În
anul 1977 eram student la facultatea de medicină din Tg, Mureș şi conform tradiției
a trebuit să organizam „Seara anului”, o manifestare artistică care includea piese
ale „brigăzii artistice” cu glume,
poante, ironii şi cântecele la moda adaptate şi transformate cu specificul
local. Cum eram printre cei mai cu experiență din anul meu şi pentru că m-am
implicat serios încă de la început, colegii m-au desemnat spontan lider de grup
şi ca atare organizator de eveniment. Şi nu era uşor, trebuiau selectate
textele altor „brigăzi” din alți ani, eventual adaptate, scrise texte noi, organizare
de repetiții, planificarea serii, a discotecii, lista invitaților etc. De la început
am avut norocul să colaboram cu un actor de la teatrul de păpuşi din Tg. Mureş,
regretatul domn Sandu Perghe, tatăl colegului nostru cu același nume. Mișcare scenică,
dicție, mimică, atitudine, toate au intrat pe mâna lui şi le-a șlefuit cum știa
el mai bine. Am fost încântați de tehnica lui şi de faptul ca ne punea serios
la muncă. Personal m-a determinat să fac câteva texte originale pentru care am
muncit mai multe nopţi la rând. Băieţii de la mine din an (Didi Dâmboiu din Făgăraș,
Ghiţă Farcaș din Valea Gurghiului şi alţii au avut iniţiativa să danseze o „feciorească”,
trecând cu graţie de la cea din Mărginime la cea de pe Valea Mureşului. De nivel
egal cu prestația dansatorilor de la secţia româna a fost şi ceardaşul colegilor
de la secţia maghiară, la ambele dansuri lumea s-a ridicat în picioare să
aplaude dansatorii transpiraţi. Cum
seara anului fusese planificată pe 1 decembrie, pe lângă brigada artistica
trebuia să ținem în mod obligatoriu la introducerea serbării un „Montaj literar
patriotic” cu ceva cântece şi strofe de literatura patriotică națională. Am profitat
de eveniment şi ca să ne distrăm, căci aveam printre invitați şi cadre
didactice de la secţia maghiară, printre care erau unii din curentul underground
naționalist maghiar, am decis de comun acord şi în secret că îi vom face să danseze
„Hora Unirii”. În acest scop ne-am împărţit profesorii între noi, fetele să
cheme în horă profesorii şi noi băieții tovarăşele profesoare, dar aşa şi
români şi unguri, să nu de-a de bănuit că ținta noastră erau cei care aveau alergie
la data de 1 decembrie 1918. Spectacolul în sine a avut mare succes brigada de asemenea
şi au dansat hora unirii scrâșnind din dinți şi profesorii cunoscuți ca naționaliști
din U.M.F. Tg. Mureș, cei care aveau să fie la rădăcina râului din 19-22 martie
1989 de la Tg. Mureș. După
serbare conferențiarul de biofizică Nelu Nicolaescu îndrumătorul nostru de an
căruia îi dedicasem un cântec la sfârșitul serbării pe Marșul lui Iancu („Iancule
mare, Bravule tare”) ne-a invitat pe toţi la restaurantul „Mureșul”, vârful alimentației
publice mureșene, unde am continuat distracția până la închidere. De
la organizarea acestei serbări mi s-a tras pe urmă alegerea mea ca vicepreședinte
cu activitatea cultural educativa pe an, apoi pe Facultatea de Medicină şi bineînțeles
în anul 3 de facultate responsabilitatea organizării tradiționalului „Bal al
Bobocilor” pentru studenţii din anul I. Am lucrat la programul balului
bobocilor mai multe luni, implicând şi colegi de la secţia maghiară si am
beneficiat din nou de pregătirea cu domnul Perghe. Repetiţii, program, texte
toate trebuia vizate de o comisie universitară formată din profesorii de
ştiinţe sociale şi câţiva studenți cu responsabilităţi pe linie culturală, comisie
care avea rol inclusiv de cenzurarea textelor. În acea comisie al cărui
rezultat final trecea şi pe la securistul universității trebuia să te baţi
pentru textele tale să nu iasă hăbucite. Oricum noi eram înţeleşi, chiar daca
