Alergând după holeră prin Nicoresti

Am povestit mai devreme despre epidemia de holeră de la Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă de la Nicorești din județul Galati din 1995. Pe scurt câțiva muncitori din sat care lucrau la negru la o fabrică de cărămidă din Turcia s-au îmbolnăvit de holeră și au fugit acasă cu autocarul, că fabrica se închisese și nici nu aveau chef de spital otoman. Cum nu s-au ameliorat nici acasă, s-au internat la spitalul din sat, care pe lângă paturile de N.P.I. (Neuropsihiatrie Infantilă), avea în structură și câteva paturi de medicină internă și câteva de obstetrică pentru gravidele care nășteau în sat. 
Cum grupul sanitar era comun, iar apa curgea la WC numai noaptea când locuitorii satului nu-și udau grădinile, microbul s-a întins rapid și a îmbolnăvit și copiii din spital care din cauza problemelor neuro-psihice nu erau familiarizați cu spălatul pe mâini. Primele cazuri au fost trimise la Spitalul de Pediatrie din Tecuci, unde șefă de secție era regretata dr. Apostolide Aurelia, un medic cu multă experiență, dar care nu și-a putut imagina niciodată că de la N.P.I. ar putea veni copii cu asemenea boală. Tecuciul fusese "iertat" de episoade de holeră așa cum avusesem noi an de an la Galați. Era și normal, noi aveam Brateș, Prut, Siret și Dunăre, iar ei doar un amărât de Bârlad! Totuși doctorița pediatră speriată de numărul mare de scaune a recoltat coprocultură și a trimis-o la laboratorul nostru (al sanepidului) din Tecuci, unde lucra la acea dată dr. Viorica Vasiliu, medic de laborator. Deși nu avusese unde să vadă multe tulpini de vibrion în afara celor pe care lucrase în perioada de secundariat, un clopoțel îi sună doctoriței atunci când văzu coloniile mai ciudate și făcu singurul gest care era de făcut în asemenea situație: a trimis plăcile cu tulpinile bacteriene la Galați. În laboratorul de bacteriologie explodă bomba: aveam din nou un caz de holeră în județ. Așa ca ne-am făcut bagajele. Se potrivise cum era mai rău, șefa noastră era la un curs la București, nu prea aveam mașini la dispoziție, dar până la urmă alți colegi igieniști de pe alte secții au renunțat în favoarea noastră și am trimis două mașini pe teren, una la Tecuci și alta la Nicorești. Pe măsură ce orele treceau primeam vești din ce în ce mai alarmante de la Tecuci: numărul copiilor cu handicap neuropsihic din Spitalul Nicorești care aveau diaree era din ce în ce mai mare, așa că problema deveni din ce în ce mai gravă. Înclusiv șefa noastră de atunci abandonă cursurile din capitală și ateriză furioasă la Tecuci tunând și fulgerând împotriva tuturor celor implicați în diagnosticarea cazurilor, acuzându-i de incompetență și de neglijență.
Și asa cum spune proverbul "cum e stăpânul așa este și sluga", nici ceilalți colegi asistenți de igienă din secția de epidemiologie a Sanepidului nu se lăsară mai prejos și debarcând din Dacia hodorogită în curtea spitalului din Nicorești îi luară la 11 metri pe membrii personalului sanitar, mai puțin doctorița care fusese chemată la Tecuci și începură să spele podelele cu ei, în special cu asistenta șefă, o doamnă vicleană ca o vulpe. 
Din trupa debarcată atunci la Nicorești se distingea de departe domnul Dan. Fost jucător profesionist de volei în tinerețe, oltean de loc, ajuns prin târgul nostru după nevastă, domnul Dan era un tip isteț de la care am avut multe de învățat în meserie, în special în bucătăria noastră zilnică în care felul principal gătit erau vaccinările. Dan era în stare să socotească din cap datele de vaccinare ale unui copil sau adult luând în calcul toate schemele de vaccinare utilizate în anii de după 1960. Și făcea asta adesea să demonstreze că unele vaccinări din adeverințe sau avize erau "făcute din pix" și avea o mare satisfacție să le descopere și să-i umilească pe vinovați. Spre deosebire de alți asistenți din Sanepid nu dădea amenzi, dar era multă suflare de asistente de prin dispensare care preferau să vină cu situațiile la raportare la alți colegi și să fie amendate decât admonestate și luate peste picior de Dan. Toată perioada cât am lucrat împreună l-am văzut în același sacou cu picățele și cu aceleași cravate înguste demodate, trăgând din țigară și dând peste cap cafele, după cafele. Dacă făceai cu el un tur de dispensarele de la oraș, sau de la țară aveai ocazia să-l vezi bând 5-6 cafele. Golea cana și după un timp întreba:
- N-a fost vorba că face cineva o cafea? Și mai primea una. De fapt cam asta era "atenția" pe care o primeam noi cei care lucram la "epidemii" Alta era viața la igiena alimentației, la comunală sau chiar la medicina muncii. Una e să controlezi un cârciumar sau un negustor și alta un coleg, fie el medic sau asistent. În special medici. Am cunoscut situații în care un chirurg care lua mii de lei pentru o operație a făcut un scandal monstruos că un alt coleg de la "epidemii " îl amendase cu 100 de lei.
