Hipocraţia.

            Am stat adesea şi m-am întrebat de unde provine lipsa de respect a pacienţilor faţă de medic şi minimalizarea acestei activităţi în ochii publicului larg, a politicienilor şi a mas-mediei şi am găsit mai multe răspunsuri.

Primul ar fi (clasic deja), aşa numită moştenire grea lăsătă de comunism. Ştim cu toţii rolul conducător al clasei muncitoare, etc. etc. sau dacă vreţi dispreţul liderilor comunisti faţă de intelectuali. Când uniformizezi cu tăvălugul o societate distrugând elitele şi promovând non-valorile pe criterii de: origine sănătoasă, merite în dezvoltarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, fruntaş în muncă etc. nu ai cum să ai respect faţă de oameni care nu fac parte din turma ta. Îmi aduc aminte de povestirile unui coleg medic mai în vârstă, care a fost dat afară din facultatea de medicina pentru ca tatăl lui era preot, sau de un profesor pe care l-am avut la facultatea de medicină, care absolvise Universitatea Lomonosov din Moscova, fiind trimis acolo de Partidul Muncitoresc Romîn ( cu „î” din „i”), pe motive că provenea dintr-o familie de ceferişti, el însuşi fiind electrician la C.F.R. Aşa erau vremurile, venea un secretar de partid la o fabrică şi făcea o listă cu fruntaşii în muncă şi dacă aveau origine sănătoasă îi chema la o şedinţă la Raionala de Partid şi-i popea:

-         Tovarăşul Ionescu, Partidul s-a gândit ca dumneata să mergi la facultatea de medicină să te faci doctor!

-         Da’ io tov’ secretar nu vreau să mă fac doctor, io vreau să mă fac tractorist!

-         Tovarăse, Partidul ştie mai bine de ce fel de cadre are nevoie, aşa că mata te faci doctor! Mergi la studii în ţara Marelui Stalin, la Moscova, acolo unde răsare soarele!

Şi mergea. Epurarea clasei de mijloc din România s-a făcut şi prin astfel de mijloace.

Ori deşi anii comunismumului din ţara noastră au apus de mult, mentalităţile au rămas în mare parte neschimbate: medicii sunt în continuare desconsideraţi, prost plătiţi, marginalizaţi, hăituiţi de presă şi de rudele bolnavilor ş.a.m.d.

Toată lumea are impresia ca doctorii trebuie să stea la cheremul lor, că medicina este gratis, că toţi au drepturi că au muncit, că li se cuvin medicamente, intervenţi chirurgicale şi consultaţii când li se năzare lor.

-         Am venit să-mi daţi un bilet de trimitere la spital!

-         Am venit să-mi daţi un bilet de trimitere la analize!

-         Am venit să-mi daţi o reţeta compensată pentru tata care e internat în spital şi acolo n-au medicamentul asta!

Auzi frecvent în cabinetele medicilor de familie refrenele astea, spuse pe un ton cu care cer la frizerie: un tuns-ras şi frizat. Şi să vezi ce se întâmpla dacă nu-i dai!

-         Plec la alt medic de familie! Şi chiar pleacă la altul, care din dorinţa de a mai avea un om pe listă acceptă să devină sluga bolnavului, sau a familiei acestuia. Asta se intâmplă pentru că medicul de familie este plătit per capita, adică încasează de la Casa de Asigurări bani pe câţi oameni are pe listă, nu pe cât este de capabil, cât de mult munceşte, sau cât este de bine pregătit. Un fel de stahanovism, în care calitatea nu contează, ci doar cantitatea.

            Nu mai vorbim că una-două toata lumea cheamă salvarea, sau dă buzna la spital că îi este rău, iar medicul de gardă ar trebui să zburde pe etaje să-l consulte şi să-l trateze în toiul nopţii, că el a plătit cotizaţia la sănătate o viaţă întreaga şi are drepturi.

            Un alt motiv important care generează lipsa de respect a celor care apelează la serviciile medicale este ignorarea costurilor actului medical de către marea majoritate a populaţiei. E adevarat că de câţiva ani s-a introdus pentru pacienţii spitalizaţi decontul de cheltuieli, care se eliberează la ieşirea din spital, dar e puţin probabil ca multă lume să înţeleagă conţinutul acestui act, eliberat post factum, adică la externare, când oricum nu mai contează. Oricum preţurile pentru unele investigaţii sau consultaţii medicale sunt ridicole, sub valoarea unui tuns, coafat, vopsit unghii, sau a altor prestaţii de servicii uzuale. Cui se datoreaza acest lucru? Legislaţiei româneşti care a aplicat în mod balcanic modelele asigurării sociale de sănătate occidentale (Bismarck, Beveridge) pe sistemul centralizat de tip Semashko, dând astfel naştere unui hibrid în care foarte puţin plătesc pentru sănătate, în timp ce foarte mulţi beneficiază de pe urma ei.