ni se cenzurau anumite pasaje, le repetam pe ascuns şi la bal le cântam sau prezentam
cum doream noi, Specificul balului bobocilor era că fiind în anul 3 de
facultate puteai să faci mișto de profesorii din anii preclinici cu care nu mai
aveai treabă şi să le scoţi în relief defectele, tabieturile, slăbiciunile. Toţi
doreau sa fie luaţi în seamă, dacă nu erai „înţepat” la Balul Bobocilor,
însemna că
nu exiști, că nu ai însemnat mare lucru pentru studenți, ceea ce era grav. Astfel
de exemplu am aflat şi din programele balului din alţi ani că profesorii noştri
de sport, ambii etnici maghiari, nu erau niciodată pomeniţi şi am dorit să schimbăm
asta, aşa că împreună cu Sandu Perghe jr. am interpretat o sceneta în limba
maghiară în care noi eram cei doi profesori care in lipsa studenților care nu
veneau la ore, făceau sport singuri („A torna csapat”-Echipa de gimnastică). Pentru
asta am învățat câteva replici în limba maghiară. Balul bobocilor a avut multe
momente remarcabile, multe din ele rămase în istoria şi tradiția facultăţii. De
exemplu aveam un profesor de anatomie Seres Sturm Ludovic, destul de sever şi
cam fustangiu. Am compus un text de 2 pagini format din cuvinte toate începând
cu litera S („Studenţii studiază sistemul sanguin. Seres Sturm studiază
studentele...etc.). La prima citire toată echipa era pe burtă, iar domnul
Perghe a decis ca textul este prea bun pentru a fi citit de mine şi i l-a încredințat
lui Sandu care era puţin sâsâit ca să-l recite ca atare. A ieşit foarte tare.
Alte momente remarcabile au fost cele în care eu şi Sandu imitam niște colegi
care-şi petreceau toata ziua la braseria „Universităţii” din campus, („Biochimie
la braserie”), sau cântecelul „Of, of, lame of, nu va vad la microscop mai lame”:
apropos de lamele de la histologie pe care trebuia să le recunoaștem pentru examen
practic. L-am ironizat şi pe decanul facultății care avea o atitudine
autoritară, pe profesoara de biochimie care era exagerată cu formulele ei
kilometrice, pe administratorii de la cantină: „lame de microscop subţiri ca
salamul de la cantină” (text cenzurat dar pe care noi l-am spus la bal),
autogospodarirea din cămine şi cantină etc. Succesul
balului bobocilor mi-a mai atras o promovare în organizația studențească: am
fost nominalizat candidat la funcţia de vicepreședinte cu activitatea culturală pe Centrul Universitar
Tg. Mureș care cuprindea toate formele de învățământ universitar din oraș:
Institutul de Medicină şi Farmacie, Facultatea de teatru, Institutul Pedagogic şi
Tehnic (subingineri). Ședința de alegeri a avut loc cu participarea staff-lui U.T.C.
din municipiu şi județ şi cu participarea tovarășului Tudor Mohora secretarul
general a Uniuni Asociaţiei Studenților Comuniști
din România. În partea în care se prezenta darea de seamă a activității
fostului Comitet pe Centru Universitar, Mohora şi cu cei doi secretari UTC din Mureș
ne-a chemat pe toți candidații într-o cameră să ne cunoască, după care a
început să citească o listă: - Szabo Bela: vicepreședinte sport
turism-P.A.P. (pregătire pentru apărarea patriei). Bela a fost şeful nostru de
promoţie şi este acum profesor de obstetrică ginecologie la U.M.F. Tg. Mureș . A
avut toată facultatea numai note de zece la examene, numai un răutăcios de la Medicina
Socială-celebru Farkas Janos, ia dat nota 9, motive care ne-a revoltat pe toţi
care-l cunoșteam pe Bela din cămin. Era un tip care știa toți studenții din
facultate peste 1500, cu nume, localitate de proveniență şi o groază de detalii.
Bela a fost omul cu cea mai formidabilă memorie din câţi am cunoscut vreodată,
pentru el sesiunea nu exista, mergea la fotbal înainte de examene când noi
transpirat de atâta buchisit.
