mai putea fura însă din mâncarea și din lemnele copiilor. Acele vremuri au apus de mult.

P.S. Deși dr. Aurel Nechita n-a avut niciun merit în aducerea copiilor la Galați, episcopul Dunării de Jos i-a conferit acestuia o mare distincție bisericească, că era "de-al casei". Doctorul Paul Ichim era mai greu de "înghițit" de Casian Crăciun, cunoscut ca fiind apropiat și susținator tacit al P.S.D.

Imaginați-vă cum putea folosi un copil cu tetrapareză spastică un asemenea closet turcesc.

Infecțiile cu E.coli și sindromul hemolitic-uremic

Escherichia coli în toată splendoarea sa. Foto CDC Atlanta

Anul trecut în septembrie 2015, comunitatea științifică medicală internațională a adus un omagiu profesorului Conrad von Gasser (1912-1982) la împlinirea a 60 de ani de la descoperirea sindromului hemolitic uremic cunoscut sub acronimul de origine saxonă H.U.S. (Hemolytic Uremic Syndrome). 
Von Gasser (a nu se confunda cu anatomistul austriac Johann Lorenz Gasser care a descris ganglionul cu același nume numit semilunar sau trigemen) a fost hematolog pediatru la Zurich Children's Hospital,  unde a observat apariția la unii copiii care sufereau de anemie a unor resturi celulare eritrocitare numite schistocite. La unii din acești copii (5 cazuri) von Gasser și colaboratorii săi au observat degradarea rapidă a stării generale urmată de deces prin hemoliză severă, tromocitopenie, insuficiență renală și simptome cerebrale, pe care le-a numit sdr. hemolitic-uremic. Patru dintre copii avuseseră anterior declanșării HUS episoade de vărsături și diaree, iar al cincilea o pneumonie.
Grupul de semne: anemie hemolitică, trombocitopenie, uremie a fost numit sindrom întrucât este întâlnit în mai multe boli în special digestive cum ar fi: dizenteria, diareea cu E. coli, cea cu Campylobacter și unele boli diareice virale. Am scris pe larg despre acest sindrom în urmă cu mai mulți ani cu ocazia epidemiei din Germania. 
Sindromul se declanșează atunci când în urma unei boli diareice cu bacilul coli, sau bacilul dizenteric, sau a unei pneumonii cu pneumococ, se produc cantități de toxină shigella like cu efecte catastrofale asupra țesuturilor și organelor.
Unele tipuri de E. coli ex.O157: H7 produc cantități mari de toxină și de aceea sunt cunoscute ca STEC: Shigella like Toxin Escherichia Coli, implicate în epidemii cu sute de cazuri transmise prin alimente, cel mai probabil carne crudă sau legume si fructe nespălate. Toxinele distrug globulele roșii provocând anemie, declanșează agregarea și distrugerea trombocitelor (plachetelor sanguine), declanșând coagulare vasculară diseminată (C.V.I.D.), eliberarea proteinelor inflamatorii, efecte care sunt manifestate prin anemie, blocaj renal cu anurie și uremie, tromocitopenie, C.V.I.D., șoc și deces. De specificat că declanșarea HUS are loc la distanță de episodul de infecție intestinală, după 7-10 zile de la diaree, când microbul nu mai poate fi depistat în scaun, lucru pe care se pare că domnul ministru secretar de stat Strâmbu Victor Dan Eugen nu-l cunoaște dar în spiritul românesc tradițional își dă cu presupusul deși domnia sa este de profesie chirurg, despre modul cum s-au infectat cei 13 sugari din Argeș.
Dar episodul de HUS din județul Argeș scoate la iveală și alte perle: o distinsă colegă dde la Spitalul Marie Curie preluată de toată presa ne explica cum că: boala nu se transmite de la om la om. 
Eu totuși îi recomand să se spele serios pe mâini mai ales dacă îngrijește pacienți si eventual să mai pună mâna pe o carte de epidemiologie. Apa, carnea, vegetalele sunt căi de transmitere, iar sursa de infecție va fi totdeauna omul bolnav. Rețineți pentru prevenirea îmbolnăvirilor ilustrațiile C.D.C. de mai jos.

