Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: condiţiile de igienă

Există numeroase lucrări care tratează aspectele batăliei de la Gallipoli. Sacrificiul atâtor oameni nu a rămas neconsemnat, pe lângă monumente comemorative, cărţile de memorii ale combataţilor de ambele părţi constituie o adevărată comoară pentru cei care vor să înţeleagă ce s-a întâmplat în 1915. Cele mai accesibile sunt cele australiene, neo zeelandeze şi englezeşti, dar şi literatura turcă este plină de mărturii de război. Unele cercetări recente utilizând tehnologii de ultima oră cum ar fi GIS (Geographic Information System) au dus la descoperirea de morminte de soldaţi uitate de timp, dar şi la identificarea exactă a unor cote militare, fortificaţii, sau la delimitarea cu exactitate a zonelor supuse tirurilor de artilerie şi m-au ajutat să pun bazele analizei bataliei din 1915 şi a aspectelor ei medicale, cu accent în special pe cele de igienă aplicată şi de epidemiologie.
RELIEFUL

O privire aruncată asupra hărţii peninsulei Gallipoli ne arată clar că relieful a favorizat armata turcă, care a stăpânit pe toata durata campaniei punctele cele mai înalte de pe peninsulă. Deşi reţeaua de ape curgătoare este abundentă pe toata peninsula, forţele aliate au cucerit numai porţiuni de teren unde apa potabilă lipsea cu desăvârşire.

CLIMA

Dacă în timpul iernii regiunea este bântuită de furtuni şi ploi abundente, vara precipitaţiile sunt aproape absente, iar râurile din peninsulă seacă. Din aceste considerente localnicii foloseau rezervoare de apă în care adunau apa de ploaie pentru a o putea folosi în perioadele de secetă. Majoritatea acestor rezervoare au rămas însă în mâinile turcilor, iar cele cucerite de aliaţi s-au epuizat rapid.

Hartă GIS a peninsulei Gallipoli Canakkale după Ayhan Saglam, Turcia

Regimul termic pr toata perioada bătăliei a fost cel de pe litoralul Mării Egee în lunile de vară, adică cald, uneori sufocant de cald. Căldura a determinat trupele să stea în tranşee dezbrăcate şi a favorizat înmulţirea muştelor şi a viespilor. Nu au lipsit însă ploi torenţiale care au transformat noroaiele din tranşee în calvarul ocupanţilor.

APROVIZIONAREA CU APĂ

Cărăuş Sich transportând apă pe linia frontului .
(foto Nzetc.org)

Lipsa apei a constituit o mare problemă pentru aliaţi pe timpul batăliei de la Gallipoli. Absenţa unor surse de apă potabilă în apropiere în cantităţi suficiente a facut ca aceasta să fie adusă tocmai din Egipt, de la Alexandria, cu vapoarele cisternă, de la peste 1500 de kilometri. În largul mării, departe de obuzele turceşti apa era pompată în barje, care erau îndreptate spre ţărm şi golite manual, mai ales noaptea pentru a fi ferite de tirul otoman. Apa pompată din barje ajungea în rezervoare de pe ţărm unde era depozitată şi de unde era transportată pe linia frontului cu catâri şi pe urmă de cărauşi indieni, pe sub focul infanteriei turceşti. 

Au fost situaţii când barjele au fost scufundate de tirul artileriei, sau perforate de schije, iar apa de mare s-a amestecat cu apa dulce. Din aceste considerente pe toata perioada bătăliei apa potabilă a fost raţionalizată la 2 litri pe zi de soldat şi ofiţer. Chiar şi aşa în perioadele de caniculă era total insuficientă. De cele mai multe ori apa era imposibil de băut ca atare. Nu ştim sursa de apa folosită în Egipt şi nici ce calităţi avea, dar transportată pe mare câteva zile, la temperaturi caniculare, manipulată de multe ori şi depozitată la soare, apa devene improprie pentru băut, ba chiar periculoasă. Cel mai frecvent aliaţii o foloseau pentru ceai, fierbând întrega cantitate primită şi consumând ceai, cu care uneori se şi bărbiereau. Din păcate fiertul apei era imposibil în tranşeele de pe linia frontului şi determina soldaţii să o bea ca atare. Apa a fost astfel una din căile de transmitere a infecţiilor hidrice dintre cele mai importante.

ALIMENTELE

Alimentaţia soldaţilor pe frontul de la Gallipoli a fost deficitară cel puţin în prima parte a bătăliei. Raţia zilnică a soldaţilor includea ceai cu gem dimineaţa, biscuiţi marinăreşti şi conserve din carne de vită la prânz şi gem cu biscuiţi seara. Rareori s-a putut găti carne de vită adusă cu vasele de aprovizionare, dar şi aceasta era de obicei sărată, carnea proaspătă fiind uşor alterabilă din cauza căldurii. În a doua parte a campaniei soldaţii au primit şi pâine, dar aşa cum au ironizat mai târziu ofiţerii ANZAC, meniul principal de la Gallipoli era constituit din bread and jam. 

Bread and jam
(foto Nzetc.org)

Oricum toate alimentele fiind conservate fie în sare, fie în zahăr necesitau lichide multe de băut, fapt ce accentua setea. Mai târziu ofiţerii au început să se aprovizioneze contra cost şi uzând de gradele lor, de pe navele de linie, în special cu brânză şi bacon. Fructele au lipsit cu desăvârşire, la fel şi legumele proaspete pe toată durata conflictului.

