Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: statuia

Aşa arată statuia lui Mazepa din Galaţi acum.
fără penele de la cuşmă şi fără placa de bronz.

Inaugurat în 2004 după o reamenajare care se întindea pe mai mulţi ani, Parcul Libertăţii din Galaţi avea să fie împodobit cu o statue a hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa, dezvelită la 5 mai 2004, în prezenţa a numeroase autorităţi locale şi a unor invitaţi şi diplomaţi din Ucraina. Parcul adăpostise în anii tinereţii mele un bust al lui Mihail Kogalniceanu, exilat din Parcul Eminescu în anii stalinismului, statue care se găseşte acum în faţa Institutului Politehnic. Rămas abandonat, ba chiar defrişat de unii locuitori din zonă, redus în suprafaţă prin extinderi pro şi post revolutionare ale intreprinderilor vecine lui, parcul a intrat în reabilitare pe o finanţare europeana şi prin 2004 la solicitarea autoritatilor ucrainiene de a avea o statue a hatmanului la noi in târg, s-a decis să se amplaseze aici bustul lui Mazepa.
Ce legatura avea Mazepa cu Parcul Libertăţii, situat pe fosta Piaţă a Libertăţii din Galaţi? Niciuna. Din dorinţa de a nu leza sensibilitatea vecinilor noştri de peste Prut, ucrainieni, autoritaţile româneşti au acceptat să amplaseze o lucrare care amintea de eroul ucrainian, hatman al cazacilor, dar din considerente meschine au decis ca locul statuii să fie la marginea vechiului târg, departe de locul unde a fost înhumat a III a oară hatmanul, anume Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, de pe faleza Dunării. Probabil se gândeau că ajunge o statuie în zonă (Brătianu), aşa că Mazepa a ajuns lângă casa bunicilor mei spre mirarea babelor din cartier: 
-Cine-i asta maică di-i făcură statură aicea?
-Unu care-a făcut blocurili di p'in Mazepa!
Hatmanul a fost reprezentat de sculptorul Gheorghe Tănase într-o manieră proprie, uşor diferită de imaginile lui Mazepa din epocă, fără barbă şi cu mustăţi de husar, cu capul acoperit de o căciulă, purtând un cojocel cu model de broderie cu volute pe guler şi pe piepţi şi cu o blană peste îmbrăcăminte. La inaugurare statuia avea pene la cuşmă şi o placă de bronz bilincvă în română şi ucrainiană, care între timp a fost furată de hoţii de fier vechi. Deşi unii critici văd în reprezentarea hatmanului dârzenie, credinţă etc., măinile încrucişate şi mai ales privirea pierdută sugerează mai mult resemnare şi tristeţe.

Mazepa din Parcul Libertăţii din Galaţi

După inaugurarea din 2004 autorităţile galăţene au uitat de Mazepa şi de importanţa hatmanului pentru ucrainieni. La comemorarea din 2009 nici-o personalitate marcantă din administraţia publică locală (prefect, subprefecţi, primar, viceprimari, preşedinte şi vicepreşedinte din Consiliul Judeţean) nu a participat, deşi se împlineau 300 de ani de la moartea hatmanului. Chiar şi la evenimentele generate de dezvelirea statuii au existat frecuşuri între autorităţile ucrainiene şi cele româneşti cu accent pe problemele religioase aflate în litigiu. Prin adresa şi invitaţia trimisă Episcopiei Dunării de Jos de a participa la momentele legate de dezvelirea statuii hatmanului, a fost făcut cunoscut faptul că unul din membrii delegaţiei ucrainiene va fi arhiepiscopul Cernauţilor şi al Bucovinei, Varlaam, aparţinând de Patriarhia Kieveană, structură bisericeasca nerecunoscută de celelalte biserici surori ortodoxe, la presiunea Moscovei. După un schimb de mesaje şi scrisori între capii bisericii române s-a decis ca slujba de pomenire şi de sfinţire a statuii să fie ţinută de preoţii din parohia Sf. Împaraţi Constantin şi Elena din Galaţi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Episcopul ucrainian şi-a scos însă pârleala: la întrunirea de comunicari ştiintifice de la Biblioteca V.A. Urechia, deşi nu era anunţat în program a ţinut un discurs patetic despre anatema aruncată de biserica Rusiei asupra hatmanului ucrainian la presiunea lui Petru cel Mare şi despre presiunile pe care le face aceasta biserică si în ziua de astăzi pentru a nu fi recunoscuta biserica ucrainiană, respectiv patriarhia de la Kiev.

