Vizitii, muscali, scapeţi în Galaţiul de altădată

Muscali în faţa Bisericii Greceşti din Galaţi

Ethel Greening Pantazzi: "Roumania în light and shadow", 1921:

„Vizitiii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în spate.

Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de culoare galben-pai are o tăietură „olandeză’, arătându-le feţele de o culoare copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nici-o expresie, în afara de riduri. Pe cap poartă şepci cu cozoroc.

Toţi aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”. Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor. Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabil.”

Scopiţii, sau scapeţii sunt o sectă religioasă rusă iniţiată de un locuitor al Petersburgului în secolul XVII, pe nume Kondratov Selivanov. De fapt se consideră că Selivanov (sau Selivanoff), altfel un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc, n-a făcut decât să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care circulau prin popor. Perioada era propice pentru a prosti lumea, iar Selivanov care se credea Mesia, dar în acelaşi timp se considera ca fiind nepot al Marelui Petru, a sfârşit pentru a fi deportat în Siberia de împărăteasa Ecaterina a II-a.

În perioada deportării a propovaduit doctrina sa împreună cu delirul său, afirmând la întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motive pentru care este rechemat la Petersburg de ţarul Pavel I, curios sa-l cunoască. Cazat împărăteşte şi curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic, afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi el apelat cu „nepoate”. Va intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce trăise sub 10 ţari şi îngropase 9 din ei.

Considerând păcatul împreunării dintre Adam şi Eva ca fiind principala cauza a nenorocirilor oamenilor, scapeţii promovează extirparea testicolelor la bărbaţi şi a sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”). De obicei mutilarea se executa după naşterea primului copil de sex masculin. Din cauza difuziunii mari pe care a luat-o secta în Rusia ţaristă unde ajunsese să numere peste 10.000 de adepţi, la cere se adaugau şi celelalte aspecte rămase criptice ale vieţii acestor oameni, de exemplu întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adese facute cu toporul, secera, cuţite etc. autorităţile ruseşti au declanşat o prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.

Din aceste considerente mulţi scopiţi au emigrat în România, în special în oraşele moldovene: Iaşi, Galaţi, dar şi în Dobrogea, amestecându-se adesea cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. În 1860 locuiau în România peste 8000 de scapeţi, iar zece ani mai târziu numărul lor se dublase.

Colonii de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate dobrogene.

În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar si despre Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.

În oraşe scopiţii care se ocupau de birjarit, numiţi „muscali”, erau consideraţi a fi oameni de mare încredere, fiind religioşi şi părinţii le încredinţau domnişoarele pentru a fi plimbate cu trăsura, fără grijă privind siguraţa lor. Legea obliga deja trăsurile să poarte numere de înmatriculare, iar birjarii să fie înregistraţi. Oricum, ca orice negustor, scapeţii îsi ştiau muşterii şi păcatele lor, de pe unde îi aduceau noaptea acasă şi cu cine fuseseră.

Icoana făcătoare de minuni din Biserica Sfânta Vineri din Galaţi.

Ethel Greening Pantazzi

În 1909 venea în oraşul de la Dunăre o canadiancă, pe nume Ethel Greening Pantazzi, care-şi însoţea soţul Bazil Pantazzi, comandor şi director al Afacerilor Navale Române, aflat în misiune în Galați. 

Ethel va petrece 10 ani cu mici întreruperi aici la Dunărea de jos, iar la plecarea sa din România, jurnalul său va fi transpus într-o carte foarte valoroasă pentru istoria locală: "Roumania between light and shadow", apărută la Londra în 1921, la editura T. Fisher Unwin LTD.

Plină de relatări despre viaţa socială românească de la început de secol, lucrarea este de referinţă prin detaliile despre primul război mondial pe care le furnizează, autoarea fiind în anturajul familiilor conducătoare din România în general şi din Galaţi în special şi adesea în mijlocul evenimentelor, cum ar fi implicarea ei şi a colonelului Boyle numit de Regina Maria "Salvator al României", în eliberarea din mâinile bolşevicilor la Odesa a delegaţiei care dusese la semnat tratatul de pace româno-rus, parafat la Iaşi în martie 1918.

Biserica Sfânta Vineri din Galaţi

"În Galaţi există o biserică bine-cunoscută numită Sfânta Vineri unde principala atracţie este o icoană, diferită de majoritatea imaginilor sfânte, în măsura în care nu este acoperită cu metale pretioase, ci este pur şi simplu o pictură bună, atât de întunecată şi de înegrită de fum, că nu se poate distinge obiectul său, deşi urme vagi de pictură sugerează un cap şi un bust de om, cu o calotă de sfânt.