Din ciclul povești pentru nepoți: Sandu Căpățână

Una din figurile caminului Facultaţii de Medicina din Tg. Mureş de pe vremea studenţiei mele era Sandu Capăţână. Ardelean din Sibiu, fiu de avocat renumit, Sandu era cu trei ani mai mare decât mine și a fost cel care ne-a calauzit primii paşi prin Căminul de băieţi nr. 3 al facultăţii. Solid, cu o calviţie precoce, Sandu a devenit imediat prietenul bobocilor prin firea sa deschisă şi comunicativă şi prin numeroasele sfaturi pe care ni le dădea.

-         Băi pifanilor o să daţi de dracu’ la anatomie dacă nu nimeriţi la un asistent bun! La anatomie nu profesorul contează ci asistentul universitar, că dacă e vreunul fără experienţă  ca... (şi ne spunea un nume de asistent de la catedra de anatomie care fusese mare și tare prin U.A.S.C.R.), ăla n-o să vă arate nimic că nu ştie şi-o să daţi de dracu’ la examen!

-         Cum adică nu ştie, ce nu-i şi el doctor, n-a trecut prin facultate şi prin anatomie?

-         He-he he! Da’ ce crezi tu bobocule că dacă ai facut facultatea de medicina înseamnă că poţi şi să predai la alţii? Hai să-ţi zic eu cum e cazul. Fiecare grupă de studenţi primeşte un cadavru pentru disecţie pe care-l păzeşte tot anul.

-         De ce să-l pazească?

-         Să nu-l fure!

-         Pe cine?

-         Pe mort!

-         Cum adica să fure mortu’?

-         Aşa bine, doar eşti la medicină bobocule, dacă erai la tine-n târg la facultatea de nave furai cârma, sau vâslele de la vapor, ca să înveţi după ele! La medicină se fură, sau dacă ai parale sau palincă, dar nu e cazul la voi la regaţeni, voi habar n-aveţi ce-i aia ţuică bună, dar dac-o ai, poţi să cumperi de la Gyuri baci tot ce-ţi pofteşte inima: un ficat, un creier, un craniu, ceva oase, ba poate şi un membru întreg.

-         Cel fel de membru?

-         Membru superior sau inferior, cu totul.

-         Da’ de ce trebuie să-l furi sau să-l cumperi?

-         He-he-he bobocule! I-a dă tu o ţigară bună că voi aştia din porturi fumaţi numai fineţuri şi-ţi zic! Scoteam pachetul de Marlboro boxes scurt şi cartonat  şi-l serveam. Sandu trăgea adânc fumul în piept şi se lăsa pe spate de satisfacţie;

-         Grozav, imi aduce aminte de mare!

-         Cum să-ţi aduca aminte de mare fumul de ţigară?

-         Bobocule eu numai la mare mai fumam ţigări aşa bune, se găseau la bisniţari, contrabandă de la marinari.

-         Da’ ce la voi la Sibiu n-aveţi?

-         Ce să avem mare, sau marinari?

-         Nu dom’le bişniţari!

-         Avem bobocule, dar ei se ocupa de alte chestii, mărcuţe, aur, elecronice, ce-aduc nemţii la neamurile lor.

-         Da’ ce nemţii nu fumează, n-aduc şi ţigari?

-         Nu bobocule, fumează Ernte, HB, Atika, Lord, care nu-s ca astea (şi ciocănea cutia cartonata aşa cum un artist lutier ciocaneşte într-o scândură de brad să-i audă rezonanţa). Şi-n plus sunt scumpe la ei ţigările americane. Şi sunt şi patrioţi, fumează de-a lor să nu de-a bani altora.

-         Hai zi-ne cu furatul morţilor.

-         Cadavrelor.

-         Cadavrelor, dacă vrei tu.

-         Păi nu sunt morţi!

-         Cum nu sunt morţi?

-         Ba da, sunt morţi, dar acum trăiesc a doua viaţă cu noi. Îi scoate Gyuri baci de la întuneric şi din formol şi învăţând noi pe ele, cadavrele mai trăiesc o dată.

-         Mă rog, dar de ce se fură?

-         Bobocule unde-aţi ajuns la anatomie la lucrări practice?

-         La picior. De fapt la oasele piciorului.

-         Craniu?