Bustul lui Ivan Stepanovici Mazepa din Parcul Libertaţii din Galaţi,
aşa cum arăta el iniţial înainte de a fi vandalizat
(sursa Wikipedia)

N.B. Dincolo de problemele legate de relaţiile dintre autoritaţile române şi cele ucrainiene, fie ele bisericesti sau laice, pentru mine o singură ideea este clară: locul monumentului hatmanului Mazepa este pe malul Dunării acolo unde viforul istoriei l-a azvârlit, mai precis în apropierea locului în care s-a înălţat dispăruta Biserică Sf. Gheorghe, demolată atât de barbar de comunişti. Ar fi un semn de reconciliere istorică atât pentru români cât şi pentru ucrainieni, pe care îl vom cere noului primar de îndată ce-şi va ocupa fotoliul după alegerile locale.

Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: strada şi cartierul

Panoramare a falezei Dunării în perioada reconstrucţiei
centrului oraşului Galaţi
Foto de pe Vechiul Galaţi în imagini

Strada Mazepa pornea de la Vadul Sacalelor şi mergea paralel cu fluviul prin faţa Biserii Precista, despărţind-o pe aceasta de Fabrica de var I.G. Duca care era situată chiar pe marginea râpei. Dupa ce trecea de coşul de fum al fabricii de var, în dreptul Fabricii de Macaroane Zampirato strada se îndepărta de Dunăre înspre vest intersectăndu-se cu strada Roşiori cam prin dreptul actualei Şcoli nr. 28 "Mihai Eminescu" din Galaţi. 

Foto Vechiul Galaţi în imagini

Pe o alta hartă şi porţiunea dintre biserică şi strada Ghica Voda este trecută tot strada Mazepa, iar capătul superior se înfunda în strada Străjerului. Strada era în pantă, aşa cum o vedem în fotografia dr. Trepke din 1932 şi era pavată cu bolovani de râu şi borduri masive din granit. Cu excepţia celor doua fabrici amintite, pe ambele părţi ale străzii erau căsuţe frumoase cu mici grădini şi pomi fructiferi.

Harta oraşului Galaţi, probabil perioada interbelică
Foto Vechiul Galaţi în imagini

Când s-a pornit demolarea construcţiilor vechi din zona Vadului Sacalelor şi a început construcţia de blocuri, intreprinderea care construia, Trustul de Construcţii Galaţi şi-a amplasat pe str. Mazepa barăcile muncitorilor, cea mai apropiată de zona în care se construia. De aici şi-a tras numele cartierul de pe malul Dunării.

