Ambulanţa veselă şi tristă. Nea Marius.

Am crescut cu salvarea la poartă. Nu c-aş fi fost bolnav, Doamne fereşte, dar Staţia de Salvare şi Aviasan, căci aşa se chema Ambulanţa pe vremuri îşi avea sediul în mahalaua noastră, pe strada Tecuci, la câţiva paşi de casa copilăriei mele. Cum în curtea Salvării de pe strada Tecuci nu puteau intra decât câteva maşini, majoritatea ambulanţelor stăteau înşirate la noi pe stradă, la umbra arţarilor bătrâni, în aşteptarea solicitărilor venite de la oamenii bolnavi. Eu mai aveam încă un avantaj faţă de restul plodurilor de la mine din mahala: tata lucra ca oficiant sanitar pe salvare şi-i cunoşteam bine pe toţi şoferii şi pe toate cadrele medicale care lucrau în acest serviciu. În acea perioadă la Salvare lucrau aproape numai oameni care făcuseră vreo boroboaţă pe undeva prin alte activitati medicale şi care fuseseră exilaţi la acest serviciu greu şi foarte solicitant. Din aceste motive i se mai spunea în glumă “batalionul disciplinar”. Nu toţi oamenii de acolo făcuseră abateri profesionale.. Unii fuseseră închişi, cum era de exemplu tata, sau nenea Marius, un şofer care fusese ofiţer pe unul din submarinele româneşti, dar care fusese încarcerat mai mulţi ani la Aiud, la Gherla şi la Canal pentru o simplă glumă făcută pe seama calităţii unei sticlute de penicilină. Invitat de medicul militar al unităţii de marină unde lucra, după ce fusese vărsat de pe submarinul confiscat de Armata Roşie, la o cana de ceai la infirmeria unităţii, nea Marius făcuse o remarcă maliţioasă la adresa produselor ruseşti. Atunci când mutând nişte sticlute de penicilină dintr-o cutie medicul a scăpat una pe jos, nea Marius a ridicat sticluţa de pe jos întreagă şi uitându-se la ea a văzut pe etichetă că era produsă în Franţa. Pe vremea aceea noi nu făceam penicilină ci importam. Şi neştiind cu cine are de-a face, nea Marius întinde sticluţa doctorului militar şi râzând îi spune: “Se cunoaşte că e sticlă franţuzească, că dacă era rusească se spărgea de mozaic”. Atât. Nu “Jos Stalin!”, nu “Huo Gheorghiu Dej!”. Nu “Jos comunismul!” Nu “Sa vină americanii!”. Medicul militar l-a turnat la CI-stul unităţii (ofiţerul de contrainformaţii) şi i s-a deschis un dosar de supraveghere. Timp de un an şi jumătate a fost urmărit ca duşman al poporului sovietic, i s-a violat corespondenţa, i s-au împlântat în anturaj informatori şi provocatori şi au fost căutaţi oameni din echipajul submarinului pe care lucrase şi luptase, care să declare că nea Marius, pe când era ofiţer, scufundase alături de ceilalţi membri ai echipajului mai multe nave sovietice într-un chip mişelesc şi laş, ucigând cu sânge rece civili şi soldaţi ai Armatei Roşii. Apoi a urmat arestarea şi percheziţia la care i s-au găsit cărţi interzise datând din perioada burghezo-moşierească, ba chiar şi medalii primite de la autorităţile regale române pentru crimele făcute împotriva poporului sovietic frate şi prieten. A urmat Tribunalul militar, puşcăriile comuniste unde a stat ani buni şi apoi Canalul. De la Canal este mutat iarna într-un lagăr de deţinuţi politici din Delta Dunării, la Periprava, la tăiat de stuf şi profitând de un moment de neatenţie al gardienilor evadează prin stufărişuri şi dispare în Deltă. Trăieşte peste iarnă ascunzându-se în bordee mâncând numai papură, broaşte şi peşte sărat de prin colibele pescarilor, fără foc, fără haine în afară zeghei de puşcăriaş, vânat ca un animal de patrulele de miliţieni şi de pescarii lipoveni de dragul recompensei. Reuşeşte să supravieţuiască până în primăvară, doar cu ce-i dădea balta şi treptat începe să se deplaseze din mijlocul deltei către Tulcea, umblând numai noaptea şi ascunzându-se ziua. Cam pe vremea plugului iese din măruntaiele bălţii slab ca un ţâr şi cu o barbă ca de lipovean şi înţolit cu nişte haine furate de pe gardul unei gospodarii o apucă pe drumul Isaccei, cu gând să ajungă acasă la Galaţi. Pe tot câmpul de  lângă Somova nu este decât un tractor care ara pământul şi un altul care cară o remorcă plină cu maldare de stuf. Când tractorul trece pe lângă el din remorcă îi sar direct în cârcă mai mulţi miliţieni, care-l leagă cu o funie, apoi îl bat pe rând cu un capăt de odgon ud până obosesc, lăsându-l plin de sânge şi aproape mort, în noroiul drumului. Pentru evadare a mai primit un supliment de ani de puşcarie şi încă o bătaie soră cu moartea în carcera în care a fost pedepsit. A fost eliberat prin decret în 1964 odată cu majoritatea detinitilor politici. A ramas toată viaţă lui un om modest şi retras. Nea Marius vorbea rar cu colegii lui şoferi, care nu se prea îngrămădeau să-i fie prieteni datorită faptului ca era un fost “politic”, dar şi datorită faptului că nu punea gura pe băutură, ceea ce părea anormal pentru restul băieţilor care dădeau o fugă după ce luau salariul la “Bors”, sau la “Prutul”, două cârciume populare din mahala. Se împăca bine însă cu tata care fusese şi el închis mai mulţi ani în temniţele comuniste şi cu toate colegele noastre pentru ca era singurul şofer care le vorbea politicos şi le însoţea prin noroaiele de pe uliţele satelor sau prin cotloanele întunecate ale mahalaleor din oraş, ajutandu-le sa-şi care geanta, sau targa .

