Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: condiţiile de igienă

Există numeroase lucrări care tratează aspectele batăliei de la Gallipoli. Sacrificiul atâtor oameni nu a rămas neconsemnat, pe lângă monumente comemorative, cărţile de memorii ale combataţilor de ambele părţi constituie o adevărată comoară pentru cei care vor să înţeleagă ce s-a întâmplat în 1915. Cele mai accesibile sunt cele australiene, neo zeelandeze şi englezeşti, dar şi literatura turcă este plină de mărturii de război. Unele cercetări recente utilizând tehnologii de ultima oră cum ar fi GIS (Geographic Information System) au dus la descoperirea de morminte de soldaţi uitate de timp, dar şi la identificarea exactă a unor cote militare, fortificaţii, sau la delimitarea cu exactitate a zonelor supuse tirurilor de artilerie şi m-au ajutat să pun bazele analizei bataliei din 1915 şi a aspectelor ei medicale, cu accent în special pe cele de igienă aplicată şi de epidemiologie.
RELIEFUL

O privire aruncată asupra hărţii peninsulei Gallipoli ne arată clar că relieful a favorizat armata turcă, care a stăpânit pe toata durata campaniei punctele cele mai înalte de pe peninsulă. Deşi reţeaua de ape curgătoare este abundentă pe toata peninsula, forţele aliate au cucerit numai porţiuni de teren unde apa potabilă lipsea cu desăvârşire.

CLIMA

Dacă în timpul iernii regiunea este bântuită de furtuni şi ploi abundente, vara precipitaţiile sunt aproape absente, iar râurile din peninsulă seacă. Din aceste considerente localnicii foloseau rezervoare de apă în care adunau apa de ploaie pentru a o putea folosi în perioadele de secetă. Majoritatea acestor rezervoare au rămas însă în mâinile turcilor, iar cele cucerite de aliaţi s-au epuizat rapid.

Hartă GIS a peninsulei Gallipoli Canakkale după Ayhan Saglam, Turcia

Regimul termic pr toata perioada bătăliei a fost cel de pe litoralul Mării Egee în lunile de vară, adică cald, uneori sufocant de cald. Căldura a determinat trupele să stea în tranşee dezbrăcate şi a favorizat înmulţirea muştelor şi a viespilor. Nu au lipsit însă ploi torenţiale care au transformat noroaiele din tranşee în calvarul ocupanţilor.

APROVIZIONAREA CU APĂ

Cărăuş Sich transportând apă pe linia frontului .
(foto Nzetc.org)

Lipsa apei a constituit o mare problemă pentru aliaţi pe timpul batăliei de la Gallipoli. Absenţa unor surse de apă potabilă în apropiere în cantităţi suficiente a facut ca aceasta să fie adusă tocmai din Egipt, de la Alexandria, cu vapoarele cisternă, de la peste 1500 de kilometri. În largul mării, departe de obuzele turceşti apa era pompată în barje, care erau îndreptate spre ţărm şi golite manual, mai ales noaptea pentru a fi ferite de tirul otoman. Apa pompată din barje ajungea în rezervoare de pe ţărm unde era depozitată şi de unde era transportată pe linia frontului cu catâri şi pe urmă de cărauşi indieni, pe sub focul infanteriei turceşti. 

Au fost situaţii când barjele au fost scufundate de tirul artileriei, sau perforate de schije, iar apa de mare s-a amestecat cu apa dulce. Din aceste considerente pe toata perioada bătăliei apa potabilă a fost raţionalizată la 2 litri pe zi de soldat şi ofiţer. Chiar şi aşa în perioadele de caniculă era total insuficientă. De cele mai multe ori apa era imposibil de băut ca atare. Nu ştim sursa de apa folosită în Egipt şi nici ce calităţi avea, dar transportată pe mare câteva zile, la temperaturi caniculare, manipulată de multe ori şi depozitată la soare, apa devene improprie pentru băut, ba chiar periculoasă. Cel mai frecvent aliaţii o foloseau pentru ceai, fierbând întrega cantitate primită şi consumând ceai, cu care uneori se şi bărbiereau. Din păcate fiertul apei era imposibil în tranşeele de pe linia frontului şi determina soldaţii să o bea ca atare. Apa a fost astfel una din căile de transmitere a infecţiilor hidrice dintre cele mai importante.