-         Nu acum, abia am făcut oasele membrelor superioare şi acum suntem la inferioare.

-         În regulă, ai să înţelegi când ai să ajungi la cadavru. Câţi sunteţi în grupă?

-         8.

-         Şi-n grupa pereche?

-         Tot 8 sau 9.

-         He-he he! Bobocule, când crezi că o să-ţi vină rândul la disecţie dacă sunteţi şaişpe-şaptişpe strudenţi? La paştele cailor! La un cadavru lucrează câte un student pe-o parte pentru fiecare grupă separat, la simetrice şi ambele grupe la unice.

-         Ce-s alea simetrice?

-         Organe simetrice; mâini, picioare, ochi, urechi, plămâni, rinichi, alea care-s câte două in corp. Fiecare grupa are câte o jumătate de cadavru pe care-l disecă. La organele unice, inimă, stomac și altele o să staţi ambele grupe grămadă să căscaţi ochii că n-are cadavru două inimi. La topografie se disecă inima pentru toţi studenţii, la morfologie capăta fiecare grupă câte-o inimă s-o înveţe. Cum n-ai cum să înveţi atunci când se disecă trebuie sa mai vii să repeţi că se uită şi-n plus cadavrele se mai şi deteriorează sau se fură bucăţi din ele pentru învăţat. Faci bani frumoşi în sesiune dacă ai ceva piese anatomice. Le închiriezi şi după sesiune pleci la Sovata cu lovelele.

-         Şi cu asistenţii cum e?

-         Păi dacă e un papa lapte numit pe pile la catedră n-o să ştie nimic şi n-o să vă inveţe nimic. O să stea o ora cu voi să descopere un nerv sau o venă şi n-o să învăţaţi nimic de la el.

A avut dreptate. Deşi în sesiune sălile de disecţie rămâneau deschise până seara, eram foarte mulţi studenţi şi cadavre puţine şi ca să repeţi ce toceai toată ziua din atlase de anatomie nu aveai timp, sau nu încăpeai de alţi studenţi şi atunci începeai să intri în panică şi să întrebi:

-         N-are nimeni vreo inimă?

În anul doi, înaintea examenului de Anatomia omului viscere am luat şi eu pe un kil de ţuică o inimă formolizată ca să am pe ce să învăţ: atrius cordis dexter, ventriculus dexter, atrius cordis sinister, ventriculus sinister,  că rămasesem singurii din ţară care mai învăţam Nomina Latina. Au învăţat pe ea mai mulţi colegi, în funcţie de cum erau împărţite examenele din sesiune până mi-a venit rândul. Era destul de şifonată după atâta tăvălit de pe facies pulmonalis pe facies diaphragmatica, dar am recuperat-o într-un borcan şi m-am dus cu ea la colega mea de grupă, iubită şi viitoare soţie pentru a ne pregăti pentru examenul de Viscere. L-am luat cu note mari şi de bucurie că era ultimul examen am uitat inima într-un cristalizor de sticlă pe un geamlâc aflat între baie şi cămară unde-a stat toată vara. Binenţeles formolul s-a evaporat şi pe căldura din timpul verii piesa anatomică s-a alterat şi biata soacra-mea (viitoare) a crezut că are pe undeva prin cămara vreun şobolan mort.

Cu Sandu ar mai fi ceva de povestit. Era obsedat de curăţenie şi când mergea la toaleta situată în capătul căminului lua cu el un sul de hârtie igienică şi-l folosea pe tot o singură dată. Derula hârtia şi acoperea cu ea colacul de closet într-un strat gros de un deget ca să se poată aşeza. Se înfundau budele după Sandu de fiecare dată, de trebuia chemat instalatorul de la Căminul de familişti să le desfunde.

Totdeauna înaintea unui examen Sandu se ferchezuia și se aranja ca un belfer. Își călca halatul apretat cu grijă la spălătoria căminului, netezea pantalonii de la costum și cămașa albă, imaculată la care adăuga o cravată neagră ca de cioclu.

-                    Ce vreți băi cioflingarilor să mă duc la examene la medicină îmbrăcat ca ăia de la teatru? Aveam în cămin studenți de la Institutul de Teatru care aveau un regim anume. Dormeau până târziu, nu aveau cursuri dimineața și în fiecare seara stăteau la teatru, sau pe la filme. Iar de îmbrăcat se îmbrăcau cam fistichiu și tot așa mergeau și la examene. Deh, erau artiști.