Așadar se scoboară domnul Dan din mașină și se repede ca un uliu asupra stolului de asistente și îngrijitoare adunate în sala de mese a spitalului mitraliindu-le cu reproșuri și amenințări și aruncându-le în față tot disprețul lui pentru incompetența și indolența de care dădeau dovadă stând ca niște cloști pe cuibar în timp ce copiii se îmbolnăveau în jurul lor. Și o ținu așa vreo 15 minute, până când un alt coleg de-al nostru, Cornel Vartires (Grecul), decanul de vârsta al asistenților de la epidemii îl întrerupse:
- Gata Dane, mai lasă și pe mâine că am venit și să muncim!
Și au început să muncească. S-au recoltat coproculturi (analize din scaun) la toți salariații și la toți copii. Unde se putea, se recolta din scaun emis spontan, sau la copii pe scutec, dar la mulți a trebuit sa li se recolteze cu sonda Nelaton, manevra la care Grecul era capelmaistru. Titi întocmea tabelele de catagrafie, Grecul recolta, iar din urma domnul Dan venea cu pastilele de chimioprofilaxie: tetraciclina în doză șoc la adulți și furazolidon la copii. Dar cum marea majoritate a copiilor internați aveau peste 12 ani din rațiuni de siguranță s-a decis administrarea de tetraciclină pentru toată lumea. Toate bune și frumoase cât a fost vorba doar de personalul sanitar, dar când s-a trecut la copii a fost altceva: dă-le Dane buline dacă poți. Le băga domnul Dan tetraciclina în gură, imediat o scuipau. A recurs omul nostru la toate manevrele, îi ținea de nas, le apăsa limba, le vâra sub obraji, degeaba, nu le înghițeau și pace.
După o luptă cu câțiva copii care-l costase un nasture rupt, pete roșii ca o erupție împrăștiate pe halat în locurile în care fuseseră scuipate cu putere drajeurile colorate de tetraciclină, transpirat tot și supărat că dăduse greș, domnul Dan abandonă. Cobori de la etajul spitalului la sala de mese și ceru insistent o cafea. Era gata pregătită, parcă-l aștepta. Aprinse o țigară și ieși afară cu cafeaua în mână să se uite la stele. Acolo îl găsi asistenta șefă din spital:
- Da' ce faceți domnu' asistent aici afară, nu vii frig?
- Nu băi fato, mi-i cald.
- Pot să vă ajut cu ceva?
- Da, poți. Zi și mie cum le dați voi la handicapații ăștia medicamentele, ca pe mine m-au scuipat toti și unul m-a și mușcat de mână.
- Deh domnu' asistent, fiecare meserie cu brățara ei! Mergeți numa' sus și vin și eu și vă arăt imediat. Și după ce-și termină cafeaua și țigara domnul Dan urcă oftând scările spre saloanele de copii. După un timp apăru și asistenta șefă cu o oală mare acoperită cu o față de masă și cu o tava de plastic plină de linguri.
- Ce ai acolo? întrebă domnul Titi.
- Iaca niște marmeladă!
- Să nu le dai de mâncare până nu primesc tetraciclina! sări Grecul.
- Nu le dau, am venit să-i arăt lu' dom' asistent cum să le dea pastilele.
Și luând o lingură o înfipse în marmeladă și umplu lingura bine. Lua din mâna lui domnu Dan drajeurile de tetraciclină și le înfipse bine în marmeladă. Se aplecă la primul pat și minune: vietatea chircită acolo simțind gustul marmeladei deschise gura și înghiți imediat cocoloșul de marmeladă cu tot cu medicamente. Și apoi asistenta trecu la următorul copil schimbând doar lingura. Și avu și acolo succes și la toți ceilalți care erau atunci internați în spital.