Moldovenii din Rusia

Am vorbit cu voi recent despre bătălia ciudată de la Stănileşti din 1711 dintre trupele otomane şi cele ruseşti ajutate de cazacii ucrainieni şi moldovenii lui Dimitrie Cantemir. Terminată prost pentru ruşi bătălia va fi totuşi mai dezastroasă pentru români: sultanul dă liber la pradă tătarilor şi turcilor în Moldova care vor jefui ţara şi vor determina pribegia a mii de moldoveni de frica robiei sau a masacrării de către turci. Primul care pleacă este domnitorul Moldovei care se va refugia la Petersburg cu toata familia şi un cerc de susţinători. Nu ştiu dacă domnitorul a plecat şi cu alt alai dupa el, dar ştiu că în acele vremuri cumplite fuga spre nord spre Rusia era mai sănătoasă decăt trecerea Carpaţilor unde stăpâneau catolicii, sau spre vest în Muntenia, unde trupele otomane faceau legea. De altfel Toma Cantacuzino, spatarul, care a luptat alături de Petru cel Mare va fugi şi el în Rusia cu căpitanii săi cu tot şi cu toate neamurile. Aceşti fugari au primit de la Petru cel Mare moşii la Harkov, Poltava,  în jurul Marii Azov şi spre capitala veche Moscova şi cea nouă Petersburg. Să adăugam la asta zecile de mii de robi pe care tătarii i-au dus peste Don, miile de salahori români cu care s-a construit cetatea Oceakovului si sutele de mii de moldoveni duşi în robie si vânduţi ca robi la Moscova de generalul Munich în 1739.
Exclud din aceasta enumerare calvarul românilor strămutaţi după anexarea Basarabiei în toate etapele sale, deosrece doresc să vă  semnalez o istorie interesantă.
Eram la Leningrad în 1981 într-o excursie organizată de B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret) şi într-o frumoasă zi de august aveam în program o plimbare pe Neva. Ne-am urcat pe un vaporaş şi am facut pe canalele oraşului un tur al principalelor monumente. După ce s-a încheiat turul şi ghida noastră o moldoveancă isteaţă ne-a lăsat liberi, într-un capăt al vaporului admiram turnurile lui Isakievschii Sobor, departe de grupul meu galăgios, când am auzit în apropierea mea vorbindu-se într-o limba moldoveneasca cu un accent puternic două persoane.
- Oari şi grai grăiesc gălăgiţii şeia?
M-am întors spre cei doi barbati în vârsta de pe bancuţa vaporasului şi i-am salutat.
-Buna ziua sunteţi moldoveni? S-au uitat unul la celalalt şi schimbând între ei câteva priviri i-am auzit zicând:
-Oari şi vrea celovecu ista? Apoi spre mine:
- Noi nu-s moldovani, ruşi din Novgorod!
-Păi vorbiţi moldoveneşte!
-Asta grai la strabun a meu! Şi a mai zis ceva intr-un amestec ruso-moldavo-slavo-pe-cu-ta de n-am mai înţeles nimic.
Am aflat mai apoi de la ghida noastră Ludmila că sunt români mutaţi de sute de ani în Rusia care nu vorbesc decât între ei limba stramoşilor, în rest fiind complet rusificaţi şi ca religie şi ca obiceiuri. De fapt nu prea mai sunt români ci mai mult ruşi.

Pe urmele lui Mazepa în Galaţi: biserica

Am văzut că în 1963 autorităţile locale au dispus demolarea Bisericii Sf. Gheorghe utilizând mai multe metode, care mai de care mai barbare. Până în prezent sunt încă multe controverse cu privire la locul unde era aceasta biserică amplasată, aşa că pentru localizarea ei voi apela la fotografii vechi cu ajutorul prietenilor noştri de pe site-ul „Vechiul Galaţi în imagini”.

Una din cele mai vechi imagini ale portului Galaţi disponibile până în prezent este cea a gravorului austriac Jacob Alt din cartea Zweihundert Vierundsechzig Donau-Ansichten nach dem Laufe des Donaustromes von seinem Ursprunge bis zu seinem Ausflusse in das Schwarze Meer (Două sute şaizeci si patru de vederi ale Dunării de la originea sa la gura de vărsare în Marea Neagră, apărută la Viena în 1824-1826, din care un exemplar se păstrează în colecţia Academiei Române.

Galaţi înainte de 1825.

Nu putem identifica construcţia monumentală din centrul gravurii care pare o biserică, dar putem presupune ca turnurile gemene situate în aval aparţin Bisericii Maica Precista, care în acea epocă avea alta structură decât cea actuală, aspect menţinut cel puţin până în 1856, de când avem această gravură.

