Prinţesele Cantacuzino

Elena (Pomme) Cantacuzino

Elena (sau Ileana) s-a născut la Bucureşti în 21.09.1900 şi a murit la Pucioasa în 14.08.1983. A fost căsătorită cu Donici Constantin în 1924. În perioada cât a fost la Pucioasa a dat lecţii de franceză şi de engleză copiilor din localitate. După revolutie, cu numele ei a fost botezată o şcoală din Pucioasa: Şcoala nr. 4 "Elena Donici Cantacuzino". Cunoscută de prieteni sub porecla "Pomme", Elena a tinut un jurnal în toata perioada deportării, care a fost confiscat de Securitate şi se pare că este în arhivele CNSAS.

Bălaşa Cantacuzino.

Bălaşa (Marie-Blanche) Cantacuzino s-a născut la 9.08.1899 la Bucureşti şi a murit la Pucioasa în 1976. A fost căsătorită în 1925 cu un diplomat spaniol Paco Amat Y Torres, care după război, s-a recăsătorit în Spania. După moartea prinţesei, sir Patrick Leigh Fermor, un scriitor de succes britanic, a scos mai multe cărţi de călătorie în care pomeneşte şi de Bălaşa, de care s-a îndragostit pe când era ofiţer în Grecia. Celebritatea lui Paddy Fermor a atras o cautare intensă în ultimii ani de către presa britanică, a muzei scriitorului şi a poveştii ei triste.
Mama prinţeselor Bălaşa şi Elena a fost Ana Văcărescu (n. 1873), căsătorită cu Leon Cantacuzino (n. 1869, m. 1923).
Leon era fiul lui George Cantacuzino, născut la Dresda în 1840 şi mort la Alexandria în Egipt, în 1911 şi al Franciscăi Baer născută la Passau în 1844 şi decedata la Băleni în 1844, unde este îngropată în cavoul familiei.

Tot in cavoul familiei mai este îngropat şi străbunicul prinţeselor Cantacuzino, Matei (1809-1842) şi străbunica Aristuţa (sau Ennestina (1816-1902). Matei fusese fiul lui Alexandru, (1787-1841), şambelanul ţarilor ruşi, descendent şi înrudit din/cu familiile boiereşti vechi ale Moldovei şi Munteniei: Cantacuzino, Ghyka, Racoviţă, Basarab. Ascendentul cantacuzinilor urcă până la împăraţii Bizanţului,

Ramura Cantacuzino a dat mai mulţi domnitori în ţările române:

Dumitraşcu Vodă (1620-1685), domn al Moldovei în doua rânduri; 1674-1675 şi 1684-1686)

Ştefan Cantacuzino (1675-1716), domn al Munteniei (1714-1716), ultimul domn pământean.

Şerban Voda Cantacuzino (1634-1688), domn al Munteniei 1678-1688), ctitorul Mânăstirii Cotroceni, cel care a determinat tipărirea primei biblii în limba română şi introducerea porumbului în cultura agricolă.