CONDIŢIILE DE IGIENĂ

Distanţa de la linia frontului păna la locul de debarcare a fost tot timpul mică, astfel că trupele retrase la odihnă din linia întâi puteau să se spele în mare. Noapte de noapte, sute de soldati aliaţi se bălăceau pe tăcute în apa mării răcorindu-se de căldura de peste zi. Din păcate pentru perioade mari de timp aceasta a fost singura modalitate în care s-au putut spăla. De spălatul pe mâini sau de schimbatul uniformelor nici n-a putut fi vorba. Dacă pentru ofiţerii din comandamente s-au putut face latrine, pentru soldaţii din tranşee acest lucru a fost imposibil. Se alegea un colţ mai ferit dintr-o tranşee unde combatanţii îşi făceau nevoile. Cel mai dificil era pentru bolnavii cu diaree şi dizenterie până erau evacuaţi spre navele spital. Adesea aceştia erau lasaţi să zacă în propriile excremente.

Cadavrele celor căzuţi în luptă au rămas în no man’s land zile în şir. Primul armistiţiu pentru ridicarea cadavrelor a avut loc la 24 mai 1915, la mai bine de o lună de la debarcare. 

Adunarea morţilor.
(foto Nzetc.org)

Transformate în cuiburi larvare de muşte, cadavrele sunt îngropate în viteză în pământul peninsulei. Unele sunt lăsate pe parapetul tranşeelor, căci orice tentativă de a le recupera poate costa viaţa unui soldat. Ambele tabere au lunetişti care vânează combatanţii din tabăra opusă în special ofiţerii, astfel că distinşii comandanţi umblă dezbrăcaţi de la brâu în sus. Se sapă şanţuri adânci de comunicaţie între tranşee şi punctele de comandă prin care să poată trece catârii cu alimente, apă, muniţie şi prin care să se poată evacua răniţii. La evacuare unul dintre ofiteri exclamă: arăt ca o hazna şi put ca un cimitir.

INSECTELE

Una din cele mai mari pacoste abătută peste soldaţii din tranşee sunt muştele. Milioane de muşte de cadavru fac viaţa imposibilă luptătorilor ambelor tabere. Muştele contaminează tot, apa, alimentele, se aşează pe orice gamelă, lingură sau cană, venind de pe excrementele împraştiate peste tot sau de pe cadavrele neridicate. Soldaţii fac corturi din foaie de cort pentru a se păzi de atacul acestora şi de cel al viespilor şi bărzăunilor, dar protejarea în acest fel este practic imposibilă în linia întâi. Muştele infectează orice rană cât de mică şi pînă ajung pe navele spital răniţii sunt dejă în stare critică.

SERVICIILE MEDICALE

Răniţii şi bolnavii sunt adusi pe braţe pe plajele de debarcare unde până la evacuare sunt îngrijiţi în corturi de medici militari şi câteva surori de caritate. Cei care scapă pâna noaptea sunt evacuaţi la bordul navelor spital din larg, cu ajutorul ambarcaţiunilor locale, sub tirul artileriei turceşti. Pe navele spital într-o căldură sufocantă răniţii sunt operaţi. Cei care mor sunt înveliţi în steagul patriei din care provin şi cu un sac de cărbuni legat de picioare, sunt aruncaţi în mare după ritualul marinaresc al îngropării pe mare. Când sunt pline de răniti şi de bolnavi navele spital se intorc în Egipt şi bolnavii sunt transferaţi pe uscat. 

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: bătălia terestră

Plajele de debarcare de la Gallipoli.

Eşecul campaniei navale a determinat luarea în calcul a posibilitaţii trupelor terestre de a debarca şi de a curăţi ţărmurile Mării Marmara de apărătorii turci, dar mai ales de artileria şi barajele de mine care ţineau pe loc marşul biruitor spre Istambul al navelor engleze. La 25 aprilie 1915 sub acoperirea unui puternic foc de artilerie al flotei britanice şi franceze trupele aliate încep debarcarea în peninsula Gallipoli. Vârful peninsulei, Capul Helles, este abordat prin 5 plaje de debarcare S,V,W,X,Y de trupe adunate din tot imperiul britanic. Găsim regimente englezeşti, galeze, irlandeze, scoţiene, indiene, dar şi trupe Gurka din Nepal, sau un regiment de voluntari din Palestina. Corpul expediţionar australian şi neozeelandez ANZAC (Australian and New Zeeland Army Corp) debarcă pe plaja Z în încercarea de a tăia peninsula la baza ei şi a încercui trupele otomale ca într-un cleşte.

Forţele aliate au în faţa lor trupele turceşti sub comanda lui Mustafa Kemal, (cel care va deveni ulterior primul preşedinte al Turciei moderne) şi o armata otomană experimentată în războaiele balcanice, şcolită de ofiţeri prusaci şi echipată de industria germană cu tunuri Krupp, mitraliere MG 08 şi carabine Mauser. Riposta aparătorilor turci va fi pe măsura patriotismului lor la care facea apel Kemal Atatürk: „Nu vă ordon să luptaţi, vă ordon să muriţi. În timpul cât voi veţi muri alţi soldaţi şi alţi comandanţi vor veni şi vă vor lua locul”. 

