Înca o reprezentare a unui pod peste Dunăre in aval de Galaţi

Academia de Ştiinţe Petropolitană din St. Petersburg are în colecţia ei o hartă din1738 a Mării Negre şi a ţăilor din jurul ei sub numele: "The Atrum Belli", pe care sunt configurate ţările române, Bulgaria,  Romania (Tracia), Ungaria, Slavonia, Serbia, o parte din Polonia, Tartaria şi o parte din Rusia.
Majoritatea localităţilor de pe malul Dunării sunt consemnate cu denumirea lor antică: Troemis, Beroe, Axiopolis, etc., dar sunt şi multe oraşe cu denumirea lor modernă: Bucharest, Aczud, Braila, Babadaghi, Galaczo, Ren, Hirsova, etc.
Interesantă este reprezentarea pe aceasta hartă a unui pod peste Dunăre în aval de Galaţi, la "Oblicziza seu Isakzyra", mai pe înţelese "Obliciţa (Ismail) sau/şi Isaccea.
Amplasarea unui pod în apropierea Isaccei este consemnată încă din antichitate. Aici a fost podul lui Mandrocles construit pentru trecerea armatei persane sub comanda lui Darius în expeditia sa împotriva sciţilor, dar şi podul construit de turci în expeditia lor contra ruşilor şi moldovenilor din 1711.
Cum harta lui Le Rouge apărea mai târziu, la sfâşitul secolului al XVIII-lea, fiind tributară apariţiei la Berlin în 1771 a "Descrierii Moldovei", înseamnă că a avut pe lângă opera domnitorului moldovean ca sursă de inspiraţie şi această hartă din 1738.

Harta din 1738 a Marii Negre si zonei balcanice.

Frânturi din istoria Sanepidului din Galaţi

Extrase din Monitorul Oficial nr. 133/15.06/1945:

"Idem Nr. 18.426 din 2 Iunie 1945, personalul mai jos specificat se încadrează, pe ziua de 1 Aprilie 1945, în cadrul Inspectoratului General Sanitar Galaţi, cu gradele şi în posturile enumerate în dreptul fiecăruia:

Gavrielescu Eugen, şef de secţie cu 2 gradaţii, de la Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează la Inspectoratul General Sanitar Galaţi.

Două posturi vacante de impiegati fără gradatii, de la Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează în bugetul Inspectoratului General Sanitar Galaţi.

Constantin Chiosac, şofeur principal cl. III, dela Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează la Inspectoratul General Sanitar Galaţi, pe postul său.

Depozitul de Materiale Sanitare prevăzut în bugetul pe exerciţiul 1944/1945, la dispozitia ministerului, se încadrează cu tot personalul său şi posturi pe lângă Inspectoratul General Sanitar Galaţi."{

Locuinţele troglodite

 Berber în faţa intrării în locuinţa troglodită

Unul din puţine locuri de pe pământ unde mai pot fi văzute locuinţe troglodite este Sahara. Persistând peste milenii, obiceiul de a se adaposti pe sine şi familia sa, într-o cavernă săpată în pământ, este şi astăzi utilizat de către berberi, probabil urmaşii troglodiţilor antici africani. De ce se ascundeau sub pământ oamenii acum câteva sute, sau mii de ani? De frica animalelor sălbatice şi a răufăcătorilor, sau a cuceritorilor. De ce se mai ascund astăzi? Pentru păstrarea unui mod treadiţional de viaţă şi de dragul turiştilor. La Matmata în Tunisia, locuinţele berbere troglodite sunt incluse în fiecare circuit turistic saharian, pe lângă: vizitele în oaze, plimbarea pe cămilă, excursia în dunele de nisip, sau vizitarea unei plantaţii de curmali. Săpate în lutul roşu al dealurilor, accesibile doar pe coridoare înguste şi joase, locuinţele troglodite sunt interesante şi dintr-un alt punct de vedere: seamăna oarecum cu bordeiele româneşti, sau şi mai bine cu adăposturile pastorale din ravenele săpate în lut, de prin părţile Covurluiului. Autorii de monografii săteşti au descris astfel de aşezări în jurul satului Smulţi, la Bălăbaneşti şi la Drăguşeni, utilizate până la mijlocul secolului al XIX-lea ca loc de refugiu, în caz de primejdie şi de iernare a oilor sau vitelor.

În general aceste adăposturi erau amenajate manual în valea unui torent, sau a unui ogaş, într-o râpă greu accesibilă, sau într-o ruptură de deal. Traiectul ravenei era lărgit spre capătul ei interior pentru a face loc animalelor şi puţinului avut al păstorului şi al familiei sale, intrarea era blocată cu garduri şi crengi cu spini întărite cu ţepuşe de lemn şi camuflată de tufişuri şi cu vegetaţie. Uneori întreaga structură avea în interior un izvor, iar pentru adăpostirea oamenilor se săpau în maluri grote ferite de intemperii. Nu ştim cât de vechi sunt aceste obiceiuri de a adăposti animalele în râpe şi dacă ele datează din vremea troglodiţilor, sau din vremea migraţiilor. Termenul pentru astfel de aşezări este de câşlă, cuvânt de origine asiatica, probabil tătară, tătarii utilizând pentru tabere de iarnă aceste tipuri de adăposturi.