George Vlasto, (1820-1882), un gălăţean de vază

Fraţii Vlasto în Creta în timpul revoltei antiotomane

Jean şi George Vlasto au fost doi fraţi cretani, angajaţi în lupta împotriva stăpânii otomane din insula lor. Când mişcarea de independenţă a populaţie greceşti din insulă a fost înecată în sânge, cei doi s-au refugiat în România, la Galaţi, unde exista o puternica colonie grecească. Numai George a rămas pe malurile Dunării, unde ajutat de conaţionalii săi a intrat în afaceri bancare, devenind în câţiva ani cel mai puternic bancher local.  Succesul afacerilor financiare ale lui Georrge Vlasto a trecut repede graniţele Covurluiului. Între 1859 şi 1877 Vlasto a devenit cel mai bogat bancher din România. La Galaţi a reprezentat interesele Ţărilor de jos în calitate de consul.
Vlasto a avut mai multe prorietăţi în Galaţi, cea mai mare din ele fiind cea aflată în centrul oraşului, pe care s-a construit ulterior Parcul Municipal. Aici avea bancherul şi o casă uriaşă în care au funcţionat mai mulţi ani, până în 1930 servicii ale Primăriei Galaţi.
Totuşi averea cea mai mare bancherul gălăţean a investit-o în proprietăţi în Basarabia în oraşul Leova, unde deţinea mii de hectare de teren arabil. Ca urmare a războiului ruso-turc din 1877, Basarabia a fost integrată în imperiul rus şi toata averea lui Vlasto s-a dus pe apa Sâmbetei. Posesiunile sale din ţară sunt vândute la licitaţie imediat dupa declararea falimentului în 1878. În Monitorul Oficial nr. 208 din 20 Septembrie 1878, am găsit scoase la vânzare hotelul Budiştenu-Vlasto cu toate prăvaliile şi cofetaria, precum şi cele 9 încăperi ale apartamentului în care funcţiona societatea "România".
La scurt timp bancherul moare de supărare la Galaţi, unde este şi înmormântat. Deşi peste tot este specificat ca an al morţii 1884, documente descoperite recent de subsemnatul precizează că el era mort în 1882.
În Monitorul Oficial nr.211 de joi 16 Decembrie 1882 este trecută la rubrica "Anunciuri particulare" vinderea prin licitaţie a 1/2 moşie Leova, cu Cotuna Sârma din Basarabia, a defunctului George Vlasto, de către principesa Eufrosina Ghica, care avea ipoteca a jumatate de moşie, cealaltă jumatate fiind a moştenitoarei Elena Miron Vlasto, probabil soţia celui de-al treilea frate Vlasto, Miron Spiridon, stabilit la Bucureşti, unde a fost un bancher important. Anterior se vânduse prin licitaţie moşia Fundeni-Doamnei din Plasa Dâmboviţă printr-un anunţ din M.O. nr. 52 din 7 iunie 1881.
George Vlasto a fost un filantrop şi un sprijinitor al tinerilor greci din patrie sau din exil. A tipărit pe cheltuiala sa cărţi pentru şcolarii din Creta şi a oferit burse elevilor meritoşi.
În sfârşit un alt frate Vlasto, Emanuel, stabilit la Craiova, primea în 1878 "Crucea de cavaler" pentru meritele pe care le-a avut ca medic militar pe frontul Războiului de Independenţă. 

Scrisoare deschisă domnului Ministru secretar de stat Raed Arafat.

Renumitul doctor Raed Arafat, ajuns acum Ministru secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, este poate cea mai cunoscută personalitate din lumea medicala românească. Atât de cunoscută şi de apreciată, încât demiterea sa lipsită de eleganţă, din urmă cu un an, când la Realitatea TV preşedintele Băsescu, intervenind în direct pe tema criticilor lui Arafat privind reforma sanitară, a adresat întrebarea care era să-l coste funcţia: „Cine credeţi c-o să plece? Ghici ghicitoarea mea”, s-a transformat într-o demonstraţie aproape perpetua în Piaţa Universităţii şi în numeroase oraşe din ţară. Hotărât lucru, Arafat prin modestia sa, prin carismă, prin devotamentul pentru cauza medicinii de urgenţă, este de departe „cel mai iubit dintre pământeni”. De aceea m-am hotărât să-i trimit şi eu o scrisoare deschisă, în calitatea mea dublă pe care o am, de medic şi de conducator auto.

Am învăţat încă de la primele mele ieşiri în afara graniţelor ţării, că în fiecare autovehicul trebuie să existe o trusa de prim ajutor validă, mai precis în termen de valabilitate. Nu că n-aş fi ştiut din România, dar aici nu mă întrebase nimeni niciodată ce trusa am, dacă-i valabilă, dacă-i completă, etc. De pe vremea când miliţia comunistă îţi cerea să deschizi portbagajul să-i arăţi roata de rezervă, în speranţa că vor găsi asupra ta vreo damigeana de vin, sau vreo pulpă de porc, sau orice altceva ce se găsea numai la cotă, nimeni nu s-a mai uitat în porbagajele maşinii mele, nici măcar vameşii de la frontieră, care probabil m-au ghicit că nu prezint interes atunci când nu port ghiuluri sau lanţ gros de aur la gât, nu ascult manele şi nu am ceafa de taur şi nici nu conduc o maşină Mercedes sau Audi.

