Calendarul republican

În timpul revoluţiei franceze, s-a trecut la epurarea societăţii atât de nobili, mai ales prin scurtarea capetelor cu ajutorul unei maşinării propuse şi inventate de doi doctori (Josep Ignace Guilotin şi Antoine Louis), cât şi de tot ce aducea de regalitate, religie şi de tradiţii creştine. Astfel la presiunea lui Robespierre, Franţa adoptă în 1793 calendarul republican, în care lunile din calendarul gregorian sunt înlocuite cu alte denumiri, iar începutul lunii este aproximativ cel al zodiilor (22-20 ale lunii din calendarul gregorian), iar terminaţia lunilor diferă de la sezon la sezon. 
De exemplu: lunile de toamnă se terminau în "aire":

1. Vendemiaire: luna vânzărilor: 22 sept.-21.oct.
2. Brumaire: luna brumelor
3. Frimaire: luna frigurilor

• lunile de iarnă se terminau în "ose":

1. Nivose: luna ninsorilor
2. Pluviose: luna ploilor
3. Ventose: luna vânturilor

• lunile de primăvara se terminau în "al":

1. Germinal: luna încolţirii plantelor
2. Floreal: luna înfloririi pomilor
3. Prairial: luna recoltăii pajiştilor şi fâneţelor

• lunile de vară se terminau în "idor"

1. Messidor: luna recoltăii cerealelor
2. Thermidor: luna temperaturilor ridicate
3. Fructidor: luna recoltării fructelor.

Prima atestare documentară a oraşului Galaţi

Coperta interioară a cărţii aflată la Biblioteca de Stat a Bavariei, (disponibila pe Google books)

În 1541 apărea la Viena cartea lui George Reicherstorffer cunoscută sub numele de "Chorographia Moldaviae" scrisă după voiajele acestuia în părţile noastre în anul 1527 şi în 1535. Nu ştim dacă Reicherstorffer a ajuns şi la Galaţi deşi el se laudă că a cunoscut toate hotarele Moldovei şi a vizitat toate aşezările, cert este ca încă din prima sa ediţie este specificat textul următor:

"Mai sunt două cetăţi bine întărite cu ziduri puternice, cum este cetatea nouă  Romaniwijwar aşezată pe un şes lângă râul Zered, care se varsă în Danubius. Cealaltă este cu numele de Romaniwasar, după cum acestea ocupă de o parte şi de alta cele două laturi, tot aşa Danubius le desparte pe amândouă şi curge prin mijloc împărţind de-o parte şi de alta cele două ţări. Una priveşte spre Moldova şi cealaltă spre Transalpina, având şi Danubius pe cursul său două târguri aşezate de-o parte şi de alta a locului de trecerea a fluviului, adică Barilla&Galaczs pe care trecerea fluviului le desparte frumos într-o armonioasă ordine a naturii.”

Textul este destul de controversat şi confuz, el atrăgând critici din partea specialiştilor încă de la apariţia sa, dar constituie prima dovada certă a existenţei unor târguri ("oppida")  la Galaţi şi la Brăila. Interesante sunt însă detaliile cu privire la cele două cetăţi Roman, Romaniwijwar (Romani-("ui-var", ungureşte înseamnă "oraşul nou"), deci Romanul Nou situat la şes lânga râul Siret (Zered) şi Romaniwasar ("vasar": ungureşte înseamnă "târg"), deci Târgul Roman. Se înţelege că cele două oraşe sunt diferite şi ele vor apărea a fi diferite inclusiv în "Descriptio Moldavie" a lui Dimitrie Cantemir. Deşi localizarea acestui târg este confuză ca de altfel şi descrierea trecerii fluviului între Galaţi şi Brăila, de ce să nu luam în calcul că poate la data vizitei autorului între cele două oraşe curgea Dunărea?
Cartea lui George Reicherstorffer "Chorographia Moldaviae" a avut în Evul Mediu mai multe ediţii, puţin modificate de la una la cealaltă, dar cea din 1595 are anexată şi o hartă a Moldovei pe care se văd oraşele Galaţi şi Brăila. Se presupune (Paul Paltânea) că harta este o ilustraţie după harta polonezului Martin Broniowski din lucrarea "De beizdedea bis in Tartariam", care avea la rândul ei la bază harta azi pierdută a lui Richard Wapowski elaborată la începutul secolului XVI-lea şi poate şi cea a lui Sebastian Munster din 1522.

Harta din ediţia a treia a Chorografiei Moldovei

Războiul din 1877 la Galaţi şi Brăila

Război a fost declarat la 24 aprilie 1877 prin înmânarea la St. Petersburg a unei scrisori ambasadorului Imperiului Otoman, Tevfik-bey. Anterior acestei date în 15 aprilie Rusia semnase cu generalul român Jean Ghika un acord de trecere a armatelor ruse prin teritoriul Romaniei.

La 23 aprilie fortele ruseşti de sud, formate din corpurile de armata VIII, IX, XI şi XII trec frontiera română la Ungheni (podul Eiffel de peste Prut în direcţia Galaţi), pe calea ferată Ungheni- Iaşi- Galaţi.

Intrarea armatelor ruseşti în Galaţi, 27 aprilie 1877.

De la Galaţi o parte din ele se vor deplasa mai apoi spre Chilia şi Ismail, pe Dunăre. Totodată trupele călare de cazaci trec Prutul pe la Galaţi şi se instalează la Barboşi, unde pun stapânire pe podul de cale ferată Galaţi- Brăila, nod vital de transport a trupelor terestre către Bucuresti şi spre Dunare.

Chiar daca vremea este potrivnică cu ploi torenţiale şi inundatii care fac viaţa soldaţilor un calvar, trupele ruseşti pun stăpânire pe tot malul drept al Dunării şi pe principalele porturi dunărene Galaţi şi Brăila.

Surprinşi iniţial de mişcările armatei ruse şi mai anchilozaţi în luarea deciziilor militare, turcii realizează importaţa podului de la Barbosi şi trimit mai multe monitoare de pe braţul Măcin care bombardează şi avariază podul de cale ferată de la Barboşi şi prin incursiuni ostentative prin faţa orasului Galaţi ajung la gura de vărsare a Prutului unde bombardează coloanele de trupe ruseşti care aflueau de-a lungul drumului dintre Brateş şi fluviu.

Montaje des canonieres russes sur le Danube devant Galaţi.

În aceste circumstanţe comandamentul rus decide amplasarea unor baterii de artilerie pe înăltimile din jurul Galaţiului, respectiv pe platoul marinei şi pe cetatea de la Tirighina (identificata eronat de Camille Farcy în cartea sa „La guerre sur le Danube1877-1878” cu „l’ancienne forteresse romaine Dinygithia” (Dinogeţia). Interesant este specificarea: „Le camp de Trajan était encore admirablement dessinée sur un plateau d’une assez grande élévation dominant la station de chemin de fer.”

În timpul incursiunilor lor pe Dunăre, monitoarele turceşti deschid focul asupra lucrarilor de geniu aflate în plina desfaşurare în aval de Brăila, fapt ce determină o mare panică printre brăileni, care cu mic cu mare părăsesc oraşul zilele următoare. Riposta diplomaţiei româneşti este pe măsura: sunt demascate în toate capitalele europene bombardamentele turceşti asupra populaţiei civile de catre diplomaţia românească în frunte cu M. Rosetti şi M. Cogălniceanu.

Pe 6 mai 1877 Marele Duce Nicolae venea la Galaţi pe calea ferată, însoţit de 25 de generali ruşi, dar si de ataşati militari ai altor ţări europene. A fost cazat în casele negustorului grec M. Antaki. 

Marele Duce Nicolae sosind la reşedinţa sa din Galaţi, Palatul  Antaki.