Plajele de debarcare vor fi acoperite cu cadavrele aliaţilor, iar pantele dealurilor de pe peninsula de cadavrele apărătorilor. Unele regimente turceşti rămase fără muniţie atacă la baionetă, altele dispar în luptă cu totul, cum ar fi celebrul regiment 57, în memoria căruia armata turca modernă n-a mai numit niciodata alt regiment cu acest număr, sau la fel de celebrul regiment Norfolk dispărut în totalitate (şi despre care se speculează de către fanii UFO că ar fi fost răpit de un OZN).

Atacurile succesive asupra localităţii Krithia sunt oprite la câţiva kilometri de plajele de debarcare, iar progresele trupelor ANZAC sunt îngropate sub un morman de cadavre. Deşi aliaţii suplimentează cu trupe frontul, nu se fac progrese semnificative şi pierderile de ambele părţi sunt foarte mari. În august aliaţii sprijina forţele australiene printr-o debarcare nouă la Suvla. Ambele forţe beligerante se îngroapă în tranşee şi pe măsură ce sunt aduse forţe noi de-o parte sau de alta se declanşează atacuri sângeroase. Războiul devine unul de tranşee, cu baraje de artilerie, atacuri de ambele părţi, acte de eroism de o parte şi de alta. În octombrie este clar deja că ofensiva bate pasul pe loc şi se decide retragerea trupelor aliate. Evacuarea se va întinde pâna la Crăciunul 1915 şi este studiată şi acum în marile academii militare ale lumii ca un mare succes militar, alături de alta evacuare reuşită, cea de la Dunquerque din 1940.

Pierderile de ambele părţi sunt imense: 400.000 de morţi şi răniţi, mai precis aliaţii au 44000 morţi şi 97.000 răniţi, turcii au 87.000 morţi şi 165.000 răniţi. Pentru turci cei prăpădiţi în bătalie devin martiri ai neamului şi numeroase monumente le cinstesc memoria. Ziua de 25 aprilie este ANZAC day în tot Commonwealth-ul în special în Noua Zeelanda şi Australia şi mii de excursionişti vin în Turcia la mormintele strămoşilor. Întreaga zona de conflict este un memorial în aer liber cu zeci de cimitire şi monumente şi a fost conservata impecabil de statul turc, care a refăcut tranşee, baterii de artilerie şi amplasamente militare.

Cimitirul de la plaja de debarcare ANZAC  (după Perthnow.com.au).

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: bătălia navală

BĂTALIA NAVALĂ

Am văzut că primele incursiuni ale navelor aliaţilor în strâmtoare au fost încununate de succes. Informaţi asupra faptului că turcii montau baraje de mine în strâmtoare aliaţii au decis sa distrugă în primul rând barajele de mina cu ajutorul dragoarelor sub protecţia tunurilor navelor de razboi. În primavara anului 1915 aliaţii deţineu peste 100 de nave concentrate în Marea Egee, din care 31 de cuirasate, 3 crucişătoare grele, 24 crucişătoare, 25 de distrugătoare, 8 monitoare, 14 submarine si peste 50 de nave de susţinere, transport, nava spital, torpiloare etc.

Prima insursiune serioasă care a implicat numeroase nave a fost cea din 18 martie 1915 când o armada imensă a intrat în strâmtori şi a început să bombardeze cu artileria de la bord fortificaţiile turceşti. Din pacate aglomerarea mare de nave într-o strâmtoare care pe alocuri măsura o milă marină nu permitea manevre rapide, iar artileria turcă avea baterii bine camuflate de-a lungul coastei care n-au fost lovite de raidurile aliate anterioare. Mai mult de atât cu o noapte in urmă plasaseră un baraj de mine în golful Erin Keri de pe tărmul asiatic, paralel cu uscatul, în singurul loc unde navele de linie puteau manevra mai uşor. Spre deosebire de restul minelor plasate noul baraj era constituit din mine de productie germană tip carbonit şi prima navă care face cunostinţă cu ele este cuirasatul francez Bouvet, situat în flancul drept al flotei aliate. Fiind un cuirasat pre Dreadnougth nava avea din construcţie erori de compartimentare aşa că în urma exploziei se produce o gaura imensa in cocă pe unde apa mării pătrunde in forţă determinând răsturnarea acesteia în cateva minute şi prinzând în capcana de oţel 660 de membri ai echipajului. Se pare că mina explodând la nivelul magaziilor de muniţii a indus în eroare comandanţii flotei aliate care au interpretat dezastrul ca fiind opera unei torpile şi nu şi-au retras navele din zonă. Drept urmare în aceiaşi zi vor mai fi lovite de mine înca trei cuirasate: Ocean,  Irresistible şi Inflexible.

Alte vase de linie Gaulois, Suffren vor suferi lovituri puternice din partea artileriei turce, dotate cu tunuri de mare calibru Krupp încât amiralii britanici decid retragerea flotei din strâmtoare. Strategia urmatoare va viza cucerirea dorturilor de pe ţarmul Marii Marmara printr-o operaţiune de debarcare pe plajele peninsulei Gallipoli, operaţiune care in final se va dovedi la fel de păguboasă ca şi atacul naval. 

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: cadrul general

La şfârşitul acestei luni se împlinesc 97 de ani de când Turcia a luat decizia de a se alătura forţelor Puterilor Centrale în primul război mondial. Intrarea Turciei în conflict a provocat noi probleme Aliaţilor împotmoliţi în tranşeele Europei. Calea spre Rusia fusese asftel închisă definitiv şi prin Marea Neagră, după ce Kaiserliche Marine închisese drumurile prin Marea Baltică.