Abia după trecerea pericolelor generate de invaziile tătare aşezările rurale s-au organizat în odăi, sau slobozii, situate pe silişti, formând cătune şi mai apoi sate.

Relatări despre locuinţe săpate în stâncă sau în loess au ajuns până în epoca modernă. („Ţara Noastră” de I. Simionescu, 1940). În Basarabia pe Valea Icheiului, lângă Orhei existau până la război locuinţe temporare săpate în stâncă, iar coasta de pe ambele maluri ale bălţii Cătuşa dintre Galaţi şi Barboşi, era săpată de locuitorii din zonă. O astfel de cavernă în loess am întâlnit şi eu în copilăria mea, la Fileşti într-un mal în care se săpase şi tunelul CFR. Simionescu are şi o descriere interesantă a bordeielor din vechiul regat.

Adăpost troglodit berber

Bucătaria unei locuinţe troglodite

Dormitor în locuinţă troglodită

Troglodiţi, bigfoot, yeti, yeren

Antropoidul lui Loys (Amerantheropoides Loysi).

În 1917 o expediţie în jungla columbiană la care participau mai mulţi elveţieni, printre care şi geologul Francis de Loys a întâlnit o pereche de maimuţe antropoide bipede, care agitau ramuri de copac, agresive şi foarte vocale. Exploratorii au împuşcat femela, pe care au fotografiat-o asezată pe o ladă cu un băţ sprijinindu-i bărbia si capul. Maimuţa nu avea coadă, avea 1,57 m, iar pielea ei şi craniul au fost recoltate în scopul conservarii, dar din cauza climei tropicale s-au distrus în timpul expeditiei care a durat 3 ani.
Fotografia acestei maimuţe antropoide l-a determinat pe antropologul Montandon, un fan al teoriei hologenismului, să descrie în 1920 la Academia de ştiinţe franceze o nouă specie: Amerantheropoides Loysi.
Scandalul legat de această maimuţă continuă până astăzi. Unii cred că Loys a fost un şarlatan, alţii un descoperitor al singurei maimuţe fără coadă americane, alţii cred că fotografia lui Loys este cea a unui pitecantrop.
Existenţa unor humanoizi în pădurile virgine ale Americii latine este semnalată de multe ori. În Brazilia indienii se tem de Kurupira un animal pletos care le fura maniocul. O altă creatură asemanătoare cu un om sălbatic este denumita diferit de la o regiune la alta, de la o ţară la alta a Americii latine: Kurupira, Pelobo, Mapinguari, Pedegarrafa, Maribunda.
În America de nord acelasi gen de om promitiv asemanător cu maimuţele antropoide este cunoscut sub denumirea de Bigfoot  datorită urmelor mari de tălpi pe care le lasă pe teren, Sasquatch, Skunk ape, Nul luk, sau Grassman. Cunoscut în Nepal drept Yeti , în Japonia ca Hibagon, în China ca Yeren, Pinyin, în Australia drept Yowie,  în Filipine Amomongo, în India Mande Burung, în Indonezia Genderuwa, în Malaezia Orang mawas, în Bangladesh Ban-manush, Pakistan şi Afganistan Barmanou, iar în Rusia Chuchunya. De departe cele mai mediatizate sunt Yeti si Bigfoot, de pe urma acestor animale existând dovezi foto-video, dar şi artefacte: păr, cranii şi în special amprente plantare.
Interesant este că în Europa nu există în cultura populară astfel de oameni primitivi, cu exceptia Scoţiei care are un Greyman sau în galeză: Am Fear Liath Mor.
Ciudat este că în România niciun personaj mitologic, fantastic sau nu, nu aduce cu Yati sau Bigfoot, în ciuda faptului că anticii plasau troglodiţii şi în actuala Dobrogea.
Ce-ar putea fi, sau ce au fost troglodiţii, yeti, bigfoot, yeren &co.? Cea mai mare probabilitate este ca ei sa fie, sau să fi fost o ramură desprinsă din evoluţia primatelor, la un moment dat al evoluţiei, care a evoluat paralel cu omul şi care acum este pe cale de extincţie. Sau poate un om de Neandertal retras în nişele greu accesibile oamenilor din junglă, sau din pădurile virgine americane, sau siberiene. Totuşi oamenii de Neandertal n-au trăit în America, Asia, Africa sau Australia, zone în care n-au fost găsite fosilele lui.
Considerat dispărut acum 10.000-30.000 de ani din zona lui de expansiune: Europa- Asia mică, acest văr primar de-al nostru în ale evoluţiei are înca multe de spus în viitor. A fost imaginat ca fiind brutal, necioplit, lipsit de raţiune şi limitat în limbaj, incapabil să-şi aprindă singur focul şi lipsit de spirit artistic. Cercetarile din ultima vreme modifică fundamental concepţia despre acest om primitiv, autor al picturilor rupestre din peşterile europene. A fost izolat ADN acestor oameni şi chiar s-au făcut propuneri de clonare, există cercetari privind hibridizarea neandertalienilor cu Homo sapiens, sau teorii privind supravieţuirea lor în nişe ecologice izolate.
Gândindu-ne la troglodiţii din Dobrogea nu putem decât să spunem ca ei au existat doar în imaginaţia anticilor. Pe de altă parte neadertalienii dunăreni sunt vedetele sfârşitului şi începutului de mileniu: Peştera Muierii, Peştera cu oase, Vârtop sunt pe prima pagina a revistelor de paleoantropologie, iar cercetările sunt abia la început.