Palatul Ghika- Antaki la sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
imagine oferita de dl. Puiu  Lorberbatt pentru "Vechiul Galaţi în imagini"

În calitatea sa de şef al armatei ruse, Marele Duce va verifica armata cantonată între Reni şi Brăila. La sosirea în Brăila, informat fiind de iscoadele aflate pe celalat mal al Dunării, comandantul navei militare turcesti „Lufti Djelil”, un monitor uşor blindat, deschide focul asupra gării Brăila, chiar în momentul intrării trenului Marelui Duce în gara pustie, din oraşul golit de locuitori. Proiectilele fac ceva pagube, dar Marele Duce scapă neatins. Investigaţiile serviciilor de informaţii pun mâna pe un locuitor din Barboşi care ar fi semnalizat turcilor cu un steag mare roşu intrarea trenului în gară şi-l execută sumar prin împuşcare câteva zile mai târziu.

Monitorul turcesc "Lufti Djelil" scufundat la 10 mai 1877
de tirul artileriei ruse, ofiţer artilerist locotenet Mihail Samuilo.

În vreme de război 1877: bombardarea gării Brăila

La Ilustration Espanola y Americana nr. XX, 1877

„Galaţi, un oraş istoric, renumit încă de pe vremea împăraţilor romani, ale cărăror armate au trecut pe acolo Dunărea în mai multe expediţii militare, este astăzi una dintre cele mai mari centre comerciale din Moldova şi este situat aproape la confluenţa râurilor Prut şi Siret cu Dunărea. Astăzi este principalul loc de întâlnire pentru trupele ruseşti care formează Corpul expeditionar Sud şi care mai apoi la rândul lor, sunt dirijate la punctele prestabilite de către generalii lor.

În biserica mare  Sf. Gheorghe (bine marcată în gravura noastră), care este una dintre clădirile cele mai remarcabile ale ţării, a fost mormântul lui Mazeppa, faimosul conducător, până când a fost distrus de invazia ruşilor.

O gravură reprezentând momentul trecerii primelor unitaţi dincolo de Dunăre şi ciocnirile între armatele beligerante găsiţi în partea de jos a aceeaşi pagini: la Braila (oraş valah numit de asemenea, Ibrăila şi Brailow), a sosit în dimineaţa zilei de 3 luna curentă Marele Duce Nicolae, pe calea ferată de la Galaţ şi cu câteva momente înainte de pătrunde trenul Prinţului în gară, monitoarele turceşti, care au fost ascunse în spatele ostrovului  Ghecet, lângă malul drept al Dunării, a lansat o salvă de cincisprezece proiectile împotriva trenului, ocazionând unele nenorociri, în timp ce comandantul-şef al armatei ruse de Sud a rămas nevătămat.

Ulterior, în ziua de 13, a fost împuşcat în Barboşi un om simplu, acuzat că a dat turcilor de veste momentul intrării propriu-zise în staţia Brăila a trenului Marelui Duce, fluturând un steag roşu.

În după-amiaza aceleiaşi zile de 3, ruşii desfăşurat o baterie pe malul stâng şi instantaneu au deschis focul asupra mai multor monitoare turceşti. Printre acestea se găseau „Lulfi Djiel” vas de război, cu cinci tunuri grele şi două sute de soldaţi, care a fost distrus, câteva zile mai târziu, printr-o explozie cauzată de aprinderea prafului de puşcă în urma unei lovituri trase în plin de locotenetul rus de artilerie M. Somujlo.

În cele din urmă, la pagina 349 se afişează portretele a şapte generali ruşi ai armatelor din teatrul de operaţii, în primul rând ministrul de Război, M. Demetri A. Milioutin.

Mai mulţi dintre aceşti generali, sunt bine cunoscuţi.

Prinţul de Barclay de Tolly, şeful armatei de Sud corpul 7, este nepotul celebrului general care a condus în 1812 campania împotriva lui Napoleon I, contele de Kotzebue, este guvernator general al Poloniei şi şef al trupelor ruseşti de la  graniţele cu Germania şi Austria şi este un descendent al unui scriitor german celebru, însărcinat de împăratul Alexandru I al Rusiei pentru a transmite informaţiile exacte ale statului.”

În vreme de război: 1877

Rumania- Vista de Galatz, ciudad ocupada por el ejercito ruso del sud.
Cronica ilustrada de la guerra de Oriente
La Ilustration Espanola y Americana nr. XX 1877

"Galatz, historica ciudad, celebre desde la epoca de los emperadores romanos, cyuos ejercitos cruzaron por alli el Danubio en varias expeditiones militares, es hoy uno de los grandes centros comerciales de la Moldavia, y esta situada casi en la confluencia de los rios pruth y Sereth con il Danubio. Hoy es el principal centro de reunion de las tropas rusus que forman el ejercito del Sud, y que luego se dirigen a los puntos determinados por los respectivos generales de los cuerpos. En la excelente iglesia de San Jorge (bien marcada en nostro grabado), que es uno de los mas notables edificios del pais, existio el sepulcro del famoso caudillo Mazeppa hasta que fue fue destruido por los rusos invasores.

Un grabado que representa el acto de cruzarse los primeros disparos a traves del Danubio, entre loe ejercitos beligerantes, damos en la parte inferior de la misma pagina: a Braila (ciudad valaca llamada tambien Ibraila Y Brailow), llego el Gran Duque Nicolas, por el ferro-carril de Galatz, en la manana del 3 del actual, y pocos momentos antes penetrar el Principe en la estacion, los monitoros turcos, que estaban ocultos detras dei islote de Ghecet, cerca de la orilla derecha del Danubio, lanzaron quince gruesos proyectiles contra el tren que llegaba, ocazionando algunas desgracias, si bien quedo ileso el general en jefe del ejercito ruso del Sud.

Posteriormente, en la dia 13, fue fusilado en Barbosch un hombre del pueblo, acusado de haber indicado a los turcos, enarbolando una bandera roja, el instante en quel el Grande Duque entrada en la station de Braila.

En la tarde del citado dia 3 los rusos emplazaron una bateria en la orilla izquierda, y dirigeron varios disparos contra los monitores turcos. Entre estos se hallada el nombrudo Lulfi Djiel (Alegria del mundo), acorazado, con cinco canones de grueso calibre y doscientos hombres de guerra, el enal fue destruido, pocos dias despues, por una explosion de polvora causada por un disparo que apunto el teniente de artileria rusa M.Somujlo.

Finalmente en la pagina 349 aparecen los retratos de siete generales rusos, de los ejercitos en operationes, figurando en primer lugar el del Ministro de la Guerra, M. Demetri A. Milioutin.

Varios de estos generales son bien conocidos.

El Principe de Barclay de Tolly, jefe del 7 cuerpo del ejercito del Sud, es nieto del famoso general de ignal titulo que dirigio en 1812 la compania contra Napoleon I; el Conde de Kotzebue, gobernador general de Polonia y jefe de las trupas rusas en las fronteras de Alemania y Austria, es descendiente de aquel insigne escritor aleman encargado por el emperador Alejandro I de Rusia de darle noticia exacte del estato."

Istoria Spitalului de Pneumoftiziologie Galaţi

În "Istoria oraşului Galaţi de la origini şi până la 1918", istoricul şi cercetătorul Paul Păltânea menţionează că prima atestare documentară a unui spital în Galaţi datează din 1837, când doctorul N. Chiriacopol, în calitatea sa de medic al oraşului adresându-se autorităților locale menționează funcţionarea spitalului pentru bolnavii săraci cu opt paturi, aflate în grija sa şi a ajutorului său, doctorul Gheorghe Condos. Spitalul îşi începuse activitatea la 22.12.1836 în casele părăsite ale unui "birnic", (evazionist fiscal din acea vreme), care fugise peste Dunăre să scape de datorii. Bolnavii internaţi acolo, după acelaşi Paul Păltânea sufereau de "junghiu" (pneumonie), "lingoare" (febră tifoidă), scorbut, "trepăd" (diaree), "trohna" (gripă, răceală), "frenţă" (boala franţuzească, sifilis).