Eu l-am cunoscut bine în perioada când am lucrat după armată ca asistent medical la Staţia de Salvare, înainte de a intra la facultate şi am făcut multe drumuri lungi cu el în judeţ. El mi-a atras atenţia că în colectivul ăla mic, era cineva care turna la Securitate, fusese turnat inclusiv tata, că asculta la aparatul de radio din staţie postul Europa Liberă. În drumurile noastre după cazuri în toate părţile judeţului nea Marius mi-a povestit pe larg prin ce trecuse şi câte suferise. S-a prăpădit la puţin timp după Revoluţie şi n-a apucat măcar să se bucure de avantajele pe care i le conferea statutul de fost deţinut politic. Am să ţin minte cât o trăi privirea lui albastră de culoarea unei mări sudice în care nu apucase să ajungă niciodată cu submarinul lui, glasul liniştit şi calm şi gestul cu care îşi ascundea mereu cărţile din care citea, sub pătura aşternută  pe capacul motorului din ambulanţa care strălucea mereu de curăţenie, când ne întorceam de la caz.

- De ce ascunzi cartea nea Marius, ţi-e ruşine că citeşti?

- Nu domnu’ Emil vreau s-o protejez. Când las maşina în staţie, cineva foarte curios, o deschide pe furiş să vadă ce mai citesc, dacă nu citesc ceva subversiv, probabil să raporteze la Securitate. Din păcate este cineva care nu se spală pe mâini şi-mi pătează cartea cu labele murdare de  ulei de motor. Ori cărţile sunt cea mai mare bucurie a mea, dacă n-a vrut Dumnezeu să-mi de-a copii. Adică Dumnezeu o fi vrut el, dar n-au fost de acord anchetatorii comunişti. Când m-au arestat m-au bătut cu creionul şi cred că de aia n-am mai putut avea copii cu soţia mea.

 - Cum adică să te bată cu creionul?