Biserica Precista în 1856.

Nu am cunoştinţă de vreo biserică situată mai sus de Maica Precista în acea perioadă aşa că nu pot face decât speculaţii. Una dintre ele este aceea că autorii, (pentru că alături de Jacob Alt au existat şi alţii) au inversat plăcile gravurii, situaţie în care Biserica Sf. Gheorghe ar fi în plin plan şi Precista imediat în amonte de ea.

Aceeaşi gravura a lui Jakob Alt inversată.

Dincolo de speculaţii avem o altă gravură din 1853 din timpul Războiului Crimeii, cu flota rusă în rada portului Galaţi. Imaginea este binecunoscuta şi aparţine celebrului gravor englez Edmund Evans, fiind publicată în Illustrated London News din 19.11. 1853.

Nave de razboi ruseşti in portul Galatz
gravura de Edmund Evans 1853

În prim plan în dreapta observăm turlele unei biserici cu o formă aparte, despre care presupun că este Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din port, construită în 1847, ceva mai în amonte turla inconfundabila a Bisericii Sf. Gheorghe şi probabil Biserica Precistă.

Putem spune că prima imagine clară a Bisericii Sf. Gheorghe o întâlnim în litografia semnată (posibil) J.F. Jungeanu '16, datând probabil de la începutul secolului al XX- lea unde turla bisericii este uşor de recunoscut.

Din aceeaşi perioadă datează şi prima fotografie, intitulată  Galatz (Roumanie) Vadul Bacalbaşa, care este datată 12.10.09, în care vedem în prim plan un barcaz care pleaca din port şi mai mulţi gură cască, iar în planul secund o saca trasă de boi, de unde deducem că Vadul Bacalbaşa era probabil altă denumire a Vadului Sacalelor. În plan îndepărtat se vede clar turla bisericii noastre unde a fost îngropat hatmanul Mazepa.

Galaţi, roumanie, Vadul Bacalbaşa

Imagini din Galaţi în care apare Biserica Sf. Gheorghe sunt puţine, mai jos este una probabil din din perioada interbelică.

Vedere din port

Ivan Stepanovici Mazepa şi Biserica Sf. Gheorghe

Ce se poate presupune mai departe despre soarta rămăşiţelor lui Ivan Stepanovici Mazepa este legat strict de istoria Bisericii Sf. Gheorghe. În 1881 s-a trecut la modernizarea oraşului şi toate mormintele din curtea bisericilor au fost mutate în cimitirul oraşului. Prin curtea bisericii care va fi pavată va trece o strada care va primi numele Mazepa şi care se va continua pe faleza superioară a Dunării prin faţa Bisericii Precista către strada Roşiori cu care se va uni, cam pe unde este acum Piaţa Ancora. Traseu acestei străzi ar fi cam pe unde este aleea de pe faleza din faţa Hotelului Faleza şi care se întindea cam până la restaurantul Pescarul, de unde cotea spre oraş din cauza Râpei.