Ca urmare a acestui algoritm greşit banii nu vor fi niciodată de ajuns pentru a satisface toate nevoile populaţiei pentru sănătate şi nu vor putea niciodată să furnizeze servicii de sănătate de nivel înalt din lipsă de finanţare. În plus nu se va putea niciodată corecta stilul de viaţă şi comportamentul pentru sănătate. Cum ar fi dacă atunci când apelezi la un serviciu medical ai da banii înainte (ca la doamne)? Te-ai gândi de două ori înainte de a merge la doctor pentru orice fleac?

Cum ar fi dacă de la medicul la care te-ai adresat pentru o consultaţie ai primi o factură, iar casa ta de asigurări de sănătate ţi-ar da înapoi doar 30% pentru că nu te-ai lăsat de fumat, sau de băut, sau 50% pentru că eşti obez şi nu faci sport, sau pentru că nu mănânci sănătos?

Probabil că n-ai mai rupe uşa medicului tău de familie să ceri o trimitere şi nici n-ai mai trânti-o dacă nu ai primi-o. Probabil că dacă ipohondria pe care şi-o cultivă unii oameni, ar duce la sărăcirea bugetelor personale, multa lume s-ar videca de acest sindrom doar privind facturile primite şi plătite.

De ce se fereşte Guvernul şi Parlamentul să promoveze un act normativ care să modifice cercul vicios: asigurat-casa de asigurări-medic într-un cerc normal şi firesc asigurat-medic-casa de asigurări? Din motive de lipsă de voinţă politică şi interese electorale. Nimeni nu doreşte să piardă voturi la alegeri şi de aceea avem cele mai proaste legi din toata Uniunea Europeană, cele mai confuze şi cele mai interpretabile. Nu din cauza backgroundului deputaţilor şi al senatorilor (1/3 ingineri, 20% economişti şi 15% jurişti).

            Al treilea motiv important care a dus la scăderea respectului populaţiei faţă de medici este prostituţia medicală. Şpaga, plicul, dreptul, bacşişul, ciubucul, atenţia, mita, şperţul, primirea de foloase necuvenite, au transformat actul medical într-o marfă. O să spuneţi că nu toata lumea cere. Posibil, dar aproape toată lumea primeşte. Ori aprecierea actului medical la mila bolnavului, sau a familiei acestuia, transformă prestaţia medicului într-o marfă care se vinde şi se cumpară:

-         Cât costă o apedicită?

-         Dar o cezariană?

-         Cât să dau pentru consultaţie?

-         Dar pentru un transplant?

A pune preţ pe a face un bine este la fel de mare păcat ca atunci când faci un rău. Iar doctorii fără arginţi sunt atât de puţini încât încap lejer în calendarul ortodox.

În permanenţă slujitorii artei lui Hipocrate aduc în faţă pentru a motiva acest obicei salarizarea proastă a personalului medical, ceea ce este un adevar de netăgăduit. Ori salarizarea mizerabilă este şi consecinţa părerii generale a societăţii că medicii îşi rotunjesc veniturile şi din alte surse.

Oare dacă de mâine nimeni din branşă n-ar mai lua nimic, câte zile ar trece pâna la a ieşi în stradă pentru drepturi salariale?

Lipsa de reactivitate a corpului medical, în frunte chiar cu asociaţia lui profesională (Colegiul Medicilor), la ignorarea situaţiei financiare a medicilor de către guvernanţii de după 1990, reflectă în esenţă automulţumirea majorităţii medicilor cu ce primesc pe fluturaş şi cu ce mai capătă.

Cui nu-i convine poate să plece. Şi unii pleacă, în special cei tineri, cei mândri care nu vor să stea cu boneta in mână în faţa pacienţilor, sau cei care au degetele înroşite de câte palme au luat peste ele încercând să facă ceva/altceva decât i se permite de şeful de secţie, medicul primar, profesorul ş.a.m.d. Unii pleacă, alţii se reîntorc, copleşiţi fie de viaţa de expat, fie de munca serioasă pe care trebuie să o faca pentru banii primiţi, fie de lipsa de viaţă familială şi socială pe care apostolatul de medic o exclude. Unii nu pleacă de loc că sunt legaţi de glie de câte un părinte bolnav, sau bătrân, sau sunt lipsiţi de curajul de a o lua de la capăt, sau pur şi simplu ştiu ce pot şi cât pot şi nu vor să plece, să experimenteze. Probabil sunt şi unii patrioţi care iubesc refrenul: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara ta! Sau poate fac parte din categoria celor care câştigă atât de bine din profesia de medic încât nu sunt deranjaţi de marasmul sănătăţii din jur, în care pe duşumele se spală cu sodă, iar dezinfectantele stau sub cheie, pentru a fi arătate la control, bolnavii îşi cumpară medicamentele şi pansamentele şi mănâncă din traistă, că de atâta macaroane fierte în apă cu sare li se apleacă, iar intrarea şi mai ales înaintarea pe o listă de aşteptare depinde de grosimea plicului.