Când Sandu făcea duș tot căminul răsuna de vocea lui de bariton care cânta arii din opere, sau canțonete. Pe unii îi deranja, pe noi cei din camera 103, aflată la capătul coridorului mai puțin. Dar în sesiune ne săreau și nouă capacele, cum să înveți sulcus tendinis musculus flexoris halluci longus când amplificată de sala de baie pustie și de coridorul golit de studenți din cauza sesiunii de examene se auzea vocea lui Sandu: Saanta Luciia, Santa Luciiiaaaa! Și atunci recurgeam la represalii: tiptil intram în sala de dușuri de pe palier și în timp ce Sandu își forța sub duș coardele vocale și plămânii cu vocalize, închideam de la robinetul principal apa caldă. Șî fugeam în cameră, sau pe scari in jos să ne pierdem urma. Bâjbâind pe neve prin ceața groasă din sala de dușuri Sandu cu șampon în cap (mai bine zis pe chelie) înlocuia vocalizele cu înjurături trilincve în frumoasa limbă a lui Eminescu, Petofi Șandor și Goethe, ca un bun și de oameni iubitor ardelean din Sibiu ce era. Folosea toate limbile de circulație locală din Ardeal că nu știa cine-i făcuse bucuria: un românaș, un unguraș, sau vreun sas.

După duș Sandu purta fileu ca domnișoarele, până i se usca părul, pentru a mai masca din chelie cu șuvițele din preajmă.

În perioada de sesiune studenții parcă înebuneau. Vorba lui Marika neni care lucra la cantină când ne-a văzut la autogospodarire că jonglam cu farfuriile de tabla de la cantină: adeverat spune la voi che pre mult carte strică la cap. Am să amintesc doar câteva țicneli pe care le făceam în sesiune si pe care le voi detalia altă dată: borcaniada, meciul de hochei soț și făra soț, concurs de mașinuțe, explozii de sprayuri goale și altele. Dar cele mai puțin periculoase erau botezul și pictura. Primul însemna să-l uzi din cap până-n picioare pe cel care dădea buzna în camera ta de cămin în timp ce tu și ceilalți studenți buchiseați pentru examene. Așa că o instalație simplă compusă dintr-o riglă de lemn, sau de plastic, pe care se așeza un pahar de plastic plin cu apă, era deplasată prin intermediul unei ațe de cusut, sau nylon pescăresc, atunci când cineva deschidea brusc ușa și viola camera de cămin transformată în sală de lectură, pedepsindu-l pe intrus prin botezarea cu apa din pahar care-i cădea în cap. Pictura consta din aplicarea unui strat din pastă de dinți, mai rar cremă de ghete pe fața sau mâinile celui care dormea și apoi gâdilarea respectivului în zona vopsită pentru a întinde pe toata fața vopseaua. Pictura se aplica și pe clanțele ușilor tot în scopul de pedepsire a indivizilor inoportuni care te deranjau în sesiune.

Așadar în sesiunea din iarna anului 5, înaintea examenului la Oftalmologie, Sandu ne-a scos pe toți din sărite. Noi aveam examen la cap și gât, iar el ne cânta Funiculi funicula. Închiderea apei calde n-a fost posibilă, că Sandu a pregătit pentru contraatac o găleată plină de apă rece în fața cabinei sale de duș și la orice deschidere a ușii sălii dădea perdeaua de mușama a cabinei deoparte scrutând prin aburul gros:

-         Să nu te atingi de robinete că torn apa asta cu gheață peste tine!

Și nu ne-am atins. Dar când a intrat in camera sa de cămin și a trecut la îmbrăcat mormăind canțonete ca să nu capete vreun volum din Fodor în cap de la colegii care învățau și ei pentru examen, am trecut și noi la actiune. Am aplicat un strat subțire de unguentum nigra (cum spuneau colegii nostri de camin studenții de la farmacie: n-ai să-mi dai și mie niște unguentum nigra să-mi fac bocancii că am examen la Posologie?) pe clanța ușii și apoi țuști în camera noastră cu capul băgat în foramina, canalles et fossae cranii. N-a durat mult și urletul de furie scos de Sandu a tulburat liniștea palierului unu. Știa de unde i se trage:

-         Numai sârmele alea de gălățeni mi-au făcut-o!