Strada Mazepa fotografie din 1932 a dr. V. Trepke

Este posibil ca osemintele din curtea bisericii să fi fost mutate în cimitirul orăşenesc. În timpul copilăriei mele exista în Cimitirul Eternitatea un osuar în care se depuneau osemintele celor decedaţi şi dezgropaţi ulterior de familie sau de autorităţi. Osuarul se găsea în partea stângă a cimitirului, cam pe ultima alee, aproximativ pe direcţia Monumentului Eroilor din Primul Război Mondial. Cam prin 1962-63 când am văzut poate ultima oară acest osuar, el era sub forma unei bolte din piatră zidite prin a cărei uşă se vedeau teancuri de oase şi grămezi de cranii ale celor decedaţi, prilej pentru noi copiii de prin zona se ne înfioram de fiecare dată când le vedeam, mai ales primăvara de Paştele Blajinilor. Cred că osuarul a rămas până în anii ’70 în cimitirul gălăţean. Aşadar cred că osemintele hatmanului Mazepa din curtea Bisericii Sf. Gheorghe numai acolo puteau ajunge, teoria că prin taluzarea cu buldozerul a curţii bisericii ele ar fi putut ajunge în Dunăre, sau sub fundaţiile blocurilor de pe strada Aleea Mercur mi se pare o exagerare, chiar şi în 1962 când s-a înfaptuit nelegiuirea demolarii bisericii, oamenii erau totusi cu frica lui Dumnezeu şi dacă ar fi dezgropat oseminte le-ar fi transmis autorităţilor pentru reînhumare. Oricum aceasta ar fi fost a saptea înmormântare a nefericitului hatman căzăcesc.

Întorcându-ne la Mazepa unii autori cred că la 1881 s-a mutat numai placa de mormânt a hatmanului respectiv a lui Dereci-başa, osemintele rămânând in situ.  În 1932 cănd cercetatorul ucrainian V. Trepke vizitează Galaţiul după ce trecuse şi prin Bender, găseşte placa funerară în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe şi o fotografiază, dar la acea dată pe locul unde fusese mormântul era deja o stradă.

Grav avariată de cutremurul din 1940 biserica este aproape abandonată, mai ales că în 1944 o dată cu devastarea zonei portului de bombardamentele ruseşti este lovită de o bombă de aviaţie şi rămâne fără acoperiş. În furia lor de dupa 23 august 1944, germanii în retragere din faţa tancurilor ruseşti aflate la Prut dinamitează aproape toate clădirile importante din centrul oraşului devastând zona din jurul bisericii.

Abia la 10 ani de la capitularea Germaniei încep lucrări modeste de reparaţii, dar ele sunt tărăgânate până în 1959 când va fi închisă definitiv şi lăsată în paragină. În plina epoca stalinistă Marele Prieten de la Răsărit nu trebuia deranjat de prezenţa în Galaţi a unei biserici în care fusese îngropat cel mai mare duşman al Rusiei ţariste, aşa că după ce a fost lăsată în paragină, în 1962 s-a trecut la demolarea ei. Nu se cunosc decidenţii, ei doar se pot doar presupune. Constantin Dascălescu era pe atunci secretar cu problemele organizatorice ale P.M.R. Galaţi, dar un rol important în impunerea unui plan de sistematizare a oraşului si a zonei l-a avut şi Gheorghe Apostol, pe atunci membru C.C. al P.R.M. şi poate şi Gheorghiu Dej care trăise mulţi ani în Galaţi unde se şi însurase şi unde avea în grija socrilor cele doua fete ale sale.

Odată decisă demolarea bisericii s-a trecut la fapte. S-au pompat la fundaţie mai multe zile zeci de tone de apă (unii afirmă că era chiar apă de mare adusă cu cisterna), până zidurile au început să se taseze şi să crape şi fiindca ele nu cădeau, a fost adus un remorcher, turla bisericii a fost legata cu cabluri de oţel şi trasă de romorcher spre Dunăre până s-a prăbuşit. Locul a fost nivelat cu buldozerul şi pe urmă s-a construit un bloc, aflat acum în spatele Hotelului Vega. Dacă osemintele hatmanului Mazepa au rămas sau nu pe malul Dunării rămâne în continuare un mister. Copacii din zona verde a Aleii Mercur care au cam aceeaşi vârsta cu blocul îşi trag seva din oasele obosite şi chinuite ale marelui hatman al Ucrainei, Ivan Stepanovici Mazepa. Să-i fie ţărna uşoară!

Movila din spatele Hotelului Vega din Galaţi
unde a existat curtea Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi

Copacii din zona verde a blocurilor de pe Aleea Mercur,
din spate de la Hotel Vega (în fundal) îşi trag seva din hatmanul Ivan Stapanovici Mazepa.