La scurtă vreme Rusia, apoi Franţa şi Marea Britanie vor declara război Turciei. Mobilizând o armata uriaşă de aproape un milion de oameni, turcii deschid un al doilea front în Caucaz şi în Mesopotamia. Faptul că armenii se aliază cu ruşii în lupta împotriva turcilor determină din partea otomanilor luarea de măsuri dure, constând în deportarea a peste doua milioane de armeni, deportare care ulterior generează în masacre în care mor aproape un milion de armeni.

Pentru scoaterea Turciei din război la nivelul comandamentului armatei britanice se realizează mai multe planuri de invazie a Turciei pentru cucerirea strâmtorilor Dardanele şi Bosfor închise de Turcia şi ocuparea Istambulului. Expediţia reuşită a unei flote aliate compuse din două crucişatoare engleze: HMS Indomitable şi HMS Indefatigable şi două cuirasate uşoare franceze: Suffren şi Vérité care pătrund în strâmtoarea Dardanele în noiembrie 1914 fără să întâmpine o rezistenţă foarte mare în timp ce bombardează forturile turceşti, le dă speranţe englezilor că drumul pâna la capitala Turciei va fi ca o plimbare pe un vas de croazieră.

Nu ştiu nici trupele franceze nici cele engleze că strâmtoarea este ferecată de peste 10 baraje de mine subacvatice de producţie germană, la care se adaugă o plasă antisubmarin, o noutate pentru acea perioadă. Dar cea mai formidabila putere de foc se concentreaza pe uscat, atât în forturile care străjuiesc ca nişte pioni de şah malurile Dardanelelor cât şi în unităţile de artilerie mobile ascunse bine printre colinele acoperite cu vii şi livezi de măslini. Un nou raid al marinei britanice de asta dată în februarie 1915 îl face pe amiralul britanic Sir Hamilton Carden să trimită o telegramă primului lord al amiralităţii Winston Churcill în care-l anunţă că în 14 zile flota va ajunge la Istambul. Se va înşela cumplit, Istabulul „it’s a Long Way to Tiperrary”.

Amplasamentele artileriei turceşti în strâmtoarea Dardanele în 1915

RĂZBOIUL IGIENIŞTILOR

Încleştarea dramatică din cel de al II lea război mondial, dintre forţele germane expediţionare din Libia şi Tunisia, constituite în Afrika Korps, aflate sub conducerea legendarului feldmareşal Erwin Rommel (poreclit „Vulpea deşertului”) şi trupele britanice (mai corect ale Commonwealth-ului) staţionate în Africa, aflate sub comandă generalului Bernard Montgomery (poreclit „Monty” sau „Generalul spartan”), pare a fi privită dintr-un alt unghi acum la aproape 70 de ani de la desfăşurarea ei.

Cum a fost posibil ca trupele germane bine echipate şi bine antrenate, cu experienţă în alte teatre de război europene şi africane să fie învinse fără drept  de apel şi azvârlite în Mediterana? Cercetări recente¹ ale arhivelor armatei germane şi a celei englezeşti scot la iveală un alt adversar de temut cu care s-au războit ambele tabere în Africa: bolile infecţioase, cu precădere dizenteria.

Astfel se apreciază că în cel de al II-lea război mondial dizenteria a afectat câteva milioane de soldaţi determinate atât de dizenterie parazitară, cu amoeba Entamoeba hystolityca cât şi de shigeloză,  dizenterie bacteriană cu bacili dizenterici, Shigella dyzenteriae, Sh. Flexner, Sh. Boyd, Sh. Sonnei.

Aproximativ 45-50% din soldaţii germani şi italieni care formau împreună apărarea la El Alamein² erau suferinzi de dizenterie, atât bacilară cât şi amibiană. Numărul cazurilor de dizenterie înregistrate în ambele tabere din Africa de Nord a fost de 500.000, dar pierderile şi rezultatele nu au fost egale în ambele tabere. Care au fost cauzele acestor îmbolnăviri în masa ale combatanţilor de pe frontul african in al doilea razboi mondial? Cunoscându-se epidemiologia dizenteriei bacilare şi a celei parazitare putem spune fără greşeală că principala cauza a epidemiilor a fost lipsa de igienă, cu precadere a igienei apei, igienei alimentelor şi igienei deşeurilor umane.

            În Afrika Korps preocuparea pentru igienă şi prevenirea îmbolnăvirilor era uzuală, dar neadatpata teatrelor de operaţii din afara Europei. Armata germană spre deosebire de cea britanică nu luptase în colonii, nu avea experienţă în domeniul bolilor tropicale şi nici nu avea organizat un serviciu sanitar axat pe aceste probleme de patologie tropicală. Târziu când dizenteria a făcut ravagii în armata germană au fost înfiinţate „Filterkolonne”, „Wasercolonne” şi unităţi de „Wasserdistillation”, cu rol în aprovizionarea trupelor cu apă potabilă, însă măsuri privind protecţia sanitară a alimentelor şi eliminarea deşeurilor umane de toaletă nu au fost luate niciodată.