- Enciulescu Constantin: vicepreședinte cu
activitatea profesională. Titi Enciulescu era probabil cel mai citit dintre noi
toţi. Student serios, regățean de loc de la Urziceni, Titi era la curent cu
ultimele apariții din librării mai
ales cele din literatura „obsedantului deceniu” aşa că vânam împreună cărțile apărute
şi ne înștiințam reciproc. Îmi aduc aminte că la un curs a venit Titi la mine şi
m-a întrebat dacă am luat cartea: „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin
Preda. Am râs şi i-am zis că „pe cel mai iubit îl văd seară de seară la
televizor”. A râs şi m-a lămurit imediat despre ce este vorba, așa ca după
cursuri am plecat glonț la Librăria Universitară, dar toate volumele se epuizaseră.
Am așteptat luni de zile să apară alta ediție, care a apărut cenzurata în unele
pârți şi abia peste ani de zile am reușit să cumpăr ediția princeps. Titi Enciulescu
este profesor de anatomie la U.M.F. Tg, Mureş.
- Monica Ristea: vicepreședinte cultural- educativ.
Eu am rămas mască. O știam pe Monica, era studentă la teatru, făcuse liceul Papiu
împreuna cu nevastă-mea şi stătea pe aceeași stradă cu noi. Mama ei era vicepreședinta
Comitetului Județean de Partid pe județul Mureș cu probleme organizatorice, aşa
că secretarii U.T.C. de la Mureș se hotărâseră să-i facă o bucurie şi s-o
introducă pe Monica pe linia cadrelor de partid. Văzând că îmi cade fața Mohora
m-a consolat: - Tovarăşul Popa am auzit că sunteți un
student energic şi bun organizator, aşa ca am pus-o pe domnișoara Ristea la
cultural, iar mata ai să te ocupi cu propagandă. Habar
nu aveam ce-i aia propaganda, aşa că m-am bosumflat. M-a văzut prim secretarul
U.TC. pe judeţ şi mi-a făcut semn să stau cu el de vorbă după ședință. Am fost
aleşi toţi în unanimitate cum se făcea pe atunci. M-a luat secretarul U.T.C. la
braţ în timp ce traversam Piaţa Trandafirilor spre Restaurantul Mureşul la „masa
festivă”. - Doctore, (aşa ne spuneau studenților din
anii mai mari), eu am făcut propagandă ani de zile şi e mai simplu ca orice. Învăţământul
politico-ideologic de partid este obligatoriu, îl faci sau nu-l faci important
este să stai perfect cu hârtiile: convocator, procese verbale de instruire, dări
de seama la fiecare trimestru şi anuale. Nu vine nimeni să întrebe studenţii
ce-a zis Nea Nicu la nu ştiu ce congres. Iar daca ar trebui să vina cineva am
fi noi de la judeţ. Aşa că mănâncă mâncarea de protocol a celor de la judeţ şi
bea vinul de Târnave după care am umblat vreo doua zile pe la Nadeş şi lasă supărarea.