Soarta rămăşitelor lui Ivan Mazepa

Planul Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi.
În pridvor a fost montată pe peretele din dreapta placa funerara a lui Mazepa

În 1835 moare la Galaţi marele boier Dimitrie Dereci-başa, fost şef al portului şi obştea doreşte în semn de preţuire să-l îngroape în biserica Sf. Gheorghe. Cu acestă ocazie sub o lespede sunt găsite câteva oase şi un craniul despre care călugarii nu ştiu nimic, aşa că Dereci-başa este înmormântat în cripta lui Mazepa. Oasele stropite cu aghiazmă dupa ritualul ortodox vor fi puse într-un sac şi reînhumate lângă dregatorul gălăţean, sau poate după cum ştim ritualul ortodox, la picioarele lui. Va fi a cincea înmormântare a lui Mazepa, dar nu ultima. La 7 ani de la moartea lui Dereci-başa, familia acestuia purcede la dezgropanie, apoi la reînhumarea osemintelor în afara bisericii, cum erau noile porunci domneşti, mai precis în curte în partea dreaptă a intrării în biserică. Va fi a şasea înmormântare  a lui Mazepa. Cât despre piatra de mormânt ştim de la Mihail Kogălniceanu care a vizitat biserica în 1845 că ea fusese trimisă în dar fratelui fostului domnitor al Valahiei, Mihai Ghica care aveau o colecţie impresionanta de relicve istorice la palatul său. Posibila asemănare între blazonul hatmanatului cu un vultur monocefal şi cel al familiei Ghica care are un vultur cu o cruce in cioc au determinat trimiterea pietrei la Bucureşti la Palatul de lângă Plumbuita. Până a ajunge la Palatul Ghica stela funerară a sprijinit zidurile mânăstirii Precista din Galaţi, pentru ca pietrarii din oraş să cioplească pentru Dereci-başa o lespede din marmura albă cu aceleaşi însemne. Din exces de zel, sau poate din dorinţa de a sublinia că sub lespede odihnesc doi decedaţi, pietrarii au cioplit un vultur bicefal, asemănator celui austriac în locul unui vultur cu un singur cap.

Placa funerara cu vulturul bicefal (i se vede numai coada in cadru)
fotogtafiata de dr. V. Trepke in 1932

Biserica Sf. Gheorghe va rezista încă o sută de ani şi sunt mărturii ale existenţei mormântului lui Mazepa în pridvorul ei. La 1876 diplomatul francez A. D’Avril povesteşte că împreuna cu Mihail Kogalniceanu au vizitat Biserica din curtea mânastirii transformate în Şcoală Comercială de Cuza Voda şi a văzut la intrare o lespede de marmora alba cu textul: Dimitrios pacharnic diroksic inpace 1835, octombre 2,  care avea deasupra stema vulturului bicefal. Un an mai târziu în 1877 viitorul regizor ucrainian Mykola Tobilevyci, pe atunci tânar ofiţer aflat în armata ţarista, în drum spre Plevna, va da întâmplător peste mormântul lui Mazepa inscripţionat pe placa de marmura alba cu litere latine din alamă: Aici hodineşte Ivan Stepanovyci Mazepa hatmanul slăvitei oşti zaporojene de jos şi al intregii Ucraine.

Aceasta ar fi ultima relatare scrisă despre mormântul lui Mazepa. Exista multe legende însă, pe care le vom vedea mai târziu.

Chinurile postmortem ale hatmanului Mazepa

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi la începutul secolului XX.