 În vederea construirii unui spital nou, în acelaşi an 1837 se constituie o epitropie (eforie) pentru ridicarea unui spital, care va aduna prin subscripţie publică bani şi materiale de construcţie. Prin trecerea spitalului sub conducerea epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi se decide mutarea spitalului în apropierea bisericlor Sf. Spiridon sau Mavramol. Cum în ambele locuri nu exista spaţiu pentru amplasarea unei astfel de instituţii, în 1838 a început construirea spitalului pe un teren "quadrant de 180 de stânjeni din moşia târgului (domeniul public al târgului) situat în Mahalaua Poştei între vii". Mahalaua Poştei era locul unde se schimbau caii de poştalion în acea perioadă şi ştim tot de la Paul Păltânea că "moşia târgului" era vecină cu "moşia domnească". Terenul fusese donat de Domnitorul Constantin Mihai Racoviţă Mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi în 1757 prin hrisov domnesc şi se întindea de la schela portului până la Brates şi la apus "până suptu mal asupra Galaţilor, în lungul locului până la gura scursurii la Dunăre", probabil până la actuala stradă Coşbuc.

 În volumul "Primul spital civil din Galaţi", doctorul Chiril Baraneţchi fost decenii în şir director al Spitalului TBC Galaţi, localizează Spitalul Spiridoniei între străzile Lascăr Catargiu (Gării), Dr. Carnabel (Spitalului), Mavramol (Bălcescu) şi str. Rubinelor, în amplasamentul ocupat în prezent de Facultatea de chimie alimentară.

 Pentru proiectarea edificiului se face apel la arhitectul francez Thillaye de la Cros care construia în oraşul vecin, Brăila. După trei ani de lucrări îngreunate de lipsa de finanțare, rezolvată într-un târziu de intervenţia domnului Moldovei, Mihail Sturza, la 1 septembrie 1841 se deschide primul spital din Galaţi cu 24 de paturi, care va ajunge mai apoi la 40 de paturi.

Construit după principii arhitectonice de început de secol XIX, funcţionalitatea spitalului a fost criticată 20 de ani mai târziu de medicul primar dr. Aristide Serfioti care a văzut numeroasele erori de proiectare care-l făceau să semene mai degrabă cu o puşcarie sau cu o casă de alienaţi, decât cu un spital şi în consecinţă a solicitat demararea construirii unui alt spital. Spitalul aşa cum era, a primit în 1862 vizita Doamnei Elena Cuza, care a propus înfiinţarea unei secții de 92 de paturi cu destinaţia de maternitate şi secţie de copii. Degradat de timp şi de lipsă cronică de finanţare, spitalul ajunge aproape o ruină în 1870, când se pune problema ridicării unui alt edificiu. 

 În anul 1889 se va construi un alt spital de 60 de paturi pe str. Beldiman (Ştiinţei), în actualul amplasament al Spitalului de Pneumoftiziologie, compus din două saloane a 30 de paturi şi câteva rezerve care erau folosite drept locuinţă de personalul medical. Pentru puțină vreme localul vechiului spital de pe strada Spitalului devine azil de noapte pentru săraci, apoi în locul lui se vor construi Şcoalele Comerciale şi Institutul Ortodox.

Pâna în 1902 director al Spitalului Epitropiei a fost dr. Aristide Serfioti, ajutat de dr. Henenvogel, apoi de dr. Piaseschi. Un medic important al spitalului a fost dr. Nicolini care a fost cinstit de autoritaţile galăţene prin acordarea numelui său străzii Serei.

Dupa dr. Serfioti a urmat la conducerea spitalului dr. Alexandru Carnabel, care moare în 1927. În vremea lui spitalul avea 44 de paturi amplasate în doua saloane a 20 de paturi si 4 rezerve de câte un pat, amplasate in doua pavilioane legate intre ele printr-un coridor de 3 metri. Ca structura funcţionala spitalul era de tip mixt chirurgie şi boli interne. În plus existau un cabinet de radiologie, o sala de operaţii cu o camera de sterilizare mică şi un spălator prntru chirurgi, o sala de pansamente şi tratamente, un punct de laborator şi un punct farmaceutic. Spitalul mai avea în plus locuinţe pentru administrator, surori şi ingrijitoare, o camera pentru bucatarie, o camera pentru spălătorie, o mică magazie şi o gheţărie.

Totuşi din aceasta perioadă datează harta oraşului Galaţi intocmită în 1908 de Anastasiu George „conducator de lucrari publice”. Pe harta din 1908 în curtea actualului spital TBC se văd clar 3 corpuri de clădire izolate între ele.

În „Cartea de aur” a Spitalului Sf. Spiridon la care am avut acces prin amabilitatea doamnei doctor Monica Necula, managerul spitalului, la 1.08.1937, este amintit numele directorului de atunci dr. Grigore Bazgan, medic primar. Capacitatea spitalului creşte la 64 de paturi prin înghesuirea a câte 30 de paturi in saloanele iniţiale de 20 de paturi.

În 1938 este transferat de la Spitalul Chilia Nouă doctorul Ion Simionescu, care obţine fonduri pentru construirea unui alt pavilion de 80 de paturi. Se începe construirea prin săparea fundaţiilor, dar dr. Simionescu este mutat la Spitalul Alexandria şi apoi la Ministerul Sănătăţii ca secretar general, iar lucrarea este abandonată şi materialele dirijate spre alte lucrări din Galaţi. În aceasta calitate de secretar general, dr. Simionescu viziteaza la 6.08.1940 spitalul şi semneaza în „Cartea de aur” a acestuia. De mentionat că dr. Simionescu este cel care a plantat 1 ha de viţă de vie pe teritoriul spitalului. Soarta acestui om va fi cumplită, din cauza faptului ca a facut parte dintr-un guvern de dreapta (Goga-Cuza) a fost arestat şi torturat de comunişti murind de altfel în lagarele comuniste.

Dupa plecarea lui Simionescu este transferat la Galaţi medicul refugiat din Basarabia: dr. Ursu Ion de la Spitalul Soroca şi in spital apare dr. Nelepcu Constantin de la Tg. Bujor şi mai apoi dr. Erofte Eminescu, transferat de la Bârlad dupa ce fusese evacuat de la Tighina.

În 1948 o data cu naţionalizarea spitalul acesta îşi schimba denumirea în „Spitalul I.C. Frimu” în cinstea liderului social-democrat omorât în bataie de cei care-l anchetau în 1919. Are loc un schimb de secţii între Spitalul de Adulţi nr.1, de unde vin 80 de paturi de tuberculoză şi unde pleacă secţia de chirurgie. Spitalul devine spital de tuberculoză de la 1 .03.1949, toti bolnavii fiind înghesuiţi în cele doua saloane de 20 de locuri, care astfel devin de 40 de locuri. Este numit director dr.Codreanu Gheorghe, medic primar ftiziolog. Cu aceasta ocazie pleaca la spitalul de Adulţi dr. Irofte Eminescu, iar dr. Nelepcu este transferat la Spitalul C.F.R din Piaţa Moruzzi.

Anul urmator Ministerul Sănătăţi acorda fonduri pentru construirea a 4 saloane cu câte 5 paturi şi pentru recompartimentarea celor doua saloane de 40 de paturi, în 3 saloane legate de un coridor exterior.

În 1 iulie 1950 spitalul este mărit la capacitatea de 115 paturi şi este numit director dr. Chiril Baraneţchi.

În 1 iulie 1951 spitalul se uneşte cu dispensarul TBC din strada Grădina Veche, care se va muta din considerente de integrare a medicilor în dispensar şi spital pe strada Radu Negru. Este numit director pentru o perioada dr. Codreanu Gheorghe, medic primar ftiziolog, pentru ca din 15 iulie 1952 să revină director  dr. Baraneţchi.

Condiţiile de pe str. Radu Negru nu erau corespunzătoare aşa ca din 1954 dispensarul TBC se muta pe strada Culturii nr. 8, unde se înfiinţează un centru de microradiografie pulmonară (MRF sau „micro”).