 Așa că se repezi ca un leu spre ușa noastră. Uitând de capcanele paharelor de apă întinse pe diferite niveluri Sandu a pătruns impetuos în anticamera dormitorului nostru urlând amenințări. Rând pe rând paharele de plastic pline cu apă si-au deșartat conținutul pe chelia lustruită, pe suvițele întepenite cu fixativ, pe halatul impecabil împăturit pe mână și pe cravata ca de înmormântare. Blocat, pleostit, pluat la propriu, cu mâna plină de crema de ghete neagră Sandu a întins mâna după un scaun și s-a trântit jos terminat.

-         Dacă pierd examenul de Ofta vă termin pe toți! Mă mut la voi în cameră și nu mai merg nici eu la niciun examen, dar nici voi nu mai învățați nimic. Rugați-vă să mă treacă profu’ că eu la vară plec cu familia în RFG și n-am timp de restanțe la Ochi.

Și l-a trecut și i-a trecut și lui supărarea. Iar după sesiune când am ajuns cu Costache (colegul meu de camera care era din Țifești) la cămin, eu cu borcanul de 5 kg de marinată de crap facută de mama, iar Costache cu două televizoare de vin de Panciu, unul alb și unul negru, Sandu a fost primul care s-a inființat la noi în cameră și până n-am epuizat conținutul borcanului nu ne-a slăbit. A avut tot timpul însă (ca un băiat educat ce era) doar cuvinte de laudă despre marinată, așa ca mama cât am mai stat la camin, avea grija să nu-mi lipsescă din bagaje după vacanțe borcanul, așa cum și tatal lui Costică, șofer la un Mat din zona Panciu, avea grijă să-l aprovizioneze cu combustibil.

Note explicative:

U.A.S.C.R.: Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România

Marlboro boxes scurt şi cartonat: tip de țigări americane produse de Phillip Morris și conditionate în pachete de carton alb cu roșu. Erau preferate de fumători altori tipuri de Marlboro împachetate in hârtie despre care se spunea că sunt fabricate sub licență.

Ernte, HB, Atika, Lord: marci de tigări vest germane

Topografie: (aici în sensul de anatomie topografică), ramură a anatomiei care se ocupa cu studiul așezării în spațiu a unui organ

Morfologie: (aici în sensul de anatomie morfologie), ramură a anatomiei care se ocupa cu studiul formei si structurii unui organ

piese anatomice:  parte dintr-un cadavru preparată special pentru disecție și pentru studii anatomice

atrius cordis dexter, ventriculus dexter, atrius cordis sinister, ventriculus sinister: (lat.) atriul drept al inimii, ventriculul drept, atriul stâng al inimii, ventriculul stâng: cavități ale inimii.

Nomina Latina: agrement de standardizare internațională a denumirilor anatomice utilizând numele latinești ale acestora.

facies pulmonalis, facies diaphragmatica: fețe ale inimii: pulmonară și diafragmatică

Viscere:  totalitatea organelor aflate în cavitățile corpului. Popular: măruntaie.

sulcus tendinis musculus flexoris halluci longus:  șanțul tendonului muschiului lung flexor al halucelui

pe neve: pe nevăzute, expresie provenită din jocul de cărti unde se fac deschideri făra a se cunoaste valoarea cărților

autogospodarire: modalitate de îngrijire a spațiilor comune (cantină, cămin) efectuată de studenții care le foloseau în perioada comunistă

unguentum nigra: unguent negru

Posologie:  parte a terapeuticii care se ocupă cu dozele și modalitatea de administrare a medicamentelor

foramina, canalles et fossae cranii (lat): găurile, șanțurile și depresiunile craniului

Fodor: carte de medicina voluminoasă a profesorului Octavian Fodor de la Cluj.

Sârme:  poreclă dată de ardeleni moldovenilor care în anii construcției socialiste migraseră masiv dupa locuri de muncă în zona Brașov. Se spune că erau atât de mulți încât călătoreau pe acoperisurile vagoanelor și la trecerea pe sub poduri sau fire de curent electric se atentionau unii pe alții strigând: sârmă!