E mai uşor la propaganda ca oriunde şi fiindcă aveai caracterizarea de bun
organizator Mohora a zis să te punem la propagandă pe tine şi nu pe ceilalţi. Szabo
e ungur, Enciulescu e prea filozof, aşa că te-am popit pe tine. Aşa
am ajuns la propagandă. Primeam o tematică lunară de la C.U.A.S.C.R. şi o
distribuiam celor trei vicepreşedinţi de institute, iar ei o dădeau mai departe
pe facultăți. La medicină aveam vicepreședinte un student constănțean armean care era un tip organizat şi distribuia cu repeziciune la
mediciná, farmacie şi stomatologie tematica şi într-o săptămână aduna procesele
verbale şi tot ce era nevoie şi mi le trimitea. Cel mai greu era la Teatru, artiștii
erau mai comozi, mai puturoși, aveam câțiva în cămin care se sculau pe la ora
11, că ei aveau repetiții noaptea târziu după spectacole. Îl știam mai bine de
la cantină şi cămin pe Dan Glasu şi pe el îl mai rugam să le zică la colegi
să-mi trimită materialele. De cultură s-a ales praful, Monica a primit un rol
în serialul „Lumini şi umbre” şi în următorii doi ani a fost mai mult plecată. Şi
acum să povestesc de Camembert. În
1981 Partidul Comunist decide să dea o lovitură de imagine pentru România, organizând Universiada, un fel de olimpiadă numai pentru studenţi. Ca să
păstreze aparența unei democrații partidul a decis să pară democratica alegerea
lui Nicu Ceauşescu drept preşedintele Comitetului de Organizare a Universiadei şi
a decis convocarea unei conferinţe de alegeri la Bucuresti. Probabil vulpoi mai
bătrâni, preşedintele Centrului universitar Tg. Mureş: Oltean Galafteon (profesor
universitar Clinica Medicala 1, Tg. Mureş, Hematologie) şi secretarul Gyury
Mulfay (profesor universitar la Clinica O.R.L. Tg. Mureş) m-au delegat pe mine
să particip la conferinţă. Când am ajuns la centru universitar pentru delegație aveam deja bilet de avion
pentru a doua zi, bani de diurnă, eventual de hotel, sau dacă nu de vagon de
dormit. În viteza cea mai mare am făcut unele pregătiri si deşi soţia era gravidă
am plecat la chemarea partidului echipat cu costumul meu de-a gata, cămaşa şi
cravată. A
fost primul meu zbor cu avionul. Socrul meu care făcea lunar drumuri la București
cu avionul îmi spusese că dacă nu prea mă simt bine să cer un coniac cá avionul
era singurul loc din România unde se vindea băutură înainte de ora 10. Avionul era
unul rusesc cu elice cred că Antonov- An 24 şi la trecerea Carpaţilor de la
golurile de aer n-am mai rezistat şi am cerut un coniac stewardesei. Mi l-a
adus împreună cu o cafea din partea casei pe care am vărsat-o în mâneca hainei
peste manşeta cămăşii albe. Coniacul l-am salvat, dar prima grija a mea atunci când
am ajuns la aeroportul Băneasa a fost să mă închid într-o toaleta si să-mi suflec
la coate mâneca pătată. Conferința
se desfășura la Palatul Națiunilor Unite, în cartierul Primăverii, o vilă
superbă cu o grădină frumoasă şi o sală de festivități cu un șemineu uriaș cu o
placă masivă anti scântei din bronz pe care era un basorelief cu asediul
Constantinopolului. Sala era plină de studenți şi elevi U.T.C.-ști din toată
ţara şi de câţiva organizatori printre care şi 2-3 profesori universitari cunoscuți.
Cred că am stat vreo două ore până a venit Nicu Ceauşescu. Era cam de vârsta
mea, elegant cu un costum de haine deschis la culoare, cu părul destul de mare.
Aroganța i se vedea din priviri, a trecut lent printre noi şi a luat loc la
prezidiu cu o privire absenta la ceea ce se întâmpla în jur, verificând mereu
ceasul scump de la mână. Un profesor universitar începu tirada despre
Universiadă, Popor, Ceauşescu, România etc. cu limbajul de lemn al anilor
aceea, când Nicu s-a trezit din amorţeală şi l-a oprit: - - Dom’ profesor lăsaţi-l pe tata să se
odihnească, haideţi să facem ce trebuie aici că şi oamenilor ăstora le-o fi
foame de mâncare şi nu de lozinci! Profesorul îngheță pe loc, dar relua: - - Tovarăşi propunem pentru funcţia de preşedintele
al Comitetului de organizare a Universiadei Bucureşti pe tovarăşul Secretar
General al Uniunii Tineretului Comunist din Romania, Nicu Ceauşescu! Cine este
pentru? O pădure de mâini s-a înălțat
imediat, în timp de alte zeci de perechi de mâini au început să aplaude. Nicu a
bălmăjit ceva a mulţumiri în aplauzele asistenţei şi a plecat imediat
lăsându-ne cu gura căscată. Noroc cu alţi organizatori care ne-au anunţat că
avem la dispoziţie afara câteva autocare care să ne ducă la masă. Ne-am urcat
în autocarele O.N.T. Carpaţi care ne-au dus pe strada Oneşti unde era Sediul C.C.
al U.T.C., la masă la cantina subterană a Comitetului Central al Partidului. Binenţeles
că erau mai multe restaurante la acel nivel, pe noi ne-au dus la „plimbă tava”.