Această imagine este renumită ca fiind făcătoare de minuni. Dacă unul are o dorinţă mare, sau este în incertitudine cu privire la rezultatul a unei activităţi, merge la biserică şi presează o moneda de cinci bani de imaginea icoanei . (O piesă de cinci bani este din nichel şi are o gaură în mijloc, este egală ca valoare cu un cent).

În cazul în care se moneda se lipeşte un minut, înainte de a cădea în caseta banilor, dorinţa va fi împlinită sau activitatea va fi ferită de risc şi o să fie de succes. Oamenii sceptici spun că preoţii consideră că este necesar să pună din când în când un strat de ceară peste imaginea sfintei, în scopul de a păstra tradiţia." (Ethel Greening Pantazzi: "Roumania between light and shadow").

Încercare de localizare a Bisericii Sf. Vineri

Biserica Sf. Vineri a existat în mahalaua „Râpei”, cunoscută astăzi sub denumirea de Cartierul Mazepa (1). În tradiţia românească, Sfânta Vineri este cuvioasa Parasceva, cea care s-a jertit pentru credinţa în Isus. Biserica s-a construit la 1808, cănd pârcălabul oraşului i-a atribuit un loc de amplasare în mahala. În 1821 în timpul zaverei, biserica a fost incendiată, ca de altfel numeroase clădiri din oraş, în care grecii răsculaţi s-a adapostit de turcii dezlănţuiţi. Din biserica nu a mai rămas nimic, decât o icoană afumată, care a fost găsită printre ruine. A fost refăcută în anii următori clădirea bisericii prin munca enoriaşilor, iar pe vremea lui Grigore Alexandru Ghica, construită o noua clădire. Lovită în plin de bombele aviaţiei aliate în cel de-al doilea război mondial, biserica nu a mai fost reconstruită în perioada comunistă şi nici în cea postcomunistă. Amplasametul ei exact era pe strada Sf. Vineri, stradă care începea din strada Brăilei, mai sus de „Sana” şi ţinea până-n strada Ghica Vodă, cam intre blocurile din spatele „B”-urilor de pe strada Brăilei, în linie dreaptă de la „Stirex” spre Dunăre, aliniată pe axa est-vest cu Biserca Armenească. Se observă cu uşurinţă în toate hărţile vechi ale oraşului Galaţi.

Din presa de altădată: 1884

În ziua de 6  iulie, Herman Orinstein de 26 de ani, de loc din Bârlad, venit de ceva timp la Galaţi, pe când se scălda în Dunăre, fiind apucat de valuri, a fost tras sub plute si s-a înnecat. (M/O.de joi 12 iulie 1884).

Din presa vremurilor de mult apuse: 1896

Ziarul „Epoca” din 1896, sâmbăta 2 martie:

"Mercuri dimineatţă dl. dr. Toma lonescu, distinsul nostru chirurg a făcut asupra d-lui C. Ressu, la Galati, operaţiunea cesrriana, în presenta d-lor doctor (Iuvaru din Bucureşti, Serfioti,  Carivia, colonel St. Georgescu, Nicolini şi Piaseski, din Galati. Operatiunea a durat 22 minute. Medicii garantează reuşita operaţiunei."

Înca o reprezentare a unui pod peste Dunăre in aval de Galaţi

Academia de Ştiinţe Petropolitană din St. Petersburg are în colecţia ei o hartă din1738 a Mării Negre şi a ţăilor din jurul ei sub numele: "The Atrum Belli", pe care sunt configurate ţările române, Bulgaria,  Romania (Tracia), Ungaria, Slavonia, Serbia, o parte din Polonia, Tartaria şi o parte din Rusia.
Majoritatea localităţilor de pe malul Dunării sunt consemnate cu denumirea lor antică: Troemis, Beroe, Axiopolis, etc., dar sunt şi multe oraşe cu denumirea lor modernă: Bucharest, Aczud, Braila, Babadaghi, Galaczo, Ren, Hirsova, etc.
Interesantă este reprezentarea pe aceasta hartă a unui pod peste Dunăre în aval de Galaţi, la "Oblicziza seu Isakzyra", mai pe înţelese "Obliciţa (Ismail) sau/şi Isaccea.
Amplasarea unui pod în apropierea Isaccei este consemnată încă din antichitate. Aici a fost podul lui Mandrocles construit pentru trecerea armatei persane sub comanda lui Darius în expeditia sa împotriva sciţilor, dar şi podul construit de turci în expeditia lor contra ruşilor şi moldovenilor din 1711.
Cum harta lui Le Rouge apărea mai târziu, la sfâşitul secolului al XVIII-lea, fiind tributară apariţiei la Berlin în 1771 a "Descrierii Moldovei", înseamnă că a avut pe lângă opera domnitorului moldovean ca sursă de inspiraţie şi această hartă din 1738.