Spre deosebire de nemţi, britanicii cu ajutorul serviciilor medicale, prin intermediul regulamentelor medicale militare severe, au impus măsuri de igienă în primul rând legate de latrine, apoi de apa potabilă şi de alimente. Încă din secolul al-XVIII-lea au apărut în Imperiul Britanic³ primele manuale militare cu reguli de igienă militară. Astfel Sir John Pringle (1707-1782) considerat părintele igienei militare în lucrarea „Observation of the diseases of the Army in Camp and Garrieson” (1752) a impus primele regulamente în acest sens, care priveau printre altele acoperirea zilnica a deşeurilor din latrine cu pământ, drenarea periodica a latrinelor şi mutarea taberelor militare la apariţia cazurilor de boli diareice. Fundamentală este şi opera medicului militar Benjamin Rush, chirurg şef al armatei engleze din colonii: „Îndrumari pentru păstrarea sănătăţii soldaţilor” apărută in 1778 şi care cuprinde numeroase îndrumări privind igiena taberelor militare.

Montgomery instruit la cele mai înalte academii militare ale imperiului britanic avea cunoştinţe solide despre toate aceste reguli şi avea deja experienţa anilor petrecuţi ca şi comandant al unor unităţi militare britanice în Palestina, Egipt şi India unde fusese chiar instructor în Indian Army Staff College din Quetta. Experienţa sa în colonii unde se familiarizase cu patologia tropicală cazonă şi cu metodele de prevenire ale vremii, l-a determinat sa impună pentru soldaţii săi reguli stricte de igienă. Deciziile importante avea să le ia generalul Montgomery la sugestia medicilor militari britanici în domeniul igienei soldaţilor şi a bivuacurilor. Astfel fierberea şi clorinarea apei de băut, igiena personală a soldaţilor, cu accent în special pe eliminarea deşeurilor umane, au avut un rol important în prevenirea îmbolnavirilor prin dizenterie. Arderea zilnică cu petrol a gropilor latrinelor determina distrugerea muştelor din zonă, iar igienizarea taberelor recent părasite de inamic devenise obligatorie. O simplă ladă de muniţie cu capac găurit aşezată peste o groapă simplă în pământ era utilizată drept closet, dar accesul muştelor la conţinutul gropii era împiedicat printr-un capac din pânză de prelată. Acesta măsură simplă a salvat mii de vieţi de soldaţi britanici, împiedicând contaminarea apei şi a alimentelor prin vectori. Britanicii aveau deja experienţă în acest domeniu. În timpul bătăliei de la Gallipoli din primul război mondial înregistraseră 120.000 cazuri de dizenterie³.

Preocuparea generalului Motgomery pentru igiena soldaţilor a ajuns proverbială şi prin alte exemple, mai puţin „otodoxe”. În timpul celui de-al doilea război mondial trupele britanice cantonate la Tripoli în Libia aveau voie să frecventeze numai un singur bordel care era inspectat periodic de ofiţerii medici din stafful generalului.

DISCUŢII.

Dizenteria a însoţit toate marile războaie ele omenirii de la războaiele greceşti, la cele punice, cruciadel, războaiele napoleoniene, războiul de independenţă american, cel de secesiune, Marele Război, al doile război mondial şi celelalte conflicte care i-au urmat. Se apreciază că dizenteria a făcut mai mulţi morţi în războaie decât praful de puşcă, iar expresia îi aparţine lui William Osler cel ajuns Sir William pentru meritele sale în medicină:" dizenteria este mai fatală pentru armate decât praful de puşcă şi împuşcăturile".

Nu se cunosc date exacte despre victimele dizenteriei din războaiele antice sau medievale, ele se pot doar aprecia. Din memoriile combatanţilor războaielor napoleoniene, din perioada 1803-1815, s-a apreciat ca dizenteria a omorât de 8 ori mai mulţi soldaţi decât rănile de război. În timpul războiului Crimeii 1853-1856 morţii prin dizenterie au fost de trei ori mai mulţi decât prin cei împuşcaţi sau tăiaţi cu sabia. Statistici mai complete provin de la războiul americano-mexican⁴ în care 10.986 (88%) din pierderile de soldaţi americani (12.535) au fost cauzate de disenterie şi de la cel civil american unde 360.000 de americani s-au îmbolnăvit de dizenterie, înregistrându-se 21.000 de decese. Am amintit de Gallipoli unde trupele britanice înregistrasera 120.000 de cazuri de dizenterie.

În cel de-al doilea razboi mondial⁵ U.S. Army a înregistrat 34.000 de cazuri de amibiază  şi alte câteva mii bolnavi de shigeloză. Câţiva ani mai târziu în războiul Coreei armata americană înregistrează 78.979 cazuri de dizenterie, ceva mai puţine decat înregistra Franţa în razboiul din Indochina: 160.000 de cazuri. Câteva decenii mai tarziu târziu U.S. Army înregistra în Vietnam aproape 300.000 cazuri de dizenterie cu 9431 de decese, adică 16% din cele 58.236 de vieţi americane pierdute în război şi înscrise pe vecie în zidul de granit negru de la Vietnam Memorial Wall din Washington D.C.

CONCLUZII

„Triumful celei de-a treia armate” cum a fost numit impactul făcut de ravagiile bolilor infecţioase asupra combatanţilor de pe front de către Jeffrey S. Sartin⁶, profesor de boli infecţioase la Clinica Mayo din Minnesota este cunoscut şi demonstrat. În ciuda evidenţelor şi a măsurilor de igienă preventive bolile diareice, cu predilecţie dizenteria, afectează între 50-100°% din efectivele combatante, asa cum s-a constatat în urma războaielor din Golf şi cel din Afganistan. Din aceste considerente în prezent pe teatrele de operaţii sunt puse la dispoziţie soldaţilor sisteme de toalete chimice portabile performante.