Sad but true: de ce ne pleacă medicii?

Am văzut care sunt cauzele subfinanţării cronice din sănătate şi de ce nu poate fi depăşită acestă situaţie. Una din marile probleme ale sănătăţii din România este însă cea a resurselor umane.
Numărul medicilor din Romînia este în prezent de 1,95 la mia de locuitori, mult sub media europeană care este 3,18 medici la mia de locuitori. De departe acum suntem pe ultimul loc în Europa la acest capitol, (datele din graficul de mai jos fiind din 2010).

Numârul de medici practicieni la 1000 locuitori în Europa 2010.

În urmă cu cinci ani aveam 2,35 medici la o mie de locuitori. De la 55000 de medici în 1990, am ajuns în prezent sub 15000, în ciuda faptului ca suntem pe primul loc în lume la fabricat diplome de medici. Nu mai puţin de 36 de tineri absolvenţi la 100.000 de locuitori sunt pregătiţi în 12 facultăți de medicină, unele consacrate (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Tg. Mureş), altele emanate după 1990 (Arad, Oradea, Braşov, Constanţa, Sibiu şi mai nou Galaţi).
Ai zice că la peste 7000 de absolvenţi anual, în 5 ani am bate Franţa sau chiar Marea Britanie la numărul de medici. În realitate nu este aşa, emigraţia medicilor atinge cifre uriaşe 9% pe an, iar 80% din ei sunt până în 40 de ani.

Se apreciază că în ultimii ani România a pierdut peste 20000 de medici pentru a căror pregătire s-au cheltuit peste un sfert de miliard de euro. Numai în Franţa muncesc peste 3500 de medici români, în Marea Britanie 2500, iar în Italia şi Spania cifrele par a depăşi 1000 de medici. Rămasă în urmă, Germania a deschis porţile migraţiei medicilor români prin oferte atrăgătoare în special pentru tinerii absolvenţi pe care-i specializează pe loc.
De ce pleacă medicii din România? Din două motive, financiare şi profesionale.
FINANCIARE: salariul unui medic în România variază între 373 € / lună şi 874 €/ lună fiind cele mai mici din Uniunea Europeană. Ca să vă faceţi o idee despre salarizarea acestei categorii de personal, de departe cea mai şcolită dintre toţi absolvenţii de studii superioare din România (6 ani de facultate + 3-7 ani de rezidenţiat) aveţi mai jos grila de salarizare a medicilor.

Grila de salarizare a medicilor.