ALIMENTELE

Alimentaţia soldaţilor pe frontul de la Gallipoli a fost deficitară cel puţin în prima parte a bătăliei. Raţia zilnică a soldaţilor includea ceai cu gem dimineaţa, biscuiţi marinăreşti şi conserve din carne de vită la prânz şi gem cu biscuiţi seara. Rareori s-a putut găti carne de vită adusă cu vasele de aprovizionare, dar şi aceasta era de obicei sărată, carnea proaspătă fiind uşor alterabilă din cauza căldurii. În a doua parte a campaniei soldaţii au primit şi pâine, dar aşa cum au ironizat mai târziu ofiţerii ANZAC, meniul principal de la Gallipoli era constituit din bread and jam. 

Bread and jam
(foto Nzetc.org)

Oricum toate alimentele fiind conservate fie în sare, fie în zahăr necesitau lichide multe de băut, fapt ce accentua setea. Mai târziu ofiţerii au început să se aprovizioneze contra cost şi uzând de gradele lor, de pe navele de linie, în special cu brânză şi bacon. Fructele au lipsit cu desăvârşire, la fel şi legumele proaspete pe toată durata conflictului.

CONDIŢIILE DE IGIENĂ

Distanţa de la linia frontului păna la locul de debarcare a fost tot timpul mică, astfel că trupele retrase la odihnă din linia întâi puteau să se spele în mare. Noapte de noapte, sute de soldati aliaţi se bălăceau pe tăcute în apa mării răcorindu-se de căldura de peste zi. Din păcate pentru perioade mari de timp aceasta a fost singura modalitate în care s-au putut spăla. De spălatul pe mâini sau de schimbatul uniformelor nici n-a putut fi vorba. Dacă pentru ofiţerii din comandamente s-au putut face latrine, pentru soldaţii din tranşee acest lucru a fost imposibil. Se alegea un colţ mai ferit dintr-o tranşee unde combatanţii îşi făceau nevoile. Cel mai dificil era pentru bolnavii cu diaree şi dizenterie până erau evacuaţi spre navele spital. Adesea aceştia erau lasaţi să zacă în propriile excremente.

Cadavrele celor căzuţi în luptă au rămas în no man’s land zile în şir. Primul armistiţiu pentru ridicarea cadavrelor a avut loc la 24 mai 1915, la mai bine de o lună de la debarcare. 

Adunarea morţilor.
(foto Nzetc.org)

Transformate în cuiburi larvare de muşte, cadavrele sunt îngropate în viteză în pământul peninsulei. Unele sunt lăsate pe parapetul tranşeelor, căci orice tentativă de a le recupera poate costa viaţa unui soldat. Ambele tabere au lunetişti care vânează combatanţii din tabăra opusă în special ofiţerii, astfel că distinşii comandanţi umblă dezbrăcaţi de la brâu în sus. Se sapă şanţuri adânci de comunicaţie între tranşee şi punctele de comandă prin care să poată trece catârii cu alimente, apă, muniţie şi prin care să se poată evacua răniţii. La evacuare unul dintre ofiteri exclamă: arăt ca o hazna şi put ca un cimitir.

INSECTELE

Una din cele mai mari pacoste abătută peste soldaţii din tranşee sunt muştele. Milioane de muşte de cadavru fac viaţa imposibilă luptătorilor ambelor tabere. Muştele contaminează tot, apa, alimentele, se aşează pe orice gamelă, lingură sau cană, venind de pe excrementele împraştiate peste tot sau de pe cadavrele neridicate. Soldaţii fac corturi din foaie de cort pentru a se păzi de atacul acestora şi de cel al viespilor şi bărzăunilor, dar protejarea în acest fel este practic imposibilă în linia întâi. Muştele infectează orice rană cât de mică şi pînă ajung pe navele spital răniţii sunt dejă în stare critică.

SERVICIILE MEDICALE

Răniţii şi bolnavii sunt adusi pe braţe pe plajele de debarcare unde până la evacuare sunt îngrijiţi în corturi de medici militari şi câteva surori de caritate. Cei care scapă pâna noaptea sunt evacuaţi la bordul navelor spital din larg, cu ajutorul ambarcaţiunilor locale, sub tirul artileriei turceşti. Pe navele spital într-o căldură sufocantă răniţii sunt operaţi. Cei care mor sunt înveliţi în steagul patriei din care provin şi cu un sac de cărbuni legat de picioare, sunt aruncaţi în mare după ritualul marinaresc al îngropării pe mare. Când sunt pline de răniti şi de bolnavi navele spital se intorc în Egipt şi bolnavii sunt transferaţi pe uscat.