Harta din 1738 a Marii Negre si zonei balcanice.

Frânturi din istoria Sanepidului din Galaţi

Extrase din Monitorul Oficial nr. 133/15.06/1945:

"Idem Nr. 18.426 din 2 Iunie 1945, personalul mai jos specificat se încadrează, pe ziua de 1 Aprilie 1945, în cadrul Inspectoratului General Sanitar Galaţi, cu gradele şi în posturile enumerate în dreptul fiecăruia:

Gavrielescu Eugen, şef de secţie cu 2 gradaţii, de la Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează la Inspectoratul General Sanitar Galaţi.

Două posturi vacante de impiegati fără gradatii, de la Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează în bugetul Inspectoratului General Sanitar Galaţi.

Constantin Chiosac, şofeur principal cl. III, dela Inspectoratul General Sanitar Iaşi, se încadrează la Inspectoratul General Sanitar Galaţi, pe postul său.

Depozitul de Materiale Sanitare prevăzut în bugetul pe exerciţiul 1944/1945, la dispozitia ministerului, se încadrează cu tot personalul său şi posturi pe lângă Inspectoratul General Sanitar Galaţi."{

Locuinţele troglodite

 Berber în faţa intrării în locuinţa troglodită

Unul din puţine locuri de pe pământ unde mai pot fi văzute locuinţe troglodite este Sahara. Persistând peste milenii, obiceiul de a se adaposti pe sine şi familia sa, într-o cavernă săpată în pământ, este şi astăzi utilizat de către berberi, probabil urmaşii troglodiţilor antici africani. De ce se ascundeau sub pământ oamenii acum câteva sute, sau mii de ani? De frica animalelor sălbatice şi a răufăcătorilor, sau a cuceritorilor. De ce se mai ascund astăzi? Pentru păstrarea unui mod treadiţional de viaţă şi de dragul turiştilor. La Matmata în Tunisia, locuinţele berbere troglodite sunt incluse în fiecare circuit turistic saharian, pe lângă: vizitele în oaze, plimbarea pe cămilă, excursia în dunele de nisip, sau vizitarea unei plantaţii de curmali. Săpate în lutul roşu al dealurilor, accesibile doar pe coridoare înguste şi joase, locuinţele troglodite sunt interesante şi dintr-un alt punct de vedere: seamăna oarecum cu bordeiele româneşti, sau şi mai bine cu adăposturile pastorale din ravenele săpate în lut, de prin părţile Covurluiului. Autorii de monografii săteşti au descris astfel de aşezări în jurul satului Smulţi, la Bălăbaneşti şi la Drăguşeni, utilizate până la mijlocul secolului al XIX-lea ca loc de refugiu, în caz de primejdie şi de iernare a oilor sau vitelor.

În general aceste adăposturi erau amenajate manual în valea unui torent, sau a unui ogaş, într-o râpă greu accesibilă, sau într-o ruptură de deal. Traiectul ravenei era lărgit spre capătul ei interior pentru a face loc animalelor şi puţinului avut al păstorului şi al familiei sale, intrarea era blocată cu garduri şi crengi cu spini întărite cu ţepuşe de lemn şi camuflată de tufişuri şi cu vegetaţie. Uneori întreaga structură avea în interior un izvor, iar pentru adăpostirea oamenilor se săpau în maluri grote ferite de intemperii. Nu ştim cât de vechi sunt aceste obiceiuri de a adăposti animalele în râpe şi dacă ele datează din vremea troglodiţilor, sau din vremea migraţiilor. Termenul pentru astfel de aşezări este de câşlă, cuvânt de origine asiatica, probabil tătară, tătarii utilizând pentru tabere de iarnă aceste tipuri de adăposturi.

Abia după trecerea pericolelor generate de invaziile tătare aşezările rurale s-au organizat în odăi, sau slobozii, situate pe silişti, formând cătune şi mai apoi sate.

Relatări despre locuinţe săpate în stâncă sau în loess au ajuns până în epoca modernă. („Ţara Noastră” de I. Simionescu, 1940). În Basarabia pe Valea Icheiului, lângă Orhei existau până la război locuinţe temporare săpate în stâncă, iar coasta de pe ambele maluri ale bălţii Cătuşa dintre Galaţi şi Barboşi, era săpată de locuitorii din zonă. O astfel de cavernă în loess am întâlnit şi eu în copilăria mea, la Fileşti într-un mal în care se săpase şi tunelul CFR. Simionescu are şi o descriere interesantă a bordeielor din vechiul regat.

Adăpost troglodit berber

Bucătaria unei locuinţe troglodite

Dormitor în locuinţă troglodită