În ce priveşte războiul din Africa, fără a ignora vitejia şi sacrificiul soldaţilor din ambele tabere, putem spune că razboiul a fost câştigat de cei care au avut igienişti mai buni.

BIBLIOGRAFIE

¹Derek S. Linton "War Dysentery" and the Limitations of German Military Hygiene during World War I, Bulletin of the History of Medicine - Volume 84, Number 4, 2010, pp. 607-639

² Gear G.D. „The Hygienic aspect of El Alamain Victory”, British Medical Journal, 384, 1944, 383-387

³ G.C. Cook: „Influence of diarhoeal disease on military and naval campaings”, Journal of thr Royal Society of Medicine, Volume 94, 2001, 95-97.

⁴ Vincent J. Cirillo: “More Fatal than Powder and Shot”: Dysentery in the U.S. Army During the Mexican War, 1846–48 Perspectives in Biology and Medicine - Volume 52, Number 3, 2009, 400-413.

⁵ Henry E. Meleney, US Army Medical Departament, Office of medical History, ch.23 Amebiasis

⁶ Jeffrey S.Sartin: „Infectious Diseases During the Civil War: The Triumph of the „Third Army”, Clinical Infectious Diseases, 1993, 16, 580-584.

Istoria medicinii I: Începuturile medicinii începuturile omenirii

Este indiscutabil că originile medicinii sunt la fel de vechi ca şi omul. Încă de începuturi, în zorii civilizaţiei omul primitiv intrat în contact cu alţi semeni, sau cu diferite animale şi suferind agresiuni din partea lor, sau îmbolnăvindu-se din cauza carenţelor alimentare, sau a infecţiilor de tot felul, a avut nevoie de îngrijiri. Pornind din experienţa acumulată din strămoşi şi transmisă din generaţie în generaţie, practicile cu caracter terapeutic nu aveau la bază nimic comun cu medicina modernă ci se bazau pe observaţii şi tratamente empirice ce făceau parte din bagajul cultural al grupului de oameni primitivi. În paleoliticul timpuriu omul primitiv era în special culegător, consumând din mediul înconjurător hrana pe care o găsea în apropierea lui: plante, fructe, seminţe, rizomi şi rădăcini, ouă de păsări, insecte, moluşte, cadavre de peşti, de animale marine sau de animale de pe uscat. După un timp desprinzându-se de animalitate şi începând să gândească şi să comunice cu ceilalţi membri ai cetei lui, omul primitiv a putut trece de la cules la vânarea animalelor, care îi aducea o cantitate mare de alimente pentru ei şi ceată sa. 

Până la utilizarea armelor vânătoarea omului primitiv se desfăşura asemănător cu vânatul maimuţelor colobus sau a puilor de babuin de către hoardele de cimpanzei sau de maimuţe bonobo din Congo, prin dezorientarea victimei prin strigăte şi agitarea crengilor de copac, apoi de urmărirea ei nemiloasă terminată cu ucidere şi devorare. Pe măsură ce-şi perfecţionează tehnica maimuţele bonobo atacă şi mamifere mici, sau pui de mamifere mari. În mod similar şi omul primitiv a vânat întâi animale rănite sau bolnave încercuindu-le, lovindu-le cu mâinile şi muşcându-le cu dinţii. În timp a început să se folosească la vânat de unelte: pietre, ghioage, oase de animale sau de om. După ce comunicarea interumana a devenit disponibilă în colectivităţile de oameni primitivi, s-a putut trece la vânătoarea prin hăituială a vânătului mare (elefanţi, bivoli, zimbri, bizoni, mamuţi, cai, cerbi, antilope etc.), care era mânate din spate cu strigăte şi agitarea unor crengi şi apoi împinse spre prăpăstii şi râpe unde erau ucise. Mai târziu acest tip de vânătoare primitivă s-a modernizat prin utilizarea focului în alungarea şi hăituirea animalelor şi prin săparea unor gropi în arealul de vânătoare în care să cadă vânatul. O astfel de metodă de vânătoare care aducea cantități sporite de mâncare în peştera hoardei a dus la apariţia şi la dezvoltarea în societatea primitivă a unor ierarhii, comparabilă cu cea a maimuțelor antropoide care vânează curent (bonobo şi cimpanzeii): femela dominantă mănâncă prima şi împarte cu celelate maimuţe femele şi cu puii lor, în timp ce masculii fură bucăţi mari de carne pe care le consumă singuri. 
După descoperirea focului arsenalul oamenilor primitivi s-a îmbogăţit cu beţe ascuţite şi întărite la foc, din ce în ce mai lungi pentru a evită apropierea de animalul vânat furios şi mai apoi de unelte din piatră, de diferite tipuri și modele în funcție de regiunea în care trăiau. Animalele mici şi păsările n-au putut fi vânate sistematic până la apariţia arcului cu săgeţi. 
Era inevitabil ca în partidele de vânătoare individuale sau comune să existe accidente mai mult sau mai puţin grave care trebuiau îngrijite şi cine era mai dibace la acest tip de nursing primitiv decât femeile?
Naşterea şi îngrijirea copiilor a condus instinctiv la dezvoltarea unor aptitudini la femeile primitive de protejare a celor bolnavi sau răniţi. Era şi normal, în societăţile primitive masculii plecau după hrană, iar femelele rămâneau grupate împreună cu puii lor în jurul bivuacului fie el peşteră sau alte improvizaţii asemănătoare.