Remarcăm faptul că un medic primar dintr-o clinică universitară poate avea salariul de bază brut de 4116 ron, în timp ce un specialist doar 3606 ron, în timp ce medicii din spitalele obişnuite pot atinge ca medici primari 3864 de lei, respectiv 2960 de ron ca medici specialişti.
N.B. Exclud din aceste comparaţii mediciii din specialitatea anatomie patologică şi medicină legală care văd în fiecare zi latura întunecată a medicinii, sau pe cei care lucrează în serviciile de ambulanţă în condiţii deseori imposibile şi foarte traumatizante. Ambele categorii merită cu prisosinţă încadrările în grilă la un coeficient superior medicilor de rând.
Prin includerea sporurilor în salarii, din 20111, la aceste venituri nu se adaugă decât banii proveniţi din gărzi, care în funcţie de numărul de ore efectuate poate depăşi uneori salariul de bază. Dar nu toţi medicii fac gărzi, categorii întregi de specialităţi deficitare nu pot acoperi o linie de gardă şi medicii sunt chemaţi sporadic la spitale în caz de urgenţe, iar pentru multe specialităţi nu există gardă. Ca de exemplu pentru subsemnatul, medic epidemiolog, dar şi pentru mulţi alţii (igienişti, medici de laborator, explorări funcţionale, anatomo-patologi, oftalmologi, chirurgi plastici, neurochirurgi, oncologi, medici de familie, medici şcolaristi, etc.). 
La orice argument în favoarea creşterii veniturilor medicilor pe forumuri sau în discuţiile cu persoane din afara sistemului se va ridica întotdeauna problema veniturilor nefiscalizate ale medicilor provenite din ciubucuri.
Anchetele jurnalistice au evidenţiat că aproape 80% din pacienţi au dat şpaga la medici, valoarea şpagii fiind aproximativ echilibrată: 1/3 între 100 şi 500 de ron, 31% peste 500 ron, iar 36% sub 100 ron. 
Topul şpagii este deţinut de specialităţile chirurgicale şi în special chirurgia de vârf (transplant, chirurgie cardio-vasculară, chirurgie plastică şi estetică, chirurgie toracică, neurochirurgie) unde şpaga atinge şi uneori depăşeşte mia de euro, urmată de celelalte specialităţi cu profil chirurgical (obstetrică-ginecologie, chirurgie abdominală, ORL, oftalmologie, urologie, ortopedie), unde şpaga se numără în sute de euro, urmată de specialităţile medicale din spitale unde şpaga se numără în sute de lei. Sunt şi locuri unde nu se dă şpagă, în policlinici, acolo unde ele mai există şi la medicii de familie. Şi binenţeles sunt şi specialităţi unde legătura dintre medic şi pacient este abstractă: medici de laborator, medici şcolarişti, medici din sănătate publică, etc.
Şi aspectele legate de şpaga dată medicilor sunt adesea exagerate. Să luăm ipotetic cazul unui chirurg generalist care primeşte în cel mai fericit caz de la aparţinătorii unui pacient 100 de euro pentru o intervenţie. În cea mai bună lună a lui, presupunând că zilnic are câte un astfel de pacient darnic, poate face maxim 20 de astfel de intervenţii atât de bine plătite, adică 2000 €. De şase ori mai puţin decât câştigă un chirurg în Franţa. Şi face exact aceeaşi treabă, uneori în condiţii mult mai grele şi cu responsabilitate mai mare. Aveţi impresia că este mult? Arătaţi-mi un chirurg care a apucat 80 de ani. Arătaţi-mi un părinte care ar vrea ca cel care-i operează copilul să fie flămând, nedormit, obosit, măcinat de gânduri şi de lipsuri. Chirurgul român nu pleacă (încă), pentru că din venitul salarial adunat cu cel primit de la pacienţi poate trăi aici la limita decenţei. Când aceasta se va rupe va pleca şi el şi atunci vom merge la vraci şi babe.
În contrast cu cele scrise mai sus în materie de venituri, un medic care pleacă din România să lucreze în alt stat european este plătit la adevarata lui valoare. Rezidentii nu mai primesc 200 €, ci sunt încadraţi de la 2000 €, specialiştii de la 3500 €, medicina deficitară, sau cea de nişă trece de 10-12000 de €. Dacă nu mă credeţi pe mine vă pun la dispoziţie un grafic cu veniturile medicilor din Franţa din 2008.

Cu 100.000 £ pe an un medic generalist din Marea Britanie se consideră prost plătit deoarece îi rămân în mână după plata facturilor cabinetului, doar 40.000 £, adică 243.000 de ron, cam de zece ori mai mult decât îi ramâne în buzunar medicului meu de familie după un an de muncă. Şi atunci de ce mai stă?
(va urma)

Sad but true

Chirurgul Zbigniew Religa supraveghind pe monitoare
funcţiile vitale ale pacientui său operat pe cord in urma cu 23 de ore.
în colţ sub o masa un colaborator răpus de oboseală.