Craniu de om de Neandertal din Peştera cu oase 2.

Troglodiţii din Dobrogea

Harta lui Lorenz Fries 1535

Socotiţi de antici a fi oameni primitivi, barbari şi lipsiti de educaţie, cu o societate precară şi un mod de viaţă mai mult asemănător animalelor decât oamenilor, troglodiţii au fost localizaţi de-a lungul istoriei în mai multe zone ale lumii antice. Coasta Mării Roşii şi Cornul Africii, dar şi zona sahariană au fost dintotdeauna identificate ca locurile unde trăiau troglodiţii.

Numele le vine din greaca veche: „Τρωγλοδύται” însemnând: „cei care se ascund în peşteri”. O rudă foarte apropiată a omului, cimpanzeul este numit ştiinţific Pan Troglodyte, tocmai pentru a sublinia faptul că trogloditii aveau caractere apropiate de ale maimuţelor primate, şi invers. Atât de vehiculată a fost ideea că aceasta rasă de oameni există, încât Carol Linnaeus a descris-o ca fiind o specie umană separată: Troglodyta Bontii, dupa numele lui Jacob Bontius, cel care în 1658 descrisese acest humanoid, sub denumirea de Ourang Outang, Homo silvestris, cu alte cuvinte Urangutan.

Trogloditul lui Jacob Bonţius 1658.

Ştim de la Herodot că troglodiţii mâncau şerpi, şopârle şi alte reptile, ceea ce nu-i împiedica să fie cei mai iuţi alergători din lume, mai ales când erau alergaţi de garamanţi, duşmanii lor din nordul Africii. Autorii antici afirmau despre troglodiţi că formau clanuri, în care femeile erau la comun, îşi îngropau morţii sub movile de pietre pentru a nu fi dezgropati de animalele sălbatice, iar ca obiecte foloseau haine din blană neprelucrată de animale, ghioage, suliţe şi arcuri cu care se şi luptau între ei pentru păşuni, aceşti oameni având animale domestice pe care le păstoreau.

Dacă am umbla un pic la istoria omenirii asemănarea dintre troglodiţi şi oamenii primitivi ne-ar sări în faţă. Cel mai probabil dintre speciile de humanoizi preistorici, omul de Neandertal ar fi cel mai bun candidat. Aceasta specie a existat şi pe teritoriul ţării noastre, probabil cea mai veche urmă a lui din lume este cea din peştera Vârtop, din judeţul Alba, imprimată în mâlul calcaros pietrificat acum 50-60000 de ani, aşa că nu este exclusă nici existenţa lui în Dobrogea.

Ştim de la Strabon că troglodiţi existau şi în Sciţia, unde trăiau alături de crobizi în apropierea coloniilor greceşti Tomis şi Callatis.

Într-o hartă publicată la Strasbourg în 1535, Lorenz Fries trece troglodiţii cu aceleaşi carectere mari cu care trece: costobocii, cotensii sau alte triburi geto-dacice, pe o zona extinsa a Sciţiei Minor. Au existat sau nu oameni troglodiţi în Dobrogea?

Indiscutabil ca şi relief Dobrogea abundă în soluri calcaroase (13% din suprafaţă), apropape 1000 km pătraţi, reprezentând 21% din calcarele României. 

Dacă la asta adăugam şi stratul de loes care acoperă zone importante de din teritoriu, rezulta o posibilitate mare de existenţă a unor formaţiuni carstice. Numărul peşterilor dobrogene cunoscute trece de 60, unele din ele fiind foarte cunoscute, cum ar fi: peştera Sfântului Andrei, peştera lui Adam, peştera Gura Dobrogei, peştera Casian si altele.