Tuberculoză la export 2011

Analiza morbidităţii prin tuberculoză în Europa în ultimii 5 ani prelucraţi statistic de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în colaborare cu E.C.D.C. (European Center for Disease Prevention and Control) relevă o tendinţă de scădere a incidenţei acestei boli cu o rată anuală de aproximativ 3%. Pentru România scăderea este şi mai vizibilă, de peste 5% anual, ajungând de la o morbiditate de 135,4%○○○  în anul 2004, la 108,2%○○○ în anul 2009. 

Incidenţa globală a tuberculozei în România între 2005-2009.

2005		2006		2007		2008		2009		Rată anuală %
Cazuri	Morb.	Cazuri	Morb.	Cazuri	Morb.	Cazuri	Morb.	Cazuri	Morb.	2005-2009
29288	135,4	26600	123,2	24837	115,3	24680	114,7	23264	108,2	5,4

Nu trebuie însă uitat că nivelul incidenţei globale a tuberculozei la noi în ţară în anul 2009 ne situează pe locul întâi în Uniunea Europeană la distanţă destul de mare de următoarele ţări: Lituania 62,1%○○○, Letonia 43,2%○○○, Bulgaria 38,3%○○○, Estonia 30,7%○○○. România ocupă un loc fruntaş şi în ţările Europei (non-UE). Doar ţările foste U.R.S.S.: (Kazahstan cu 174,6%○○○, Georgia cu 140,3%○○○, Moldova cu 125,8%○○○, Kirgâstan cu 118,1%○○○, Azerbaijan cu 117,9%○○○ şi Rusia cu 110,9%○○○) sunt înaintea noastră ca incidenţă a tuberculozei.

Studiul evoluţiei curbei morbidităţii prin tuberculoză în România din ultimii 50 de ani relevă mai multe aspecte statistice interesante. După război tuberculoza a înregistrat o creştere progresivă ajungând în 1967 la 148,5 %○○○cazuri. În următorul deceniu  incidenţa tuberculozei a scăzut progresiv ajungând în 1977 la jumătate: 73,4%○○○. Tendinţa de scădere a incidenţei tuberculozei s-a menţinut până în anul 1985, când atingea 50%○○○cazuri, din anul următor crescând lent cu 2-3 % pentru ca în 2002 să atingă aceleaşi valori ca după război. Din 2003 încoace incidenţă tuberculozei scade aşa cum am mai amintit cu aproape 5% pe an.

Anul:	Morbiditate %○○○
1967	148.5
1970	137,7
1977	73.4
1980	54,5
1985	50,7
1990	64,6
1995	95.0
2000	105.5
2005	135.4
2006	123.2
2007	115.3
2008	114.7
2009	108.2

Evoluţia indicelui de morbiditate prin tuberculoză în ultimii 45 de ani în România                     

OBSERVAŢII PRIVIND SCĂDEREA MORBIDITĂŢII PRIN TUBERCULOZĂ ÎN ROMÂNIA

Scăderea morbiditaţii prin tuberculoză s-a datorat atât eforturilor deosebite ale reţelei de pneumoftiziologie care se luptă cu acesta boală în ciuda condiţiilor de criză, cât şi faptului că o parte din bolnavii români de tuberculoză au plecat la muncă în străinătate după 2003, anul ridicării vizelor de acces în ţările occidentale pentru români, cu alte cuvinte am exportat tuberculoză.

Se apreciază că după 2003 au plecat la muncă în străinătate 2,77 milioane de români³, majoritatea în Spania, Italia şi Franţa, ţări cu limbă asemănătoare cu a noastră şi deci mai uşor accesibilă. Aceşti oameni au adus după estimările Băncii Mondiale un aport valutar României de 7 miliarde de Euro în 2007, 9,5 miliarde de Euro în 2008 şi 6 miliarde de Euro în 2009.

Direcţiile principale ale emigraţiei româneşti contemporane.

Estimând morbiditatea globală prin tuberculoză la 120 cazuri la 100.000 locuitori (media celor 5 ani 2005-2009) şi aplicând-o unei populaţii de 2,5 milioane de emigranţi români găsim o probabilitate de 3000 de cazuri de tuberculoză, posibil exportată în tările U.E., în special în Italia, Spania şi Franţa. Cu alte cuvinte Italia cu 1838 de tuberculoşi proveniţi din rândul imigranţilor (47,4% din totalul de cazuri) şi Spania cu 2330 de imigranţi îmbolnăviţi în 2009 (30,7% din totalul de cazuri), par a fi principalii beneficiari de exportul nostru de tuberculoză din ultimul deceniu.

Cifrele vor putea fi confirmate de analizele statistice viitoare privind naţionalitatea şi locul de provenienţă a bolnavilor care au generat morbiditatea crescută în ţările ţintă.

 MORBIDITATEA PRIN TUBERCULOZĂ ÎN EUROPA

Raportul de supraveghere al tuberculozei în Europa pe 2009 subliniază faptul că acesta boală are aspecte interesante în ţările bătrânului continent. Astfel 9 ţări (Islanda, Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Malta, Cipru, Luxemburg au peste 50% cazuri raportate de tuberculoză înregistrate la populaţii imigrate pe teritoriul lor din alte ţări.

Între 30-50% cazuri de tuberculoză provin din rândurile imigranţilor în ţările U.E.: Belgia, Spania, Italia, Franţa, Grecia, Austria, Irlanda Germania si Finlanda.