Cu interventia organelor de partid locale se va aproba construirea unui pavilion nou de 130 de paturi şi a mai multor anexe: bloc operator cu 2 săli de operaţie, farmacie, laborator, radiologie, ORL- bronhologie, camera de gardă medici, sala de mese de 250 de locuri pentru bolnavi, sala de mese de 60 de locuri pentru personal, toate aceste facilităţi fiind amplasate în corpul „G” cu excepţia blocului alimentar şi a sălilor de mese care vor fi în corpul „E”. Lucrările încep în 1955 şi sunt terminate în 1957 iar in urma lor capacitatea spitalului devine de 250 de paturi:

            Secţia ftiziologie: 125 paturi

            Secţia chirurgie toracică: 100 paturi

            Secţia pneumologie: 25 paturi

În anul 1963 sunt alocaţi 300000 de lei pentru repararea pavilionului de ftiziologie (Corpul „C”), construit cu materiale provenite din demolarile care începuseră în oraş prin construcţia de blocuri. Spitalul devine de 275 paturi, din care:

Secţia ftiziologie I: 100 paturi

Secţia ftiziologie II: 75 paturi

Secţia chirurgie toracică: 100 paturi

Tot din 1963 se trece pe încălzire centrală proprie care furniza caldură si altor unităţi din cartier. În acelaşi an se deschide dispensarul din Ţiglina I. Din păcate în 1966 din suprafaţa totală de 6 ha, care avea 1 ha de vie, ½ ha de livadă. ½ ha gradina de zarzavat, sera de răsaduri şi flori, gospodărie anexa de 100 porci, se dezafectează jumatate pentru construirea Liceului de Construcţii de Maşini nr.1 şi Căminului de Copii Şcolari.

În anul 1971 se schimbă denumirea spitalului în „Spital Municipal nr. 2 de Boli Pulmonare şi TBC”.

Din 1975 începe construcţia Secţiei de Ftiziologie II cu 44 de paturi şi o sala de şedinţe de 156 locuri, amplasata la subsol. Lucrarea se termină în 1977 cu ajutorul I.A.C.M.R.S.Galaţi, care execută şi magazia de alimente cu etaj, camerele frig şi cofetaria, (actualul chioşc alimentar).

În 1977 spitalul avea 310 paturi:

Secţia ftiziologie I: 90 paturi

Secţia ftiziologie II: 90 paturi

Secţia ftiziologie III: 60 paturi

Secţia chirurgie toracică: 60 paturi

Terapie intensivă: 10 paturi

În 1978 se construiesc 6 birouri administrative într-un corp nou, pavilionul de ateliere şi se începe construirea pavilionului de pediatrie pentru 60 de paturi. Secţia de pediatrie va fi inaugurată în 6 martie 1982, spitalul devenind de 365 de paturi:

Secţia ftiziologie I: 90 paturi

Secţia ftiziologie II: 90 paturi

Secţia ftiziologie III: 60 paturi

Secţia chirurgie toracică: 60 paturi

Terapie intensivă: 10 paturi

Secţia Ftiziopediatrie: 55 paturi

La 1.05.1984 este numit director dr. Tănase Caton, care era medic şef al secţiei Pneumoftiziologie III. Dr. Tanase (n. 15.05.1934), era venit in Spitalul TBC din 1961. Dupa ieşirea la pensie a dr. Tănase în 1998, este numită directoare dr. Stoleru Lenuţa, care a condus spitalul pâna în 2001, când a fost înlocuită de dr. Tănase Marlena. Aceasta va administra spitalul până în 2005, când postul de manager al spitalului va fi ocupat de dr. Monica Necula.

Galaţi, port de U-boot în cel de-al doilea război mondial.

U-18 la montaj în docul uscat din Galați.

U-9.

Când, în toamna lui 1941, a devenit clar că războiul împotriva URSS nu mai este „Blitzkrieg” şi că probabil va urma un război de lungă durată, Înaltul Comandament german a decis în luna decembrie 1941 că o chestiune de cea mai mare prioritate este cea de a transfera submarine la Marea Neagră. Cum accesul acestora din Atlantic în Marea Neagră era imposibil din cauza riscurilor uriașe și mai ales din cauza controlului eficient efectuat asupra strâmtorilor de către Turcia neutră, s-a decis ca acestea să fie aduse la Constanța pe Dunăre. O sarcină aparent descurajantă, o mare parte din transportul acestora pe mare şi pe uscat necesitând metode noi încă neîncercate de nimeni până atunci. Conform acestui proiect îndrăzneț, submarinele trebuiau să fie la început parţial demontate în Kiel şi apoi încărcate pe pontoane. Pontoanele urmau să fie remorcate prin Marea Nordului - Canalul Marea Baltică până la Hamburg, iar apoi pe Elba la până la Dresda. De acolo submarine urmau să fie transferate de pe pontoane pe remorci. Urma apoi un drum de 300 km pe autostrăzi, până la Ingolstadt spre Dunăre. Acolo submarine urmau din nou să fie mutate pe pontoane şi tractate de remorchere până la Linz şi apoi până la Galați unde urmau să fie re-asamblate.
Pentru a realiza acest proiect unic, o echipa de 600 de oameni care cuprindea constructori de nave, şoferi de camioane, poliţişti de trafic şi alți specialişti a fost mobilizată. Vehiculele de transport şi auxiliare au cuprins camioane grele de remorcare, cu mai multe axe, remorci cu o capacitate de încărcare de 60-tone, un număr mare de camioane, camioane cisternă pentru combustibil, vehicule de comunicare, camione- atelier şi altele.
Cele şase submarine de tip II B care urmau să fie transferate la Marea Neagră au constituit două grupuri, cuprinse în Flotila 30. Primul grup era format din: U-9, U-19 şi U-24 şi al doilea grup din: U-18, U-20 şi U-23.
Pregătirile pentru transferul de submarine a început în primăvara anului 1942. Din cauza adâncimii limitate a căilor navigabile, toate echipamentele grele, cum ar fi motoarele diesel, baterii electrice, tunurile şi torpilele, au fost eliminate. În scopul de a reduce înălţimea, turnurile de pilotare au fost parţial dezmembrate. După aceasta într-un doc uscat, cinci perechi de pontoane au fost fixate una lângă alta, pe partea laterală a fiecărui submarin. După umplerea cu apă de andocare, submarinul a fost răsturnat la 90 de grade pe  pontoane, astfel încât coca sa a fost întinsă pe cele zece pontoane. În acest mod mai neobişnuit submarinele au fost transportate deasupra apei şi nu în apă.
Pentru transportul rutier, fiecare remorcă de tip Culemeyer a fost tractată de două sau patru camioane de tractare Kaelble, care au fost aranjate în tandem, sau în perechi, în două rânduri. Conducerea sub şi peste poduri a fost cel mai dificil de executat şi a necesitat atenţie şi precizie maxima în strictă concordanţă cu maiestria conducătorilor auto. Un exemplu a fost trecerea pe sub podul de piatra de la Regensburg, care a necesitat o precizie milimetrică.
Toate podurile au fost examinate în prealabil şi unde a fost necesar, acestea au fost consolidate sau reconstruite. Distanța de 280 mile de la Elba la Dunăre a fost parcursă în 56 de ore, la o viteză de aproximativ 5 km/h, pe autostrazile cunoscute astăzi drept A4 și A9. Schimbare a şoferilor şi realimentarea camioanelor de remorcare au fost efectuate fără oprirea convoaielor, din mers.
Submarinele din primul grup au fost asamblate parţial la Linz, dar cea mai mare parte a lucrarilor de reconstituires-a efectuat la Șantierul Naval Galați. Ele  au fost apoi remorcate apoi prin Delta Dunării la Sulina şi de acolo au continuat să navigheze în apele Mării Negre către baza lor de la Constanța.
Durata transferului de submarine de la Kiel la Marea Neagră a fost zece luni. Ultima navă a flotilei 30 (U-20) a ajuns la Constanța în luna iulie 1943.
Submarinele au luat în cele din urmă parte în 57 de misiuni militare şi au scufundat navele sovietice următoarele: 
U-20 nava cisternă Vaillant Couture (16 ianuarie 1944), navă de marfă PesteK (19 iunie 1944); 
U-23 schoonerul Tanais (23 octombrie 1943 ), remorcherul portuar Smely (29 mai 1944); 
U-24  nava cisternă Emba (30 iunie 1943).
U-9 din imagine a fost surprins de un atac aerian pe când se afla la baza sa din Constanţa şi scufundat de bombele sovietice la 20 august 1944. 
U-18 a fost avariat de atacul aerian sovietic din 20 august 1944 și ulterior capturat de sovietici. A fost scufundat prin torpilare în 1947 împreună cu U-24 și se află la 1000 metri adâncime.
U-24 a fost sabordat de propriul echipaj la 24 august 1944, dar recuperat de sovietici și scufundat 3 ani mai târziu.
U-19, U-20 și U-23 au fost sabordate la 10 si 11 septembrie 1944 de echipajele lor. Întoarcerea armelor de către români la 23 august 1944 le lăsase fără baza de aprovizionare și de întreținere. În 2008 au fost găsite epavele lor la 300 metri sub apă și la 3 mile de țărmul turcesc. Echipajele s-au salvat în totalitate.
A meritat atâta efort şi risipă de inteligenţă? Nu, dar realizarea tehnica este remarcabilă și face cinste inginerilor germani de atunci.