 - Simplu. Te culcau pe o masă şi îţi legau mâinile şi gleznele de picioarele mesei cu frânghia. Apoi îţi dădeau pantalonii jos şi cu o sfoară petrecută peste testicole ţi le ridicau în sus între fesele desfăcute şi te loveau peste testicule cu un creion. Durerea era atât de insuportabilă ca leşinai, dar ei nu erau mulţumiţi dacă nu le dădeai nume, adrese, sau dacă nu declarai ce ţi se dicta şi te loveau din nou. După aia îţi eliberau mână dreaptă să semnezi declaraţiile scrise de ei şi dacă refuzai te pocneau din nou cu creionul. Preferai să te bată cu vâna de bou, sau cu funia udă decât să te bată cu un creion.

Spitale din Galati: Spitalul de Boli Infecţioase „Sf. Cuvioasa Parascheva”

Spitalul de Boli Infecţioase Galaţi este una dintre cele mai vechi unităţi sanitare din ţară şi probabil cea mai veche unitate sanitară din municipiul Galaţi. Nu există documente despre funcţionarea spitalului în secolul al XIX-lea, dar despre acest lucru se cunosc unele relatări transmise prin tradiţie, sau din declaraţii scrise cum ar fi cea a Dr. Gheorghe Munteanu, medic primar şef de secţie în perioada 1941-1962. Astfel în jurul anului 1813, pe locul actualului spital ar fi existat un aşezământ construit din barăci, situate în vecinătatea barierei oraşului, unde erau izolaţi bolnavii de holeră şi având aceeaşi funcţie ca şi "Quarantina" din ţările occidentale. 

După tratatul de pace de la Adrianopol din 1829, principatelor dunărene li se impune prin Regulamentul Organic din 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, măsuri de organizare sanitară de inspiraţie occidentală, care prevedeau printre altele instituirea sistemului carantinelor pe linia Dunării, prin „legea poliţiilor de ciuma”, precum şi a unor servicii de sănătate publică, compuse dintr-un medic şi un chirurg în oraşele mari, inclusiv la Galaţi. Cordonul de carantină al Moldovei era întins între gura Siretului şi gura Prutului şi cuprindea 32 de posturi de supraveghere a circulaţiei pe fluviu şi o carantină de gradul I în portul Galaţi. Utilitatea carantinelor a fost probată de epidemia de ciumă din 1837 care a făcut nenumărate victime pe malul drept al Dunării, dar care nu s-a propagat în principate. Tot ca urmare a Regulamentului Organic, în 1832 la Galaţi se înfiinţează Spitalul Militar.

Din relatările dr. Munteanu, în 1846 s-a construit pavilionul A, (central), actuala Secţie I de Boli Infecţioase, la care s-ar fi adăugat în 1875 o aripă pentru izolarea cazurilor de dalac, difterie, tetanos şi meningită. Pavilionul avea iniţial un singur etaj.

În anul 1877 ca urmare a declanşării Războiului de Independenţă, la Galaţi se înfiinţează de către dr. Aristide Serfioti, prin subscrieri particulare, un spital de front, devenit ulterior Spitalul „Elisabeta Doamna Caritatea Gălăteană”. Dupa doi ani in 1879 se adaugă şi se înfiinţează clădiri noi la Spitalul „Elisabeta Doamna", printre care „5 paturi pentru boli infecţioase într-un pavilion” şi „25 de paturi pentru boli sifilitice”.

La 6 septembrie 1895 se menţionează existenţa secţiei de boli infecţioase (Pavilionul VII) şi a secţiei de sifilis (Pavilionul IV) din incinta Spitalului „Elisabeta Doamna”.

La spitalul din barieră în anul 1897 se construieşte un pavilion de boli venerice, (în prezent locaţia secţiei dermato-venerologie), unde erau internate prostituatele şi bolnavii venerici.

Despre funcţionarea spitalului în secolul XX există următoarele date cuprinse în volumul „Conventiile spitalului” fond 76, inventar 25, aflat în Arhivele Statului Galaţi, unde sunt documentate principalele evenimente legate de activitatea medicală din domeniul bolilor infecţioase.

În 1905 s-a construit un alt pavilion, destinat Secţiei de Boli Infecţioase II.

În 1908: se înfiinţează Serviciul de boli contagioase ca o anexă pe lângă spitalul „Elisabeta Doamna”

  În 1935 s-a construit etajul pavilionului de scarlatină, pentru izolarea bolnavilor în convalescenţă, la parter fiind spitalizaţi bolnavii noi internaţi cu boli eruptive şi cu complicaţii post scarlatinoase.