Ofta, Ochi:Oftalmologie

 televizoare (de vin) bidoane de 20 de litri; unul alb și unul negru: poanta uni banc din perioada comunistă când unui român i se nasc gemeni de culori diferite.

Mat: intreprindere de prelucrare a strugurilor și vinului, abreviere din Monopol al Alcoolului și Tutunului.

Hărți vechi și poveștile lor

Harta Europei de Willem Janszoon Blaeu, Amsterdam, 1644

La începutul secolului al XVII-lea pe o stradă din Amsterdam, aproape de canalul principal Willem Janzoon Blaeu, (mai cunoscut sub numele său latinizat Guilielmo Blaeuw) deschidea o prăvălie de hărți și globuri terestre, o marfă foarte căutată în acele vremuri într-un oraș port. Fiu de negustor înstărit, spirit enciclopedic, Blaeu fusese pasionat de matematică și de astronomie încă de tânăr și fusese unul din discipolii astronomului Thycho Brahe. În micul atelier anexat prăvaliei Blaeu tipărea hărți după plăci gravate de el însuși după alți cartografi celebri, dar și cărți ale literaturii renascentiste din diverse domenii, de la matematică la teologie, astronomie, sau filozofie.
Piața tipăriturilor cartografice din Amsterdam era dominată atunci când Blaeu a început tipărirea hărților lui de Jodocus Hondius, numele latinizat al cartografului olandez Joost de Hondt. Plecat de tânăr din motive religioase la Londra, Hondius a intrat în contact cu Sir Francis Drake, marele navigator care a efectuat cea de a doua călătorie în jurul lumii intre 1577 și 1580, precum și cu oamenii din echipajul celebrului căpitan, de la care a primit informații prețioase și chiar schițe ale unor teritorii de peste mări, lucru care îl vor ajuta enorm în activitatea sa ulterioară de cartograf. Pe timpul șederii la Londra Hondius a făcut și o avere frumoasă gravând portretele lui Drake, Cavendish, regilor Henric al VII-lea, Richard al III-lea precum și a altor altețe regale. În această perioadă tipărește și harta Noul Albion, o reprezentare cartografica a posesiunilor britanice din America (California), luate în stăpânire pentru Anglia de Francis Drake.
În 1604 Hondius intră în posesia mai multor plăci gravate cu hărți întocmite de Gerard Mercator, cel care introdusese în cartografie liniile prin care se figurează meridianele și paralelele, metoda care a condus la întocmirea unor hărți mult mai exacte. Cartograful murise la Duisburg în urmă cu zece ani și fiul cel mare îi va vinde lui Hondius piesele originale, pe care acesta le va publica în 1606 în Atlas, o culegere de 36 de hărți care se doreau a fi o alternativă la celebra colecție a lui Ortelius,  Theatrum Orbis Terrarum. Succesul uriaș al acestei lucrări va determina după un an publicarea ediției a doua, precum și a unei ediții de buzunar Atlas Minor. Prins într-o lucrare uriașa de cartografiere a Imperiului Britanic, Hondius va lăsa afacerea atelierului său pe seama soției, fiului său Jodocus Henricus Hondius II  și a ginerelui său  Jan Janssonius.
Hondius moare la 48 de ani și paradoxal văduva sa merge cu plăcile gravade în cupru a mai multor hărți la rivalul soțului ei Willem Bleau, care le cumpără pe loc. Imediat acesta le publică înlocuind doar cartușul cu numele autorului, inițial ca o completare la lucrarile lui Mercator: Atlantis Appendix, iar în anii urmatori ca o colecție de sine statatoare cuprinsa în Atlas Maior. Îmbogățit an de an cu noi hărți atlasul devine opera cartografica cea mai complexă din secolul al XVII-lea, însumând 594 de hărți în 12 volume în numeroase ediții.
Lucrarea apărută în 1643 Walachia, Servia, Bulgaria, Romania este importantă datorită semnalizării portului Galatz la confluența Siretului cu Dunărea. Localitatea este semnalizată ca o cetate la fel ca:  Brailow, Axiopolis, Durostorum, în timp ce alte orașe dunărene sunt doar menționate: Floci, Troesmis, Beroe.