Despre Flotila 30 s-au scris multe pagini și s-a făcut chiar și un film: "Gefangen im Schwarzen Meer". Revista Spiegel Online din 4 februarie 2008 a dedicat un articol despre această realizare remacabilă sub titlul "Uboot auf der Autobahn" din care am extras și eu fotografiile următoare.

U-19 și U-24 în docurile de la Kiel.
sursa Spiegel Online

U-23 la Kiel pregatit pentru drumul spre Hamburg.sursa Spiegel Online

U-9 la Dresda. sursa Spiegel Online

Remorcile de 70 tone. Sursa Wikipedia

La drum. sursa Spiegel Online

Pe autostradă. sursa Spiegel Online

Pregătiri de lansare la Ingolstadt. (sursa Spiegel Online)

Podul de piatră de la Regensburg. (sursa Spiegel Online)

La Regensburg. (sursa Spiegel Online)

Pe Dunăre spre Cazane. (sursa Spiegel Online)

U-18 la Constanța. (sursa Spiegel Online)

U-19 la Constanța. (sursa Spiegel Online)

Chioscul lui U-18 pe care este desenată o torpilă care străpunge steaua roșie sovietică.'
(sursa Spiegel Online)

Despre poşta în secolul XIX

Căruță de poșta din țările române secolul XIX
Muzeul Poștei Berlin

„Cine vrea să călătorească prin ţara Moldovei fără să aibă propria sa trăsură, nu nimereşte bine. Se găsesc întreadevăr diligenţe, făcute întocmai după cele austriace, între Iasi, Galaţi şi Botosani, dar locurile sunt prinse cu mult înainte; iar pentru comunicațiile cu celelalte părţi ale ţării nu poartă nimeni nici-o grijă. 
Dacă ești silit să faci un drum înlăuntrul țării, nu-ţi rămâne alta decât să alegi între căruţa de poștal, un adevărat chin și birjarul (sau harabagiul) ovreiu. Birjarul ovreiu nu mânä rău, nu face un popas prea lung spre a da grăunțe cailor în zilele de vară, dar de nu va fi noroiul prea mare, el face șase poște de dimineaţă până seara, dar mijlocul întrebuințat pentru călătorie rămâne cu toate acestea foarte barbar...”
Wilhelm de Kotzebue, 1853, Călători ruși în Moldova şi Muntenia, de Gheorghe Bezviconi, ed. Institutului de Istorie Naţională Bucureşti, 1947.

Specii invazive de ţânţari în Europa

Zone europene identificate drept locuri invadate de ţânţari extraeuropeni
(în roşu)

O nouă ameninţare de sănătate publică bate de ceva timp la portile Europei. Specii exotice de ţânţari asiatici (Aedes albopictus, A. japonicus, A. koreicus), africani (Aedes aegypti), americani (A. atropalpus, A. triseriatus), par a se adapta uşor la climatul din unele ţări europene şi tind să-şi extindă arealul pe bătrânul continent. De ce ar fi această invazie o problemă de sănătate publică? Din cauza bolilor pe care le pot transmite femelele (hematofage) din aceste specii de ţânţari atunci când înţeapă, în mod frecvent ARBO-viroze (Arthropod-Born Viroses), manifestate clinic în special ca şi encefalite acute, dar şi parazitoze, ca de exemplu filaria, în care sângele persoanei infectate de ţânţari va fi invadat de viermi inelari ca nişte fire de aţă. Atât encefalitele cât şi filariozele pot afecta atât oamenii cât şi animalele domestice, inclusiv cele de companie, motive pentru care autoritaţile de sănătate publică au introdus modalităţi de supraveghere a circulaţiei acestora şi metode de combatere la fel de energice ca pentru ţânţarii anofeli care transmiteau malaria.

Primele invazii s-au inregistrat în ţările mediteraniene, pe teritoriile vecine zonelor portuare şi aeroporturilor. Franţa, Italia, Spania şi Grecia au fost primele invadate, dar populaţii de astfel de ţânţari au fost înregistrate şi în Germania, Olanda (mai corect spus Netherlanda), ba chiar şi Elveţia. Este evident că rata de supravieţuire şi de multiplicare a acestor insecte este net mai ridicată în ţările cu climă caldă, dar estimările arată că nu vor fi iertate de invazie nici ţările cu climă temperată din nordul continentului. Iată de ce toate ţările europene periclitate au trecut la supravegherea sistematica a invadatorilor, serviciile de sănătate municipale din aceste ţări capturând tănţarii adulţi şi ouă de insecte pentru identificare taxonomică, identificare ADN şi identificarea sensibilităţii la insecticide, deoarece unele linii „importate” în Europa de ţânţari vin deja din zonele de origine cu o rezistenţă dobândită la unele insecticide, folosite abuziv în agricultura în ţările de origine.

Ce se întâmpla la noi? După un deceniu de la înfiinţare, laboratoarele de vectori şi regimul pesticidelor din direcţiile de sănătate publică judeţene au fost desfiinţate (acolo unde totuşi s-au înfiinţat), iar de problema vectorilor (insecte şi alte animale care transmit boli) nu se mai ocupă nimeni. Citeam mai de mult într-o lucrare că după deceniile de luptă antipaludică (împotriva malariei) din anii ’50-’60, când prin acţiuni sistematice şi intensive au fost distruşi vectorii malariei: ţânţarii anofeli, populaţia de ţânţari anofeli s-a refacut complet în 30 de ani, la sfârşitul mileniului fiind exact ca după război. Numai lipsa surselor de malarie (bolnavi acuţi sau cronici), face ca malaria să nu reapară, dar ea pândeşte după uşa lăsătă larg deschisă de emigraţia ilegală intensă din ultimii ani şi de impotenţa autoritaţilor.

În contrast cu nepasarea de la noi, alte guverne responsabile pentru soarta cetăţenilor au pus la punct ghiduri şi metodologii sofisticate de supravehere şi control al acestei invazii de ţânţari din specii aliene. Nedherlanda care are întinderi uriaşe de luciu de apă (20% din suprafaţă) este un model de astfel de ţară.

Un exemplu tot în acest sens este blogul Serviciului de Supraveghere al Ţânţarilor din zona Pineda del Mar, de pe coasta catalană a Spaniei, care poate fi un model instructiv pentru orice autoritate publica din România.

Programul şi strategia de luptă împotriva ţânţarului tigru (A. albopictus).