La intrarea în al doilea razboi mondial, în 1941 Spitalul "Izolarea" avea 150 de paturi pentru bolnavi contagioşi şi 50 de paturi pentru bolnavi dermato-venerici. În aceeasi locatie a funcţionat între 1924-1948 Ambulatorul Antivenerian Galaţi, iar între 1927-1941 a funcţionat Laboratorul de Igienă cu Secţia Antirabică. Dupa 1 iulie 1949 Spitalul "Izolarea" trece în subordinea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al Municipiului Galaţi sub denumirea de Spitalul de Stat nr. 2, iar ulterior la 1 decembrie 1955 prin decizia Sfatului Popular Regional Galaţi se unifică spitalul de contagioşi cu spitalul dermato-venerice, sub numele de Spitalul unificat nr. 3.

La 20 august 1956 se înfiinţează o secţie de psihiatrie cu 50 de paturi, care a functionat în pavilionul D al spitalului pană in anii '70. 

Din 1963 se măreşte capacitatea spitalului la 262 paturi, dintre care 132 pentru boli contagioase, iar din 1972 s-a reorganizat Spitalul nr. 3 din Galaţi ca spital de monospecialitate de boli infecţioase cu 280 de paturi, sectia de psihiatrie si cea de dermato-venerice mutandu-se la Spitalul Municipal.

Dupa 1990 numărul de paturi de boli infecţioase s-a redus progresiv la 250 (1992), 230 (1994), 220 (1998), 180 (2003), 155 (2010). Tot în 2003 pe langă reducerea a 40 de paturi de boli infecţioase, are loc comasarea a 2 secţii de boli infecţioase, iar dupa eliberarea pavilionului D si reamenajarea lui,  are loc transferarea secţiei de dermato-venerologie (redusă la 40 de paturi) de la Spitalul „Elisabeta Doamna”, la Spitalul nr. 3.

Din 1998, la initiativa domnului dr. Dascalescu Petre spitalul primeşte numele de hram „Sf. Cuvioasa Parascheva”.

 

ابو الحسن المختار ابن عبدون ابن بطلان

Manuscrisul Taqwīm al-sihhah, fotogtafie din colectia Muzeului Aga Khan

Am văzut că Tacuini sanitatis a făcut carieră în Evul Mediu, după ediţia de la Strassburg cartea fiind editată şi la Paris, Viena şi în alte mari oraşe europene. Este editată şi astăzi şi o puteţi găsi de vânzare la preţuri trecând de 150$, dar există şi ediţii de buzunar, nu însă la fel de ilustrate. Forma aleasă de autor de a reprezenta sub formă tabelara bolile, tratamentele, dieta şi alte caracteristici ale afecţiunilor, a fost bine aleasă, iar reprezentările grafice, absente în manuscris, dar prezente în lucrările tipografiate din Europa, fac din aceasta carte un manual uşor de citit şi de reţinut. Diverşi autori conferă cărţii diverse atribute: tratat, almanah, agendă, norme, prescripţii, iar adevărul este că acesta carte este câte puţin din toate. Amănunte despre Taqwm al-sihhah şi despre autorul ei se pot găsi în lucrări de istorie medievală cum ar fi Creştinii sirieni sub Islam, prima mie de ani (Syrian Christians under Islam: the first thousand years) scrisă de David Richard Thomas, sau în deja amintită  First encyclopediae of Islam a lui J.J. Brill, ambele abordabile pe internet. O lectură a celor două texte ne evidenţiază personalitatea unui tânăr medic care a studiat în acelaşi timp şi filozofia, bun cunoscător al limbilor antice şi excelent cunoscător al limbii şi literaturii arabe, care a scris mai multe cărţi în viaţă lui şi sute de epistole către prieteni, sau adversari, toate privind probleme majore ale secolului în care trăia: religie, filozofie, astronomie, dar şi poezie. Aminteam despre traducătorul lui Ibn Butlan, presupus a fi Farag ben Salem (sau Salami). Anumiţi cercetători îl dau însă drept traducător pe Gerardus Cremonensis (Gerald din Cremona), cel care a tradus din limba arabă peste 70 de cărţi, abandonate de arabi în bibliotecile din Toledo de groaza Reconquistei. Printre cărţile găsite şi traduse de Gerard găsim capodopere universale cum ar fi Geometria lui Euclid, Almagest-ul lui Ptolemeu, sau Canoanele Medicinei a lui Avicena, alt medic arab renumit. Zeci de cărţi de astronomie, filozofie, medicină, geometrie, algebră şi matematică în limba arabă au trecut prin mâna şi mintea lui Cremonensis şi au  intrat în patrimoniu cultural şi ştiinţific mondial.  Ce s-ar fi întâmplat dacă cărţile erau găsite de alţii? Biblioteca din Toledo ar fi fost arsă că şi biblioteca din Alexandria. 
Îmi aduc aminte de o întâmplare povestită de un bătrân din satul Baleni, judeţul Galaţi, despre cum s-a făcut colectivizarea în acea comună, moşie a familiei Cantacuzino de sute de ani. Când au intrat în conacul boieresc să-l facă sediul noului I.A.S., ţăranii au furat pielea de pe fotolii să-şi facă opinci, iar ca să treacă prin balta şi noroiul din faţa conacului au făcut podeţ din manuscrisele din bibliotecă, numai după ce le rupeau coperţile din piele că să-şi facă tălpi de opincă. Din 10.000 de volume, multe manuscrise valoroase şi poate unice, au ajuns după decenii în fondul Bibliotecii V.A.Urechia din Galaţi doar 1500 volume.
Despre importantă traducerilor din greaca în arabă şi ulterior în latină şi în alte limbi moderne voi reveni.