Dar şi acolo mâncarea era foarte bună comparativ cu cea de la cantina studențească
şi în plus erau ceva brânzeturi la vânzare, țigări bulgărești, Pepsi şi Cico. M-am
repezit şi am luat două cutii cu brânză Camembert şi un carton de BT. Dacă
mâncarea era moka pe baza delegaţiei la conferinţă, țigările şi brânza erau la
un preț de magazin. Am
plecat de la cantină bucuros pe jos până-n Brezoianu la agenţia de voiaj unde
mi-am luat bilet la vagonul de dormit pentru Tg.Mureş, apoi am plecat la
plimbare prin oraş. Aveam toată după amiaza la dispoziţie, trenul meu plecând
după ora 22. Cred că am văzut şi un film undeva pe Bulevard, ceva de Sergiu
Nicolaescu. Seara după ce am mâncat ca de obicei în pasajul Victoria o pereche
de crenvurști cu muștar am plecat agale spre gară unde am mai pierdut timp căscând
gura la trenuri şi la vitrine. În vagonul de dormit în compartimentul meu mai
era un călător mai în vârstă, un tip cam scrobit, care de cum a pornit trenul
s-a mutat în vagonul restaurant. Eu am fumat vreo doua țigări apoi m-am dus la
culcare. Târziu am auzit uşa compartimentului deschizându-se şi pe celălalt
călător foindu-se şi mormăind ceva despre miros, apoi deschizând larg fereastra
de la compartiment. M-am mai trezit o dată când a deschis uşa şi a început să-i
povestească ceva însoțitorului de vagon, apoi şi-a luat lucrurile şi s-a mutat în
alt compartiment. Am ajuns cu bine la Tg. Mureș acasă şi primul lucru când am
ajuns acasă a fost să arăt soţiei achiziţiile mele. -
Măi tati dar ce brânza este asta, cam
miroase? Nu-i stricată? -
Cum să fie stricată? Am luat-o de la
cantina partidului! Poate aşa miroase ea. M-am lămurit că nu cumpărasem
brânza topită la cutie ci o brânză cu mucegai alb destul de mirositoare. Deşi pare
incredibil pe vremea lui Ceauşescu în România se producea Camembert, Rochefort,
bere Tuborg şi alte fineţuri, de exemplu Parmigiano, acesta din urma chiar la
Galaţi la I.C.I.L. unde se matura 2 ani apoi roatele de caşcaval erau trimise
in Italia, marcate ca cele originale şi vândute la fraieri. Dar cea mai mare opozitie
la achiziţia mea a fost din partea socrului meu care atunci când a deschis
frigiderul să-şi ia ceva de băut a fost izbit de mirosul puternic al brânzei
plimbate o zi întreagă prin Bucureşti: - Măi Emile, fă ceva cu brânza asta care
miroase a picioare nespălate că mi-ai împuţit frigiderul! Atunci mi-a căzut fisa că
bietul călător se mutase în alt compartiment din cauza mirosului care aducea a
picioare nespălate, deşi cred că mai degrabă alte brânzeturi au astfel de miros
decât Camembert. N-am avut ce face cu ea. Am
început să mănânc din ea dar era greu, brânza era onctuoasă, lipicioasă şi
chiar mirosea puternic. De atunci am mâncat multe alte feluri de brânze puturoase,
cu diverse mucegaiuri, dar parca acel Camembert „Made in Romania” mi-a rămas în
memorie şi abia când am fost în patria lui adevărata Normandia m-am împrietenit
din nou cu el. Brânza a avut totuşi
parte de o destinaţie specială. Citisem undeva că peştii sunt atraşi de mirosul
de brânza stricată, aşa ca împreună cu prietenul şi colegul meu de pescuit Bandy
am folosit-o drept momeala la pescuit la Mureș. N-am prins noi somnul uriaş,
dar vreo câteva moace tot am luat şi cred că Bandy a prins chiar şi o mreană mică,
cel puţin aşa zicea el, că eu peşte din ăla nu văzusem până atunci în Dunărea mea.