În ce priveşte unele relatări despre moartea lui Mazepa şi numeroasele lui înhumări, am un punct de vedere diferit de cel al majoritaţii autorilor care au tratat acest subiect, începând cu cronicarii moldoveni. Să începem cu Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, care afirmă: corpul a fost dus la Galaţi şi înmormântat la mănăstirea Sfântul Gheorghe, dar el nu şi-a găsit acolo odihnă. Se spune că turcii au scos sicriul din mormânt cu ocazia răzmeriţei din timpul domniei lui Dumitraşcu Vodă, când locuitorii Galaţiului au fost supuşi şi au aruncat osemintele hatmanului pe malul Dunării şi, nici după moarte, nu l-a primit pământul.  Este de aşteptat ca un aliat al lui Cantemir care-l numise chiar hatman (şef al armatei) să fie de partea ruşilor în conflictul Mazepa-Petru cel Mare. Astăzi se cunosc meritele pe care le-a avut Nicolae Costin în influenţarea domnitorului moldovean de a alege tabăra rusescă în conflictul din 1710, terminat cu devastarea Moldovei de către tătari, dar nu voi analiza partizanatul cronicarului, ci obiectivitatea relatării. Mazepa murise în 21 septembrie 1709 şi fusese înhumat a doua oară câteva luni mai târziu când mormântul îi fusese jefuit probabil de tătari. Anul urmator este transportat la Galaţi unde este înhumat a treia oară la 18 martie 1710. Ori rangul lui Mazepa şi averea colosală pe care acesta o avea au determinat probabil familia şi fidelii lui ca după deces corpul hatmanului să fie înbalsămat. De altfel se pare că între data decesului şi cea a înmormântarii consemnată de unii conducatori ai cazacilor ar fi fost un interval de zece zile, fapt ce ar pleda pentru îmbălsămare. Ori până la mutarea la Galaţi a rămăşiţelor hatmanului nu trec decât câteva luni (iarna lui 1709-1710), timp în care corpul nu avusese timp să putrezească. Chiar şi anul de la a treia înhumare şi până la profanarea mormântului de către tătari (iulie 1711), pare puţin pentru ca din hatman să rămână doar scheletul, pe care oamenii hanului să-l împrăştie.

Un raţionament similar am şi faţă de afirmaţiile unui alt cronicar, anonimul care a scris Cronica Ghiculeştilor:....după ce Dumitraşcu Vodă a părăsit Iaşiul, iar generalul Ren, Brăila, tătarii au început să ocupe partea a Ţării de Jos. Unii dintre ei, unindu-se cu turcii, au atacat, fără acordul marelui vizir, oraşul Galaţi, i-au supus pe toţi locuitorii acestuia, i-au închis în mănăstire, luând de acolo toate obiectele găsite. Cu toate că această localitate a cunoscut multe invazii, o asemenea robie şi devastare Galaţiul nu a mai cunoscut, deoarece tătarii nu numai i-au supus pe creştini şi au jefuit averea mănăstirilor, dar au dezgropat şi mormintele, bănuind că oamenii şi-au ascuns în ele lucrurile lor de preţ. Atunci au deschis şi mormântul hatmanului Mazepa, săpat în mănăstirea Sfântul Gheorghe, şi au aruncat osemintele lui pe malul Dunării.

După cea de a patra sa înhumare Mazepa se va odihni în sfârşit timp de mai bine de o sută de ani, vizitat din când în când de personalităţi din lumea cazacă în drum spre Ierusalim sau spre Ţarigrad. Paşii care trec peste lespedea mormântului şterg treptat numele hatmanului şi numai cu mare greutate peste ani se mai pot distinge blazonul lui Mazepa şi vulturul monocefal. Numeroasele războaie ruso-turce din secolul XXVIII şi începutul seolului al XIX-lea împiedică cazacii alungaţi de la casele lor de împărăteasa Ecaterina a II a să mai treaca pe la mormânt şi astfel se uită cine zace sub lespedea de piatră. Biserica şi mânăstirea cad şi ele în uitare şi o dată cu domniile fanariote sunt populate de călugări greci, ajungând nişte dărăpănături neîngrijite. 

Biserica Precista din Galaţi