Procente de bolnavi cu tuberculoza sub 30% provenite din rândul imigranţilor raportează Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Ungaria, Polonia, Portugalia şi România.

Procentul de cazuri de tuberculoză înregistrat la imigranţi în ţarile U.E.: 

Procentul de imigranţi din totalul cazurile de tuberculoză:	Ţara:	%
Peste 50%	Norvegia	89
	Cipru	83.6
	Suedia	81.8
	Regatul Unit	66.3
	Malta	77.3
	Olanda	72.6
	Danemarca	65
	Luxemburg	59
	Islanda	55
Între 30-50%	Belgia	48.6
	Italia	47.4
	Franţa	46.9
	Grecia	43.3
	Germania	42.4
	Irlanda	40.5
	Austria	33.1
	Spania	30.7
	Slovenia	30.7
	Finlanda	30.1
Sub 30%	Slovacia	29.3
	Cehia	19.4
	Estonia	19.0
	Portugalia	15.2
	Letonia	6.1
	Lituania	2.9
	Ungaria	2.3
	Polonia	0.6
	România	0.2
	Bulgaria	0

 OBSERVAŢII PRIVIND MORBIDITATEA PRIN TUBERCULOZĂ ÎN EUROPA.

ITALIA

Departamentul de Sănătate Publică a Universităţii din Parma, Italia în colaborare cu epidemiologi din Agenzia Sanitaria e Sociale Regionale a provinciei Emilia-Romagna şi a celor din Servizio Sanità Pubblica - Direzione Generale Sanità e Politiche Sociali, Area di Programma Rischio Infettivo, Bologna, au publicat în mai 2011 un studiu privind morbiditatea prin tuberculoză la bolnavii din provincia Emilia-Romagna, regiune care totalizează 4,27 milioane de locuitori din care 9,7% sunt emigranti. În timp ce an de an tuberculoza la cei născuţi în Italia scade, creşte numarul cazurilor înregistrate printre emigranţi:

SPANIA

SEPAR (Spanish Society of Pulmonology and Thoracic Surgery) a apreciat în 2008 ponderea imigranţilor din totalul cazurilor de tuberculoză ca fiind de aproape 49%. O distribuţie pe provinciile spaniole a ponderii imigranţilor din rândul bolnavilor cu tuberculoza spanioli a fost publicată în 2006 la Barcelona:

Cazuri de tuberculoză la imigranţi în diferite provincii spaniole (după Tuberculosis e inmigración en España. Evidencias y controversias).

 Un studiu din 2011 al Grupului de lucru pentru studierea tratamentului ruberculozei în Spania (Working Group on Completion of Tuberculosis Treatment in Spain) pe 1500 de cazuri de tuberculoză găseşte o pondere de 29,7% a imigranţilor proveniţi din 28 de ţări, pe primul loc fiind imigranţii români cu o pondere de 13,9%, urmaţi de bolivieni, marocani şi pakistanezi.

Ponderea imigranţilor români din totalul imigrantilor bolnavi de tuberculoză din Spania în 2009

FRANŢA

În 2009 au fost raportate în Franţa 5276 cazuri de tuberculoză din care 2423 la persoane născute în afara hexagonului, cele mai multe provenind din regiunea Africii subsahariene, Magreb şi Asia. Ţările furnizoare de cazuri  de tuberculoză pentru Franţa sunt în ordine: Algeria, Marocul, Congo, Mali, Senegal. Doar un număr mic (240) de cazuri de tuberculoză au fost înregistrate la cetaţeni europeni din ţările U.E. Din totalul cazurilor de tuberculoză la aceasta categorie românii constituie 72 de cazuri (2,97%).

 CONCLUZII

Dincolo de rezultatele meritorii a reţelei de tuberculoză din România şi a celorlalţi actori din cadrul Programului Naţional de Control al Tuberculozei (P.N.C.T.), tendinţa de scădere a numărului de cazuri de tuberculoză înregistrată în ultimii ani, in special după 2003, nu poate fi izolata de migrarea în numar mare a multor români în alte ţări europene. Italia, Spania şi Franţa fiind destinaţii importante ale emigraţiei româneşti sunt şi principalii beneficiari ai exportului nostru de tuberculoză.

 NOTĂ

Raportarea tuberculozei în România în conformitate cu Programul Naţional de Control al Tuberculozei (P.N.C.T.) se face număeând toate declararile, chiar daca un pacient a fost declarat de mai multe ori in cursul unui an. Interesează câte surse apar în cursul unui an si câte tratamente TB sunt necesare pe parcursul unui an bugetar. Aceste date vor purta menţiunea „din fişierul de tratamente”.

Pentru a aprecia trendul endemiei la nivel national sunt luate însa în calcul numai Cazurile noi şi Recidivele, care împreuna constituie Incidenţa Globală.

Forurile internaţionale: O.M.S.- Euro TB (pâna în 2007) respectiv după 2007 E.C.D.C.-O.M.S. (European Centre for Disease Prevention and Control), numără pacientul o singură data pe an şi se ia în considerare prima notificare în ordine cronologică.

Pentru a aprecia trendul endemiei la nivel international sunt luate însa în calcul atât Cazurile noi cât şi toate tipurile de retratament: Recidivele, retratamentul dupa Abandon, retratamentul dupa Eşec, retratamentul Cazurilor Cronice.

În loc de încheiere.