Traian, troian, troiene, Stroian, Stoian

Troián, troiene, s.n.:

1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă.
2. Întaritură primitivă făcută de poparele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu şanţ de apărare. probabil din slavonul trojanu (DEX)
3. toponime:
1. Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipaşcu 1940)
2. La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăşte pârâul Dragoş” (Demeter, Marin, 1935,)
3. Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuş trăiau mai demult uriaşii. „Spuneau că pe Şes, pe Troian, între Groşi şi Suciu erau nişte oameni foarte mari, faţă de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999).
4. „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câţiva km şi lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Ţibleş), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmaţia 2003).
4. astronomie:
1. În expresia „Drumu' lui Troian” (Ieud, Rozavlea, Săcel)
2. sau Cărarea lui Stroian (Giuleşti) – pentru Calea Lactee (ALR 1973).
5. Originea numelui:
1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu şi în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989).
2. Din slavonul trojanŭ (Cihac, Şeineanu, Tiktin, cf. DER), cu varianta sârbă: trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER);
3. Probabil din slavonul trojanŭ (DEX).
4.  „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens şi formă, cu veneţ. trodzo, friulan, troi etc. şi acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din pre-romanicele trojiu-, troiu-, „drum de picior, cărare„. În limba română, din baza autohtonă troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944), DRAM 2011.

            În literatura populară veche numele Traian apare cu denumirea de „Troian”. Pluguşorul: „S-a sculat mai an/ Bădica Troian”. Dupa Şcoala Ardeleană şi curentul latinist care s-a creeat, s-a încetăţenit numele de Traian. După unii autori chiar pe Columnă ar fi inscripţionat „Marcus Ulpius Troianus”, lucru neconfirmat de imaginile de pe monument. Cu „a” se scrie numele împaratului şi pe o inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi pe cea de la Tropaeum Traiani.

            Etimologia veche europeană pre-romană este evocată şi de alţi autori care văd în troian un cuvânt din familia panteonului european, având aceeaşi rădăcină cu Thor (scandinavic), Taranis (celtic), sau  Tuireann (irlandez). Ne spune „Pluguşorul”: (Traian)... S-a apucat într-o joi, Cu plug cu doisprezece boi... Ori joi este ziua lui Thor (Thusday, din Thor’s day).

            Cuvântul s-a păstrat şi în alte limbi: există 3 comune Saint Trojan în Franţa, un oraş Troian în Bulgaria în Obcina Troian, regiunea Loveci şi un sat Troianu în Republica Moldova, în comuna Vozneseni, raionul Leova.

            În România avem sate cu numele de Traian în judeţul Bacău, Brăila, Constanţa (comuna Săcele),  Galaţi (comuna Braniştea), Ialomiţa, Iaşi, (comuna Bivolari), Mehedinţi (comuna Vânju Mare), Olt, Satu Mare (comuna Doba), Teleorman, Tulcea (comuna Cerna), Neamţ (comuna Săbaoani şi comuna Zăneşti), precum şi o comună Valul lui Traian din judeţul Constanţa.