Tacuini sanitati

Betia, Vomitarea, Somnul, Delirul, Insomnia, Veghea.

Am văzut că "“Tacuini sanitati" este considerat primul tratat de igienă şi de sănătate publică cunoscut in Europa. Cartea este împărţită în şase părţi. Prima parte se ocupă cu aerul, care în concepţia anatomiştilor de la începutul mileniului I, circula prin vasele sanguine şi prin inimă; (la cadavre inima si vasele mari în special arterele golite de sânge, par a conţine aer).
A doua parte se ocupă de folosirea alimentelor şi băuturilor în mod raţional şi este plină de reţete culinare indicate în anumite afecţiuni, dar şi de alimente mai putin utilizate în Europa, provenite din bucătăria arabă (rodia, fructe de sicomor, harissa, jujube, smochine si curmale etc. În cea de a treia parte sunt tratate aspectele legate de mişcarea corpului şi de odihna lui, în timp ce in partea a patra sunt detaliate probleme legate de starea de veghe şi de somn şi urmările generate de insomnie, sau de somnolenţă. Cea de a cincea parte a cărtii tratează aspectele legate de umori şi de menţinerea echilibrului între umorile organismului prin eliminarea lor, sau dimpotriva, prin menţinerea lor. În sfârşit partea a şasea priveşte felul în care organismul îşi regleaza stările emotive: furia, bucuria, frica, etc., de controlul acestora şi de armonia dintre ele rezultând starea de sănătate şi echilibrul organismului.

Miniaturi din Tacuini sanitati: Purgarea, Constipatia, Coitul, Sperma, Ebrietatea.

Un tratat de sănătate publică din Evul Mediu.

Pagina din Tacuini sanitatis de pe pagina Casei Christies.

În urmă cu cinci ani la o licitaţie organizată de Casa Christies la Londra se vindea unui colecţionar particular pentru suma de 7800 $, cartea „Tacuini sanitatis Elluchasem Elimithar. De sex rebus non naturalibus, earum naturis, operationibus & rectificationibus, publico omnium usui, conservandae sanitatis, recens exarati. Albengnefit de virtutibus medicinarum & ciborum. Iac. Alkindus de rerum gradibus” apărută Strassburg în 1531. Cu câţiva ani în urmă la o altă licitaţie a Casei Sotheby’s se vânduse un exemplar asemănător, aflat într-o stare mai bună cu sumă de 13750 GBP.   