În agitaţia creată de cazul medicilor chirurgi arestaţi de la Spitalul de Arşi din Bucureşti, acuzaţi că au efectuat operaţii estetice la diverse persoane, decontând la Casa de Asigurări alte intervenţii din profilul spitalului, societatea românească dornică de scandal şi de corupţi arşi, tinde să arunce o dată cu zoile murdare ale medicinii româneşti şi copilul din copaie.
Talk-show-uri, interviuri, dezbateri şi luări de poziţie care mai de care mai acide, arată cu degetul spre medicina românescă, acuzată că risipeşte banii contribuabililor pe sânii pipiţelor, sau pe medicamentele celor care-i trimit în excursii de studii în ţări exotice. N-am văzut până-n prezent nici-o analiză serioasă a cauzelor care au dus la actuala stare din sănătate şi nici măcar o prognoză serioasă a ce se va petrece în următorii ani cu sănătatea românească, dacă nu se trece urgent la rezolvarea marilor ei probleme.
Prima ar fi subfinanţarea. Chiar dacă aparent alocările bugetare sunt mai mari decât în ultimii ani, ele ascund îndărătul lor subfinanţarea cronică a sistemului. Astfel în 2013 bugetul sănătăţii a fost de 8,7 miliarde de lei, sumă care aparent ar răspunde unor solicitări la limită. În realitate din această sumă 3,5 miliarde au avut destinaţie de plată facturile pentru medicamente şi materiale sanitare restante din 2012, ca urmare a impunerii de către UE a obligativităţii plăţii facturilor în maxim 60 de zile. 
Rămân deci 5,2 miliarde, aproape jumătate din cât ar fi nevoie pentru o sănătate peste limită. Şi atunci medicul sau asistenta fac lista şi bolnavul (sau aparţinătorul) trece strada la farmacie şi face târguieli, deşi nu e voie.
În 2014 situaţia este şi mai gravă, bugetul alocat fiind de doar 7,8 miliarde de lei. Aşadar şi în acest an pacienţii îşi vor cumpăra comprese, vată, medicamente şi vor da plicul pentru un loc într-un spital de stat. 
Cum se va putea rezolva subfinanţarea? Nu se va putea rezolva niciodată în condiţiile legislaţiei actuale. Un număr mic de oameni cotizează la Bugetul asigurărilor sociale pentru un număr foarte mare de oameni scutiţi de statul social de la astfel de cotizare. Copiii, elevii şi studenţii până la 26 de ani, bătrânii, pensionarii, şomerii, cei fără venituri, soţul, soţia, copiii si părinţii unui asigurat, militarii, deţinuţii, gravidele, lăuzele, cei din casele de copiii pâna la 26 de ani, veteranii şi văduvele lor, deţinuţii politici, deportaţii, magistraţii şi cei cu boli cronice prinse în Programele Naţionale de Sănătate.
În plus prin iniţiativa actualului preşedinte Traian Băsescu, pe vremea când acesta era ministru la transporturi, precum şi a altor demnitari ai vremii: Valeriu Stoica, ministrul justiţiei, Constantin Dudu Ionescu, ministru de interne, Virgil Măgureanu şeful S.R.I, Legea asigurărilor sociale de sănătate şi-a pierdut caracterul de social, prin apariţia caselor de asigurări paralele: C.A.S.T (a transporturilor), C.A.S.O.P.SN.A.J., ( ajustiţiei, armatei, poliţiei, jamdarmeriei, pompierilor, ISU, demnitari, etc.) trimiţând articolul 16 din Constituţia României, binecunoscutul: nimeni nu e mai presus de lege într-o fabulă de Alexandrescu: egalitate, dar nu pentru căţei!
Toate categoriile care câştiga bine în ţara noastră: preşedinte, deputaţi, senatori, guvernanţi, magistraţi, avocaţi, notari, poliţişti, securişti, militari, ceferişti, navigatori, transportatori, etc. varsă cotizaţiile în casele pentru granguri, beneficiind de îngrijiri corespunzătoare, gen Elias.
 A doua problemă după finanţarea deficitară este prăduirea sistematică a bugetului sănătăţii de firmele căpuşă ale politicienilor. Prin descentralizarea spitalelor acestea au trecut la admnistraţia publică locală (sau judeţeană), care numeşte managerul. Ori o dată numit acestuia i se trimit pe cap diverse firme şi firmulitze dornice să înşface o bucată cât mai mare din acest caşcaval al mizeriei: furnizori de pâine, de lactate, de carne, de servicii, ca să nu punem la socoteală constructorii, care plătiţi fiind de autorităţi, (e drept prin spitale), sărută cu respect dreapta conducerii autorităţii, altfel se vor apuca de construit castele de nisip în Spania.
Să ne amintim că partidul care a instituţionalizat corupţia în România (P.D.S.R.= P.S.D.) a scos imediat după ce a ajuns la putere în decembrie 2012 o lege prin care plafonul acordării fără licitaţie a lucrărilor de construcţie s-a ridicat la 100000 €, iar la achiziţia de servicii şi produse 30000 €, ignorând astfel punctul propriu de vedere pe care îl avuseseră faţă de o propunere similară a guvernului Boc cu un an înainte, acela de a respinge un astfel de proiect.
A treia mare problemă a sănătăţii româneşti este generată de proasta repartizare a cheltuielilor bugetare. Nu am la îndemână un grafic mai nou privind structura cheltuielilor din sănătate, aşa că voi folosi cel publicat de C.N.A.S. din 2007 (singurul), cu precizarea că structura cheltuielilor nu s-a modificat semnificativ.

Remarcăm că pe primul loc la cheltuieli sunt spitalele, urmate de medicamentele gratuite şi compensate şi abia pe locul trei este trecută medicina ambulatorie (medici de familie şi policlinici), urmata pe aproape de medicina socială (programe de sanatate: vaccinări, gravide, copii, cancer, transplant etc.). Putem să facem o comparaţie simplă cu structura cheltuielilor din sănătate din acelaşi an din S.U.A., o ţară cu posibilităţi bugetare mult mai impresionante decât a noastră:

Se observă cu ochiul liber importanţa acordată de statul american medicinii ambulatorii: 3% sănătate la domiciliu, 6% îngrijiri la domiciliu, 21% practicienilor din ambulator. Iar cheltuielile cu spitalele respectiv pentru medicamente sunt cu 10% mai mici ca în ţara noastră, deşi S.U.A. alocă 10% din PIB sănătăţii, iar noi doar 3%.
Care ar fi motivele care menţin aceeaşi structură de cheltuieli în sănătate din România? 
1. Lipsa de curaj a Ministerului Sănătăţii de a face o reformă reală în sănătate printr-o reformă a bugetului sănătăţii. Din cei 22 de miniştri postrevoluţionari, doar Hajdu Gabor şi Eugen Nicolăescu (fără ai pune la socoteală pe interimarii Blănculescu şi Videanu) nu au fost medici de spital. Cum să restructureze spitalele miniştrii proveniţi din clinici universitare? Să-şi taie creanga de aur de sub picioare? Lor li se datorează şi modelul aplicat din tenisul de câmp: dublul mixt, adică şi la stat şi la privat şi dacă se poate şi la câte o facultate de medicină pe post de cadavru didactic. Cu câte oi mai multe de supt, cu atâţia miei mai graşi.
2. Corupţia care a pătruns în fiecare sector de activitate inclusiv în sănătate. E drept, de acolo ea nu plecase niciodată de la apariţia medicinii moderne româneşti, dar acum este institutionalizată. Nu vorbesc aici de de plicul cu bani dat doctorilor pentru a avea grijă de o rudă, sau de bancnota dată să-ţi schimbe un pansament, sau un scutec, sau de atenţia să primeşti o pijama curată, sau să nu te doară injecţia, ci de corupţia instituţionalizată. Se vorbeşte de sume de 5-6 zerouri în euro pentru includerea unui medicament pe o anumita listă. Sau de lungi croaziere, sau deplasări în ţări vecine şi prietene de la tropice pentru achiziţia unor vaccinuri, sau de echipamente şi aparatură medicală. Pentru un sistem informatic integrat, care şi acum merge de-a buşilea, s-au cheltuit zeci de milioane de euro şi alte zeci urmează a se cheltui pentru cardul de sănătate.
3. Interesele politicianiste: politica de pomeni a statului social, fie că s-a numit social-democrat, liberal, democrat etc. a inclus pe lângă găleţi de plastic cu sigla de partid, pungi cu zahăr şi sticle cu ulei trandafiriu, sau cu săgeţi şi o perpetuă menţinere a acestui status quo. 
Laissez faire laissez passer caracterizează toate partidele din România, chiar dacă au sloganuri de genul: dacă nu noi, atunci cine? sau dacă nu acum, atunci când? Toţi cântă doar Let it be. Sau cu alte cuvinte decât sănătate bună pentru cei care plătesc, mai bine sănătate proastă pentru toţi.
4. Lipsa de interes a statului de a impune o legislaţie de asigurare obligatorie pentru boli şi accidente, un fel de RCA. Dai peste unul cu maşina? Plăteşti. Dai în cap la unul cu parul? Plăteşti. Te îmbeţi şi cazi în zapadă şi faci pneumonie? Plăteşti. Bei? Plăteşti. Fumezi? Plăteşti! Şi exemplele ar putea continua cu mame care fug din spital şi abandonează copilul, cu bolnavi de boli transmisibile care îmbolnăvesc pe alţii etc.
(va urma).

Dinogetia II

Cercetările arheologice efectuate în numeroase campanii anuale au dus la descoperirea unei părți modeste din perimetrul cetății. Cea mai recentă campanie din 2012 desfășurată sub conducerea arheologului Alexandru Barnea a adus date în plus privind evoluția cetății. Astfel sub un strat vegetal de 30 cm de culoare neagră, în care se găsesc amestecate numeroase oase și resturi de ceramică, se găsește un strat de cenușă de 40 cm rezultată din incendiile devastatoare din Evul Mediu timpuriu, cînd hoardele migratoare au pustiit cetatea. Și în acest strat sunt numeroase resturi ceramice și oase de animale. Din ce am găsit eu în periegheza săpată de arheologi în ambele straturi superficiale oasele sunt de ovine-caprine și foarte rar de vită. 

Urmează stratul cu resturi de elemente ceramice romane și bizantine, pietre fasonate din construcțiile romane, care a fost nivelat la reconstrucția cetății de către bizantini, cu o grosime variabilă de pînă la 1 metru. Pe acest strat se descoperă an de an bordee de locuire cu pereți din piatră și lut, construiți pe o structură de lemn formată din stîlpi și bîrne. Sub acest strat este stratul de bază roman, format din pietre provenite de la construcții, țigle și spărturi de tuburi de apeducte, resturi de ceramică decorată. 