Vizita ambasadorului Kutuzov la Galati în aprilie 1794

Ioan Christian Struve : Vizita lui Kutuzov la Galaţi în 1794 din volumul "Călători ruşi în Moldova şi Muntenia", de Gheorghe G. Bezviconi, editura Institutului de Istorie Naţională a României, Bucureşti 1947.
”Oraşul, ridicat din ruinele sale(1), înfăţişa un aspect vesel şi însufleţit. Luntrile cu morun descărcau la maluri, o mulţime nesfârşită de lucrăltori cioplea, aduna şi aşeza lemne pentru corăbii. De departe se vedeau numai ascuţitele vârfuri de clopotniţă ale numeroaselor biserici, înşirându-se până departe în marginea apei. Boierimea intreagă le ieşi intru intâmpinare, în lungile lor caftane(2), cu clasicul işlic invălit cu piele de astrahan, umbrindu-le feţele mai mult sau mai putin bărboase, pe când puţinele tunuri ale oraşului întovălvărăşau cu bubuitul lor sunetul clopotelor de la biserici. 
Secretarul lui Şuţu(3), un oarecare Kodrik(4), salută pe Kutuzov(5) în numele stăpânului sau. 
Interiorul portului era plăcut prin gospodăreasca şi îngrijita curăţenie a caselor de lemn, cu lungi acoperişuri sfârşte prin streşine: patru, singure patru case de piatra, priveau de sus pe umilele şi fragilele lor vecine. Într-una din acestea, cea mai frumoasa, Kodrik pregătise conacul ambasadorului, a cărui suită fu împărţită pe la curatele căsuţe cu îmbelşugata streşină.
Lungi şiruri de dughene împrejmuiau toate străzile neregulate ale oraşului. Singura petrecere a streinilor fu un început de pârjol, foarte primejdios în acest târg de lemn, stins îndata de oamenii solului şi o excursie la Gherghina(6), cetatea de lângă Siret, unde ochii călătorului, păianjeniţi de minunatul vin din împrejurimi, trebuiră să se încurce deseori în citirea inscripţiilor de pe vechile medalii aflate cu acest prilej.”

N.B. Struve l-a însoţit pe Mihail Kutuzov numit în 1793 de către ţarul Pavel I, ambasador la Rusiei la Constantinopole, ocazie cu care va călători prin Moldova şi Muntenia în drum spre capitala otomană. La întoarcere de asta dată prin Dobrogea, Kutuzov trece Dunărea pe la Măcin la Brăila şi la 27 aprilie 1794, intră în Galaţi în bubuielile tunurilor şi sunetul clopotelor din biserici.
1: oraşul fusese ars din temelie în ziua de 1 mai 1789 când trupele ruseşti de sub comanda generalului Kamenski, care asediind Galaţiul dau foc caselor de lemn şi trec prin foc şi spadă locuitorii.
2: moda pantalonului a fost introdusă în ţările române pe filiera rusească, unde va înlocui şalvarul în timp ce redingota de inspiraţie occidentală va lua locul caftanelor. Işlicul era o căciulă mare îmblănită şi decorată cu blăniţă de animale rare, purtată atât de femei cât şi de bărbaţi, în orice anotimp ca un semn al rangului social. Vor dispărea fiind înlocuite de pălării in secolul următor.
3: Mihai „Draco” Şuţu, domn al Moldovei între 1793-1795, unul dintre domnitorii fanarioţi (grec din Fanar din familia Soutzos), care a schimbat de mai multe ori tronurile Moldovei (2 domnii) şi ale Munteniei (3 domnii). Numele de „Draco” nu are legatură cu stindardul dacilor şi nici cu voievozii munteni din linia lui Mircea cel Bătrân (Vlad al II-lea Dracul, Vlad al III-le „Ţepeş”), unde numele le vine de la faptul ca făceau parte din Ordinul Dragonului, ci din faptul ca fusese „dragoman” al Înaltei Porţi, adică traducător al sultanului pentru solii creştinatăţii.
4: Kodrik, sau Codric, secretar al domnului Moldovei
5: Kutuzov Mihail, om de stat rus, recunoscut pentru meritele sale în războaiele napoleoniene, dar si pentru activităţile diplomatice desfăşurate în timpul conflictelor ruso-turce. A fost ambasador la Constantinopole şi la Berlin si a guvernat mai multe provincii ruseşti sau supuse de ruşi.
6: Gherghina: denumirea veche a satului Bărboşi de la confluenţa Siretului cu Dunărea, actuala Tirighina, unde a existat castrul roman de la „Capul Boului”, aflat acum in ruină. Sunt teorii cum că Gherghena, Gherghiţia, Gherghia sunt legate de resedinţa regală a unei populaţii din vremea războiului troian.
Gheorghe G. Bezviconi a scris aceste pagini in 1947, in perioada cand "Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus", sarind anumite fragmente din lucrarea lui Struve aparuta la Paris in 1801, de exemplu faptul ca dupa masacarea turcilor, ru

sii au pus stapanire pe oras si multi s-au stabilit aici. Textul din 1940 "Calatori rusi in Moldova si Munteniea din secolul XVIII" scrisa de Giorge Pscu includera si aceste aspecte şi numea clar piromanul: generalul Kamensky: " Ce qui m'étonna le plus dans cette petite ville, ce fut de la trouver aussi florissante, après les ravages affreux exercés dans le cours de la dernière guerre, où elle avoit été presque totalement réduite en cendres, par l’ordre du général Kamensky.
Elle est aujourd'hul entièrement rebatie, et l'on y compte beau-coup de Russes qui s'y sont établis.
Le Samedi 29 Avril =10 Mai nous quittames Galatz,sur les cinq heures...II étoit près de huit heures quand nous arrivames a noire quartier de Plneva, village on trouve dans
ce canton, ainsi que dans plusieurs autres parties de la Moldavie, beaucoup de Tatars et de Russes qui s'y sont établis a la suite de la dernière guerre.

O gravură celebră semnata de un gravor celebru

Galatz 1893, gravură în lemn de Francis Davis Millet

Am scris nu de mult că gravura din imagine este semnată de un oarecare domn Jungeanu, probabil la începutul secolului XX. 
M-am înşelat, iar datorită unei importante case de licitaţii care a scos această operă la vânzare, acum pot să mă corectez: gravura este lucrarea unui celebru gravor american, pe nume Francis Davis Millet, care a vizitat ţara noastră în timpul războiului ruso-turc din 1877, mai cunoscut românilor cu denumirea de Războiul de Independenţă. Nu ştiu dacă Millet a vizitat România şi mai târziu, dar în 1877 era corespondent pentru New York Herald, London Daily News şi London Graphic. Pentru meritele sale de corespondent de război a fost decorat de Regele Carol şi de ţarul Rusiei. Acest Millet a avut o viaţă foarte interesantă. La 16 ani se înrolează în armata unionistă americană ca toboşar, dar după primele lupte tatăl său care era chirurg militar îl cheamă să-i fie ajutor de chirurg. La încheierea războiului civil american urmează cursurile Universităţii Harward şi obţine titlul de Master of arts. A pictat, a sculptat şi a decorat multe clădiri istorice monumentale din S.U.A. cu picturile sale murale impresionante. Traducător din literatura rusă, el însuşi autor de cărţi de călătorie, administrator al Metropolitan Museum of Art şi al National Gallery of Art, Millet a fost o personalitate polivalentă care a influenţat puternic arta americană de la sfârşitul secolului al XIX-lea. A murit înecat pe Titanic la 15 aprilie 1912, după ce a cedat locul său în barca de salvare altora.