Autorul MUKHTAR IBN AL-HASAN, mai cunoscut cu numele de IBN BUŢLĂN, a fost un medic arab creştin din Bagdad (Irak), al cărui manuscris a fost tradus din arabă în limba latina în secolul XII de Farag ben Salami. După datele cunoscute despre acest medic arab a cărui biografie completă poate fi citită în orice enciclopedie islamică, cea mai cunoscută fiind cartea lui J.J. Brill „First encyclopediae of Islam 1913-1936”, IBN BUŢLĂN a învăţat medicină în Bagdad, iar apoi în anul 440, după calendarul musulman (1049 după cel creştin) a plecat într-o călătorie în Siria şi apoi în Egipt, unde a practicat artele medicale. Izbucnirea unei epidemii de ciumă în anul 446 (1054) la Constantinopol face că paşii săi să se îndrepte către acest oraş, probabil la chemarea împăratului Bizanţului, Constantin al IX lea Monomahul, cel de-al treilea soţ al împărătesei Zoe Porfirogenet şi probabil singurul dintre cei trei pe care l-a iubit cu adevărat. Retras într-o mânăstire din Antiochia Ibn Huţlăn va muri în 1066. Numele lui va fi pentru totdeauna legat de primul tratat de igienă şi sănătate publică, dar şi de astronomie, medicul arab fiind cel care va descrie apariţia pe cerul Asiei Mici a unei supernove în 1054, care se vede in prezent sub forma Nebuloasei Crabului din constelaţia Taurului:

   „O epidemie celebra din timpul nostru este cea care a avut loc atunci când o stea a apărut spectaculos în Gemeni (constelaţia şi semnul zodiacal Gemenii) în anul 446 (1054). În toamnă aceluiaşi an, paisprezece mii de oameni au fost îngropaţi în Constantinopole. Ulterior, în mijlocul verii anului 447 toţi străinii din Fustat (vechiul Cairo) şi aproape toţi locuitorii au murit”.
Note de subsol:  

1. "Tacuini sanitatis" este denumirea latinizata a manuscrisului lui Ibn Huţlăn "Takwim al Sihha", care s-ar traduce ca un "Îndreptar de igiena".  
2. Elluchasem Elimithar este numele latinizat al lui Ibn Huţlăn, derivat din MUKHTAR IBN AL-HASAN (aproximativ "Al Chasam el Mihtar").

Nebuloasa Crabului fotografiata de telescopul Hubble

Despre faptul că MUKHTAR IBN AL-HASAN este considerat părinte al igienei, de către igienisti, al gastronomiei de către bucatari, al spa de către fizioterapeuţi si precursor al astronomiei de către astronomi vom vorbi mai târziu.

Efectivele Armatei Rosii din Romania in 1958

Intrarea trupelor sovietice in Bucuresti (foto Wikipedia)

 Câtă armată sovietică a staţionat pe teritoriul României între 1944 şi 1958? Probabil n-o să ştim niciodată cifra exactă de "davai ceas davai palton".  Oricum ea trecea binişor de o sută de mii de soldaţi la care se adăugau aproape 50-60.000 de civili sovietieci, soţii/soţi de ofiţeri şi subofiţeri, personal de întreţinere, personal medical şi servicii secrete.