După cum vedem din schița săpăturilor arheologice, investigațtia s-a orientat în special asupra edificiilor mai importante din cetate: locuința comandantului, praetorium, biserica paleocreștină din secolele V-VI, sau biserica bizantină din secolele XI-XII. Dinogetia mai are multe taine ascunse și va oferi surprize mari în viitor. Din pacate teritoriul foarte mare al rezervației este lăsat în admnistrarea unui sigur om, fiul primului paznic al cetății, care face și el ce poate, adică puțin. Buruienile cît casa, pănășița de baltă care crește mai repede decît poate fi tăiată, ploile și zăpezile abundente din ultimii ani au dus la degradarea sitului. Odată acoperite cu un șopron metalic care le proteja de intemperii, termele sunt acum în bătaia ploii. Țară săracă, România nu-și poate proteja corespunzător patrimoniul și nici nu poate să-l conserve. Mai bine asfaltăm și facem săli de sport în sate unde nu are cine să le folosescă, decât să ne protejăm istoria, mai veche decât a multor popoare europene.

Dinogetia

Dinogetia astăzi.

La 11 km de Galați pe o grădiște între două brațe ale vechii albii a Dunării se află situată cetatea Dinogetia. Cunoscută încă din antichitate localitatea figurează pe hărțile întocmite în Evul Mediu după Geografia lui Ptolemeu capitolul III/8, Dacia:

Dacia este mărginită mai întăi la nord cu o parte a Sarmației europene, de la munții Carpates până la marginea fluviului Tyras, la apus cu Iazygii strămutați pe râul Tibiscus, iar la sud cu o parte a fluviului Danubius care de la cotul râului Tibiscus pâna la Axiopolis așa se numește, după care până la Pont și la guri se numește Istros. Poziția acestei părți este:... dinspre răsărit până la cotul de lângă oraşul Dinogeteia, şi încă cu fluviul Hierasos, care la Dinegeteia pornind din Istru se îndreaptă către nord. (Traducere Sorin Olteanu).

Dacia după Ptolemeu.

Textul lui Ptolemeu a făcut ca unii istorici să considere că Dinogetia a fost inițial localizată la Barboși și ulterior după retragerea romană din capul de pod gălățean, mutată pe actuala locație. Probabil că fortificația romană s-a ridicat pe locul unei dave dacice, numele Dinogetia având rezonanță dacică (duno-getae, dino-getae,  poate geții de la Dunăre sau geții groaznici, uriași,  înfricoșători, din grecescul dino  care are această semnificație). Ipoteza este susținută și de faptul că localitatea nu figurează pe Tabula Peutingeriana, alcătuită probabil după un vechi itinerariu roman din secolul II sau III, în timp ce sursele lui Ptolemeu par a fi mai vechi, probabil din vremea lui Augustus.

Cetatea Dinogeția în Romania digitală.

Amplasată strategic între Noviodunum și Arrubium pe malul Dunării, care atunci curgea pe la poalele popinei pe care este amplasată, cetatea a jucat un rol important strategic în protejarea civilizațtie romane față de invaziile barbare. În epoca sa de glorie romană cetatea a fost sediul mai multor garnizoane, după cum atestă carămizile descoperite în ruinele ei, printre care Legio I Iovia Scythica și Legio II Herculia, provenite din orașele învecinate Noviodunum și Troesmis. Cât de ridicat era nivelul de civilizație în această cetate o dovedește descoperirea locuinței comandantului roman care era încăpătoare, asemănătoare celor de la Roma, inclusiv având în structra sa un atrium, grădină interioară pavată cu cărămizi și decorată cu coloane care susțineau acoperișul casei. În plus spre estul cetății sunt vizibile ruinele termelor romane alcătuite după moda din capitală cu încăperi cu destinațtie specială: gymnasteriu, apodyterium, frigidarium, caldarium, trepidarium, laconicum,  adică: sala de gimnastică, vestiar, băi cu apă rece, băi cu apă caldă, baie de abur, baie de apă fierbinte.

Planul băilor romane.

Ruinele termelor romane.

Epoca de aur a cetății apune o dată cu invazia barbarilor. Mai întăi hunii în jurul anului 375. Cetatea va fi refăcută de împărații bizantini Flavius Anastasius și Flavus Iustinus, cel din urmă născut în părțile Daciei, mai cunoscut ca fiind cel care din dragoste s-a căsătorit cu o actriță (Theodora), ignorând normele vremii care-l obligau să ia doar o patriciană.

Planul cetății cu localizarea termelor.

Distrusă de atacul kutrigurilor neam nomad huno-bulgar (kazarigi, kotzageregi etc.) cetatea se va scufunda în anonimat. Aluviunile aduse de Siret fac ca cetatea altădată port la Dunăre să rămînă departe de apă, iar importanța ei strategică să scadă.

