Papirusul latin Hunt

Alfred Hunt și Bernard Greenfell în timpul expedițiilor din Egipt.

Descoperit în 1925 în Egipt de profesorul Hunt papirusul scris în limba latină este un „pridianum” un fel de registru anual al unei cohorte de soldați romani cantonați la Dunărea de jos după cucerirea romană a Daciei de către Traian.

Aflat în prezent la British Museum și cunoscut ca „Papyrus 2851” documentul studiat de numeroși istorici români evidentiază persistența stăpânirii romane la nord de Dunăre și după cucerirea Daciei de către Traian în anul 106. În papirus sunt semnalate Piroboridava, Boridava și regiunea Trans Danuvium zone în care soldații romani din cohorta I Hispanorum Veterana Quigenaria Equitata nu numai că efectuau incursiuni și le aveau in supraveghere, dar aveau și garnizoane.

Jurnalul de activitate al cohortei romane cuprinde „ordinea de bătaie” a trupei, misiunile, pierderile și activitățile principale. Cohorta era formată din veterani din Spania (Hispanorum Veterana) și avea în componență cavalerie. Întâlnim aceasta cohortă printre constructorii și paznicii castrului roman Angustia din Comolău, azi satul Reci de lângă șoseaua care leagă Moldova prin Pasul Oituz de Transilvania. (Interesant este faptul că pe Harta Iosefina din 1769-1773 localitatea se numea Romolo v. Komolo).

Se presupune că acesta cohortă a functionat în zona țării noatre de pe vremea guvernatorului Moesiei Quintus Pomponius Rufus (anul 99 d.H) și pâna în 115-117 d. H. când este intâlnită în Egipt probabil ca urmare a războaielor din Iudeea. Numele reconstituit de Hunt al prefectului cohortei pare a fi Varro Nicanus, iar structura unității militare cuprindea 546 luptători din care 6 centurioni, 4 decurioni, 119 cavaleri. Printre soldați se numărau originari din Grecia, Macedonia, Moesia. Sunt enumerate pierderile: 10 morți dintre care unul masacrat de tâlhari și 53 plecați cu diferite sarcini în Grecia, după echipamente, în Trans Danuvium după cai, sau la nord de Dunăre în garnizoana Piroboridava.

Papirusul Hunt constituie prima atestare documentară a capului de pod de la nord de Dunăre și a faptului ca regiunea era controlata de armata romana din Moesia. Documentul întărește dovezile arheologice descoperite în capul de pod din sudul Moldovei: altarul votiv închinat lui Hercules Victor de către Lucius Iulius Iulianus, descoperit la Serdaru în 1911, necropolele de la Barboşi, cele din Micro 20 din Galaţi, sarcofagul descoperit în Galaţi, pe strada Lozoveni, cel descoperit la Barboşi la Depozitul de muniţii în 1904, cavoul ofiţerului roman descoperit în 1974 lânga Oficiul Poștal Dunărea, devenit celebru mai ales prin interpretarea dată de "Innocens" primul creştin atestat din România. Dacă adaugăm la acestea prezența fortificațiilor romane de la Caput Bovis-Gherghina, castellum-ul de pământ de pe dealul Țiglinei și valul lui Traian Tulucești-Șerbești avem imaginea unui teritoriu cuprins între limesul imperiului care a fost nucleul unei comunităţi romane importante care a durat mult chiar şi după retragerea romană din Dacia.
P.S. Organizarea militara a unei cohorte era următoarea:

Quigenaria era compusă din 500 soldați călare împărțiți in 16 subunități numite „turmae”,  formate din 32 de soldați. Fiecare turmae era condusă de către un „decurio” peste care șef era „centurion” care coordona 3 turmaes și peste ei „praefectus”, comandantul. Acesta avea în subordine: „decurio” (căpitan de cavalerie), „optio” (locotenent), „signifer” (stegarul), „Tesserarius” (subofițer) , „Immunes” specialiști experimentați care nu participau la lupte (fierari, tâmplari, geniști, etc.) și „pedites” infanteriști.