Aminteam despre lucrarea capitanului Petre Opris privind plecarea trupelor sovietice din Romania:1958. PLECAREA ARMATEI SOVIETICE DIN ROMÂNIA - ÎNTRE MIT ŞI REALITATE (click) careavansează următoarele cifre cunoscute de efective sovietice în România anului 1958:    În Timişoara cel puţin 9657 militari şi civili sovietici din unităţi de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni.  
 În Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici. Tancurile sovietice staţionau la Bascov.  
 În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici.
 În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 militari şi civili sovietici.  
 În Brăila se aflau cel puţin 2925 militari şi civili sovietici.  
 În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici. 
 În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici.  
 În Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici.  
 Pe aeroportul militar din Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici.  
 Extrapolând la restul oraşelor din ţara unde au existat cazărmi sovietice cifrele oferite de istoricul mulitar pentru aceste 9 localităţi (peste 30.000 sovietici), ajungem la cifre ameţitoare de ruşi pe care naţiunea romană a trebuit să îi suporte în anii de ocupaţie sovietică.   
 Vorba lui Tănase:  
 Rău era cu "der, die, das" 
 Da-i mai rău cu "davai ceas"  
 De la Nistru pan' la Don  
 Davai ceas, davai palton  
 Davai ceas, davai moşie  
 Haraso, tovărăşie"
   Constantin Tănase a plătit cu viaţă în 1945 curajul sau de a critica în acest pamflet trupele de ocupaţie care se pretau la numeroase tâlharii, jafuri şi violuri sub ameninţarea armelor şi sub anonimatul uniformei kaki. Pamfletul sau a fost interzis, cupletitistul a fost ameninţat cu moartea de mai multe ori, iar autorităţile se gândeau să închidă "Teatrul "Cărăbuş". Ignorând primejdia marele actor a apărut pe scenă zilele următoare îmbrăcat într-un palton uriaş şi cu mai multe ceasuri pe mână, în explozia de râsete a sălii. A mai trăit doar o săptămâna, după unii mână lungă a N.K.V.D. i-ar fi provocat moartea, după alţii o doză prea mare de aspirină.

Retragerea Armatei Roşii din România in 1958.

Armata Rosie, fotografie de pe siteul cccp-ru.tripod.com

După moartea lui Stalin şi venirea la putere a lui Nikita Sergheevici Hruşciov, România a putut să se gândească la o eventuală retragere a Armatei Roşii din ţara noastră. Această retragere a avut loc în 1958. Eram destul de mare (6 ani), aşa că îmi mai aduc aminte de ruşi şi de uniformele lor. Pe strada Tecuci, în apropiere de strada pe care am copilărit, mai există şi acum o clădire cu etaj în care au locuit ofiţeri ruşi şi îmi aduc aminte şi acum după atâţia ani, de înjurăturile pe care ni le adresa in limba rusa ordonanţa ofiţerilor, când ne dădeam la vale cu săniuţele de pe Poşta Veche spre strada Română, împroşcându-l cu zloată. 
Prezentată multă vreme de propaganda comunistă românească drept "o mare victorie a diplomaţiei de la Bucureşti", retragerea armatelor sovietice de pe teritoriul naţional este pusă într-o nouă lumina de cercetările recente ale arhivelor militare, efectuate de istorici militari. Un material deosebit de exact găsim în lucrarea "1958. PLECAREA ARMATEI SOVIETICE DIN ROMÂNIA - ÎNTRE MIT ŞI REALITATE" de căpitan Petre Opris, care restabileşte adevărul: a fost o plecare şi nu o retragere: ruşii au lăsat în custodia armatei noastre echipamente şi muniţie cel puţin încă 20 de ani după retragerea din 1958, fiind în stare oricând să se intoarcă dacă mersul comunismului din ţara noastră era cumva deviat de la linia impusa de Moscova. 
Cum se explică această plecare în contextul anului 1958? Într-un singur fel: Hruşciov avea deplină încredere în Gheorghe Gheorghiu Dej şi în toată clica comunistă de la Bucureşti. Ce poate fi mai evident decât faptul că după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, primul ministru maghiar Imre Nagy, cel care se opusese vehement intervenţiei Armatei Roşii în Ungaria, după ce a fost arestat a fost adus în secret la Snagov, în România, până ce noua putere comunistă de la Budapesta restaurata cu tancurile sovietice i-a înscenat procesul de trădare pentru care a fost executat în 1958 prin spânzurare, după ce mâinile şi picioarele i-au fost legate cu sârmă ghimpată?  
Încrederea pe care o avea Hruşciov în Dej şi relaxarea relaţiilor sovieticilor cu liderul yugoslav Tito, pentru care ruşii masaseră mai multe unităţi militare în Banat, a făcut ca în 1958 ruşii să-şi retragă forţele armate din România şi să le mute mai spre vest. Astfel documente militare descoperite recent, arată că mai în august 1958, mai multe zile la rând, trenurile militare sovietice au trecut în Ungaria prin Lokoshoza  venind din România.