La mijlocul secolului X, bizantinii în urma unor războaie crunte alungă slavii cneazului Sviatoslav al Kievului peste Dunăre și trec la refacerea provinciei dunărene. Este refăcută cetatea Dinogetia ca de altfel toate cetățile romane de pe limes. Din această perioadă datează zidurile de piatră și de cărămidă și bastioanele în forma literei U, care dau forma definitivă a ruinelor actuale. Sunt construite biserici care dau ulterior numele locației: Bisericuța.

 Printre elementele descoperite aici, în afara ceramicii bizantine de import pictate, ies în evidență crucile de diferite forme și materiale unele din ele adevărate capodopere cum ar fi engolpionul  din aur cu pietre semiprețioase care denotă că purtătorul unui astfel de obiect care ascundea în interiorul lui relicve creștine avea un rang important în biserica bizantină. Această cruciuliță alături de alte bijuterii descoperite aici face parte din tezaurul Muzeului Național de Istorie din București, unde pot fi văzute. 

Engolpionul de aur de la Dinogetia.

Moneda de aur a BCR cu valoare de 10 lei
reprezentănd Crucea de la Gargăn Dinogetia.

Un certificat de naştere al civilizaţiei la Dunărea de jos

Altarul votiv de la Şendreni dedicat lui Hercule Victor, despre care credeam că a dispărut aici, este acum exponatul lunii aprilie la Muzeul de Istorie Paul Păltânea din Galaţi.
"Herculi Victori L.Iulius Iulianus que et Rundacio quinquennalis ex voto posuit locus datus ex decreto ordinis", în traducere:
"Victoriosului Hercule de la Lucius Iulius Iulianus zis si Rundacio magistrat pe cinci ani pus conform dorinţei sale în acest loc decretat prin ordin".
Un adevarat certificat de naştere al capului de pod roman din sudul Moldovei, circumscris de Valul lui Traian Tuluceşti-Traian, altarul votiv ne aduce informaţii preţioase despre faptul ca regiunea avea o organizare serioasă comparabilă cu a altor municipii şi cetăţi romane. Astfel:
1. Lucius Iulius Iulianus zis şi Rumdacio este quinquennalis, administrator şi magistrat numit prin ordin pentru o perioada de cinci ani al unui teritoriu component al imperiului. (Dacă vă sună familiar "quinquennalis" sa ştiţi că nu este altceva decât "bunicul" cincinalului!)
2. Deşi Vasile Pârvan crede că Rundacio  este un peregrin, romanizat, sufixul dacio ne duce mai degrabă cu gândul la un localnic, aşa cum sunt multe alte exemple din Dacia romană. Ce conducător ar fi fost mai bun decât unul dintre cei care cunoştea limba şi obiceiurile dacilor? 
3. remarcaţi expresiile care reflectă organizarea romană impecabilă:
quinquennalis: numit pe cinci ani
ex voto: conform dorinţei sale
posuit locus datus ex decreto ordinis: aşezat în locul dat decretat prin ordin.
Aşadar acum 2000 de ani în zona de sud a judeţului Galaţi domnea Pax romana cu legile şi ordinea ei, în care economia era înfloritoare, viaţa se desfăşura aproape idilic în spatele valurilor de apărare, iar populaţia autohtonă era aproape integrată in civilizaţia romană. Abundenţa de monumente ridicate, în cinstea zeilor sau a celor dispăruţi, (unele din ele aduse de la mare depărtare şi lucrate cu maeştri ai sculpturii antice din Asia Mică) mă fac să cred că perioada a fost înfloritoare pentru acest teritoriu, iar bogăţia ei a fost cea care a atras ca un magnet hoardele migratoare care vor trece totul prin foc şi sabie.

O noua reprezentare a podului de peste Dunăre din antichitate

Am mai semnalat şi altă dată prezenţa pe hărţile medievale şi chiar în cele de mai târziu, a podului peste Dunăre ridicat de Mandrocles, la comanda regelui perşilor Darius, în expediţia pe care acesta a efectuat-o contra sciţilor, la nordul Dunării în anul 514 î.H.

Multitudinea de reprezentări ale acestui pod pe hărţile vechi ne arată importanţa deosebită a textelor lui Herodot chiar şi după 2000 de ani de la crearea lor. Sursă aproape unică de informaţii despre acele vremi şi acele locuri, Historiai a influenţat cartografia până în zilele noastre.

Harta publicată mai sus Pannonia, Moesia, Dacia & Illyricum gravată în cupru în 1745 de Emmanuel Bowen, cartograful regal al lui George al II-lea şi al lui Ludovic al XV-lea, deşi săracă în detalii mai ales la Dunărea de Jos, are semnalat în apropierea localităţilor Noviodunum şi Aegyssus textul: DARIUS BRIDGE (Podul lui Darius).