Un criminal de război: Alexandru Marinesko

Nu ştiu câtă lume cunoaşte că după americanii care au lansat pe 6 si 9 august 1945 bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, un rus ocupă locul 3 în clasamentul criminalilor în masă: Alexandru Marinesko. Cine a fost acest individ blestemat de miile de familii germane care şi-au pierdut într-o clipă fraţii, fiii, surorile, sau părinţii din cauza lui? 
Alexandru Marinesko, Saşa, cum i se spunea s-a născut la Odesa în 1913, dintr-o familie mixtă, tată român şi mamă ucrainiancă. 
Pe numele său Ion Marinescu, tatăl lui Saşa a locuit în Galaţi în mahalaua Bădălanului, iar pe la începutul secolului al XX-lea era marinar în cadrul flotei de la Dunăre. Simpatizant al mişcarii socialiste care se înfiripa în portul Galaţi, dar şi o fire rebelă şi recalcitrantă, pe fondul consumului de alcool, matelotul Marinescu îşi pierde controlul într-o discuţie cu un ofiţer şi îşi loveşte superiorul. Pentru a scăpa de Curtea Marţială fuge din Galaţi şi dupa mai multe peripeţii ajunge în Odesa, unde îşi schimba numele prin rusificare în Marinesko. Fiul său crescut de mic în doctrina bolşevică, va urma cariera tatălui, devenind marinar şi în acelaşi timp activist consomolist. Organizaţia de tineret a comunistilor sovietici îl va trimite în Colegiul marin din Odesa, dar şi în taberele militare organizate în diverse locaţii şi pe diverse nave din Marea Neagră.
Urmând cariera militară tânărul locotenent slujeşte pe mai multe nave militare, iar apoi este detaşat la flota de submarine din Marea Baltică. Inteligent, bine construit fizic şi bolşevic convins, Marinesko urcă treptele carierei militare în marina sovietica devenind comandant de submarin. În această calitate va intra în războiul al II-lea mondial, participând la mai multe operaţiuni, adunând ordine şi medalii sovietice şi sporindu-şi faima. În 1944 scufundă cu torpilele o barjă purtătoare de artilerie grea, Helena, iar în toamna aceluiaşi an încearcă să torpileze nava Siegfried, un cargou modest, dar nu-l nimereşte. Furios Marinesko ordonă ieşirea submarinului la suprafaţă şi atacarea navei germane cu tunul de la bord. Puternic lovit, Siegfried  nu se scufundă în apele reci ale Balticii, aşa cum va raporta Marinesko, ci va naviga puternic avariat până la Danzing.
La începutul anului 1945 Marinesko va înscrie în cronica marinei ruse o pagina de eroism (dupa ruşi) sau de criminal de războiu (după germani), torpilând o navă de pasageri cu civili şi militari germani Wilhelm Gustloff şi ucigând 9000 de oameni.

Karel Doorman

Presa gălăţeană acordă spaţii largi evenimentului naval al anului, lansarea la apa a navei amiral a marinei olandeze HNLMS Karel Doorman, un uriaş de 205 m lungime şi 50 m înălţime utilizat de marina olandeză drept Joint Logistic Support Ship, nava bază de sprijin logistic pentru alte nave militare, dotată cu 6 elicoptere şi rampe de lansare şi acostare pentru ambarcaţiuni. În plus nava are 20 de săli de operaţii şi de tratament urmând a fi folosită ca navă spital în caz de conflicte militare, dar şi în intervenţii în dezastre naturale. Construită dintr-un oţel special, nava suportă efectul exploziilor directe asupra bordajului prin deformari plastice, fără perforaţii, fapt ce o face greu de scufundat de atacul cu torpile sau rachete. Cu o viteza de 22 de noduri şi manevrabilitate excelentă, nava se inscrie în categoria celor mai moderne nave militare din lume. Vezi aici lansarea unei părţi a navei.

Ce înseamnă HNLMS ? Her/His Netherlands Majesty’ Ship, este acronimul pentru Nava Majestăţii Sale Regina Olandei.

Cine a fost Karel Doorman? 

Un erou al poporului olandez, Karel Doorman a condus în calitate de amiral flota comună ABDACOM (American-British-Duch-Australian Command) din sud-estul Asiei în cel de al II-lea război mondial. Sub presiunea trupelor imperiale japoneze care declanşaseră un atac asupra coloniilor olandeze şi britanice din Asia, forţele aliate au facut front comun, încercănd să oprească trupele japoneze pe Linia Malaeziană, care separă Singapore de Sumatra, Java şi Borneo. În bătălia navală din Marea Java, desfaşurată în ianuarie şi februarie 1942, succesul a oscilat între tabara aliata şi cea japoneză, însă la 27 februarie defensiva aliată avea să fie distrusă şi flota scufundată. Compusă din 2 crucişătoare grele HMS Exeter (britanic) şi USS Houston (american), precum şi din crucişătoarele uşoare HNLMS De Ruyter (olandeză, nava amiral a flotei, pe care se afla Karel Doorman), HNLMS Java, HMAS Perth (australiană), la care se adaugau 9 distrugătoare: 4 americane: USS Alden, USS John D. Edwards, USS John Ford, USS Paul Jones, 3 britanice: HMS Electra, HMS Encounter, HMS Jupiter şi 2 olandeze: HNLMS Witte de With şi HNLMS Kortenauer, flota aliată dă piept cu cea japoneză compusă din 2 crucişătoare grele Nachi şi Haguro, 2 crucişătoare uşoare Naka şi Jintsu şi 14 distrugatoare de escortă. Superioară în artilerie şi mult mai mobilă, având de asemenea sprijinul aviaţiei japoneze, marina navală japoneză îl scoate din uz pe Exeter, trimis spre casa însoţit de Witte de With şi îl torpilează pe Kortenauer care se scufundă. Electra angajata într-un duel prelungit de artilerie este abandonată, iar în încercarea de a se retrage Jupiter loveste o mina şi se scufundă rapid. Regrupându-şi forţele amiralul Karel Doorman ordona flotei încă combatante să atace navele japoneze, dar Java deja lovită puternic de bombele aviaţiei japoneze şi nava amiral De Ruyter sunt întampinate de distrugatoarele japoneze cu o salvă de torpile care le scufundă. Rămase singure Perth şi Houston se vor retrage sub un ecran de fum produs de distrugatoare. Pierderea flotei din Indiile olandeze va fi sinonimă cu pierderea insulelor cu tot cu petrolul şi plantaţiile de arbori de cauciuc de pe ele. Olanda nu va mai fi niciodată o putere militară maritimă sau colonială. 

Şarja flotei militare olandeze în noapte asupra crucişătoarelor japoneze şi trâmbele de foc ale exploziilor torpilelor vor intra în istoria marinei militare olandeze ca un exemplu de eroism.

Mazepist, petliurist, banderist, melnikist...

Am văzut că Mazepa a fost declarat de ruşi inamicul public nr.1, decăzut din toate drepturile, cu averea confiscată, moşia şi capitala trecută prin foc şi sabie, iar numele lui blestemat şi afurisit de biserica ortodoxă rusă pe vecie. 
De la Mazepa avem şi un adjectiv: mazepist, cu semnificaţia de trădător, separatist, naţionalist. În folclorul local gălăţean mazepist înseamnă locuitor al cartierului Mazepa, dar puţini sunt cei care ştiu semnificaţia peiorativa a cuvântului.
Mazepist se înscrie în tendinţa de comunizare a substantivelor (numelor) proprii, specifică tuturor culturilor, cu predilecţie celor slave, în special ruseşti, fenomen care poarta denumirea de eponim. Exemplu: stalinist, marxist, troţkist, stahanovist, banderist, petliurist, melnikist etc. Nu insist pe primele 4 substantive care sunt bine cunoscute, ci doar pe cele care au aceiaşi semnificaţie cu cea de mazepist:

1. banderist, provine de la Bandera Stepan politician naţionalist ucrainian din Galiţia, conducator al OUN, Organizaţia Ucrainienilor Naţionalişti, iniţiator al proclamarii independenţei Ucrainei în 1941. Luptător pentru drepturile concetăţenilor săi, Bandera a devenit duşmanul de moarte al URSS şi a fost asasinat de KGB din ordinul lui N.S. Hruşciov în 1959, în timp ce se afla refugiat în R.F.G. la Munchen.
2. petliurist, eponim provenit de la Petliura Simon, politician naţionalist ucrainian, primul preşedinte al Ucrainei independente în 1917. A fost şef al armatei ucrainiene, calitate în care a luptat în primul război mondial şi în anii ce a urmat pentru independenţa Ucrainei, atât cu ruşii albi ai lui Denikin căt si cu cei ai Armatei roşii conduse de Troţki, dar şi cu polonezii, sau românii. Duşman de moarte al ruşilor a fost asasinat în 1926 de un anarhist rus de origine evreiască la Paris unde se refugiase. Lui Petliura i se pun în cârcă de către ruşi pogromurile împotriva evreilor din timpul răboiului civil rus, majoritatea fiind făcute totuşi de ruşii albi ai lui Denikin, în semn de represalii pentru colaboraţionalismul evreiesc cu Ceka şi Armata roşie.
3. melnikist, provine de la Andrei Melnyk,  politician naţionalist ucrainian şi comandant militar, care împreună cu Bandera a organizat şi coordonat acţiunile naţionaliştilor ucrainieni în cel de al II-lea război mondial. Pentru colaborarea cu naziştii a fost inclus pe lista neagră a mazepiştilor. A fost singurul care a scăpat de mâna lungă a KGB, trecând prin mai multe ţări apusene: Germania, Luxemburg, Canada şi murind până la urmă de bătrâneţe în patul său.

Toti aceşti oameni sunt consideraţi acum eroi ai neamului ucrainian şi sunt sarbătoriţi alături de Mazepa cu mare fast în Ucraina. Au statui, au chipul pe timbrele postale şi la Lvov s-a construit un mausoleu special într-un cimitir local unde au fost mutate osemintele lui Bandera şi ale lui Melnyk. Eroi pentru ucrainieni, rămân însă fără iertare din partea Măicuţei Rusia şi mai noi din partea evreilor de pretutindeni.

O fotografie interesantă

Trupe româneşti traversând un deşert din Caucaz pe cămile.
sursa foto: WorldWar2.ro-Fotografii

N-am ştiut până astăzi că trupele româneşti au utilizat în cel de-al II-lea război mondial cămile, după modelul binecunoscut al trupelor germane Afrika Korps. În ofensiva din Caucaz împotriva trupelor sovietice, armata româna a avut în dotare, probabil prin filiera germană, sau poate capturate, mai multe cămile din specia dromader (Camelius dromedarius), (mai cunoscută ca fiind drept "cămila cu o cocoaşă"), o cămilă bine adaptată la viaţa din deşert.
În imaginea surprinsă se vad trupe româneşti din Armata a 3-a, posibil vânători de munte, călare pe dromaderi, traversând un deşert din Caucaz.

Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: statuia

Aşa arată statuia lui Mazepa din Galaţi acum.
fără penele de la cuşmă şi fără placa de bronz.

Inaugurat în 2004 după o reamenajare care se întindea pe mai mulţi ani, Parcul Libertăţii din Galaţi avea să fie împodobit cu o statue a hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa, dezvelită la 5 mai 2004, în prezenţa a numeroase autorităţi locale şi a unor invitaţi şi diplomaţi din Ucraina. Parcul adăpostise în anii tinereţii mele un bust al lui Mihail Kogalniceanu, exilat din Parcul Eminescu în anii stalinismului, statue care se găseşte acum în faţa Institutului Politehnic. Rămas abandonat, ba chiar defrişat de unii locuitori din zonă, redus în suprafaţă prin extinderi pro şi post revolutionare ale intreprinderilor vecine lui, parcul a intrat în reabilitare pe o finanţare europeana şi prin 2004 la solicitarea autoritatilor ucrainiene de a avea o statue a hatmanului la noi in târg, s-a decis să se amplaseze aici bustul lui Mazepa.
Ce legatura avea Mazepa cu Parcul Libertăţii, situat pe fosta Piaţă a Libertăţii din Galaţi? Niciuna. Din dorinţa de a nu leza sensibilitatea vecinilor noştri de peste Prut, ucrainieni, autoritaţile româneşti au acceptat să amplaseze o lucrare care amintea de eroul ucrainian, hatman al cazacilor, dar din considerente meschine au decis ca locul statuii să fie la marginea vechiului târg, departe de locul unde a fost înhumat a III a oară hatmanul, anume Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, de pe faleza Dunării. Probabil se gândeau că ajunge o statuie în zonă (Brătianu), aşa că Mazepa a ajuns lângă casa bunicilor mei spre mirarea babelor din cartier: 
-Cine-i asta maică di-i făcură statură aicea?
-Unu care-a făcut blocurili di p'in Mazepa!
Hatmanul a fost reprezentat de sculptorul Gheorghe Tănase într-o manieră proprie, uşor diferită de imaginile lui Mazepa din epocă, fără barbă şi cu mustăţi de husar, cu capul acoperit de o căciulă, purtând un cojocel cu model de broderie cu volute pe guler şi pe piepţi şi cu o blană peste îmbrăcăminte. La inaugurare statuia avea pene la cuşmă şi o placă de bronz bilincvă în română şi ucrainiană, care între timp a fost furată de hoţii de fier vechi. Deşi unii critici văd în reprezentarea hatmanului dârzenie, credinţă etc., măinile încrucişate şi mai ales privirea pierdută sugerează mai mult resemnare şi tristeţe.

Mazepa din Parcul Libertăţii din Galaţi

După inaugurarea din 2004 autorităţile galăţene au uitat de Mazepa şi de importanţa hatmanului pentru ucrainieni. La comemorarea din 2009 nici-o personalitate marcantă din administraţia publică locală (prefect, subprefecţi, primar, viceprimari, preşedinte şi vicepreşedinte din Consiliul Judeţean) nu a participat, deşi se împlineau 300 de ani de la moartea hatmanului. Chiar şi la evenimentele generate de dezvelirea statuii au existat frecuşuri între autorităţile ucrainiene şi cele româneşti cu accent pe problemele religioase aflate în litigiu. Prin adresa şi invitaţia trimisă Episcopiei Dunării de Jos de a participa la momentele legate de dezvelirea statuii hatmanului, a fost făcut cunoscut faptul că unul din membrii delegaţiei ucrainiene va fi arhiepiscopul Cernauţilor şi al Bucovinei, Varlaam, aparţinând de Patriarhia Kieveană, structură bisericeasca nerecunoscută de celelalte biserici surori ortodoxe, la presiunea Moscovei. După un schimb de mesaje şi scrisori între capii bisericii române s-a decis ca slujba de pomenire şi de sfinţire a statuii să fie ţinută de preoţii din parohia Sf. Împaraţi Constantin şi Elena din Galaţi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Episcopul ucrainian şi-a scos însă pârleala: la întrunirea de comunicari ştiintifice de la Biblioteca V.A. Urechia, deşi nu era anunţat în program a ţinut un discurs patetic despre anatema aruncată de biserica Rusiei asupra hatmanului ucrainian la presiunea lui Petru cel Mare şi despre presiunile pe care le face aceasta biserică si în ziua de astăzi pentru a nu fi recunoscuta biserica ucrainiană, respectiv patriarhia de la Kiev.

Bustul lui Ivan Stepanovici Mazepa din Parcul Libertaţii din Galaţi,
aşa cum arăta el iniţial înainte de a fi vandalizat
(sursa Wikipedia)

N.B. Dincolo de problemele legate de relaţiile dintre autoritaţile române şi cele ucrainiene, fie ele bisericesti sau laice, pentru mine o singură ideea este clară: locul monumentului hatmanului Mazepa este pe malul Dunării acolo unde viforul istoriei l-a azvârlit, mai precis în apropierea locului în care s-a înălţat dispăruta Biserică Sf. Gheorghe, demolată atât de barbar de comunişti. Ar fi un semn de reconciliere istorică atât pentru români cât şi pentru ucrainieni, pe care îl vom cere noului primar de îndată ce-şi va ocupa fotoliul după alegerile locale.