Ori chiar dacă aici nu mă întreabă nimeni de nici-o trusă, cum cel puţin o data pe an navighez în exteriorul ţării, ba pe la copii, ba pe la părinţi, ba în câte un concediu mic-mic de tot, ca de bugetar, am grija întotdeauna să am la vedere trusa medicala în bună stare. Nu uitaţi că sunt medic, am în urmă ani buni de practică în medicina de urgenţă, la ambulanţă, ca asistent medical pe vremea când se chema „salvare”, dar şi în camera de garda a spitalelor, am absolvit recent un curs de prim ajutor calificat şi de prim ajutor avansat, ba chiar am şi predat primul ajutor unor tineri dornici să înveţe să-şi salveze aproapele.

Am făcut această introducere un pic mai lungă, pentru a va explica de ce cu regularitate, la expirarea valabilităţii trusei medicale din maşină, merg şi o reînoiesc cu ceva ce se cheamă „Set componente trusă sanitară auto, necesar pentru prelungirea termenului de valabilitate”. 

Este produs de Vesta Investment, firma controversatului om de afaceri Radu Spirea, implicat în multe afaceri cu statul de pe urma cărora a câştigat milioane de euro (vezi aici). Dar nu afacerile acestui cetăţean mă interesează acum, ci pe ce dau eu banii, dar mai ales la ce-mi foloseşte. Aruncati o privire în această „trusă”, care costă între 18-20 de lei.

Inventarul ei este urmatorul:

1. faşa 5cm, lungime 4 metri 2 buc
2. comprese sterile 10/8 cm 10 bucăţi (un pacheţel)
3. leucoplast 2,5 cm rola de 2,5m
4. feşe 10 cm bucăţi 2
5. feşe 5 cm bucăţi 2

Conţinutul acestul kit este sub orice critică. Feşele sunt dintr-un tifon foarte prost, nu au lungimea necesară şi nu-si pot îndeplini rolul de pansamente şi mai ales de hemostază.

Ce-aş putea pansa cu o astfel de trusă? Probabil o pisică accidentată şi posibil un câine de talie mică, în nici un caz un om accidentat, (poate cel mult la un deget). 

Nu ştiu cine a aprobat din Ministerul Sănătăţii (deşi bănuiesc) prin Avizul 2360/2008 conţinutul acestei truse, dar îi doresc să nu aibă nevoie vreodată de a fi folosită pe pielea lui. Nu de altceva decât că-i va ajunge, poate să-si şteargă lacrimile cu conţinutul ei, sau să se ştearga în altă parte, că de prim ajutor nu-i bună.

Parcul Carol: glorie si decădere II

Parcul Carol din Galaţi.
in dreapta imaginii Pavilionul de muzică,
exilat de comunişti din Parcul Municipal M. Eminescu

În cursul nopţii de 27 septembrie 1914, regele Carol al României a murit subit, după 48 de ani de domnie. Se sculase la ora 5 dimineaţa cu o durere în piept şi greutăti în respiraţie şi în câteva minute s-a stins. Frământările privind alegerea taberei în care România să intre în război din ultimele luni, îi puseseră capac la sicriu.

În memoria suveranului dispărut municipalitatea gălăţeană a denumit Parcul Aslan, Parcul Carol, iar porţiunea de bulevard de la Piaţa Ştefan cel Mare până la parc, a primit de asemenea numele celui dispărut. După abolirea monarhiei, parcul a fost botezat Parcul Pionierilor, iar mai apoi Parcul C.F.R.

Fântâna arteziană din Parcul Carol
şi suportul statuetei din beton "Delfinul", acum distrusă

Nu există date precise despre suprafaţa ocupată de acest parc. La intrarea în parc o placă veche şi ruginită amplasată de Agenţia de Protecţie a Mediului Galaţi în secolul trecut, ne informează că suntem într-o arie protejată de 0,75 ha. Iniţial parcul se întindea din curtea Şcolii generale nr.18 (actuala şcoală nr. 20) de pe strada Prundului, până la linia ferată, strada Domnească şi strada Brateş, în prezent blocată.

Mă bazez în aceste informaţii pe o fotografie de recunoaştere aeriana a aviaţiei germane Luftwaffe din 1944, pe care se observă locul de amplasare a Monumentului Costanglia, dar şi faptul ca parcul era mult mai extins decât astăzi. În Agenda Locală din 2002, primăria afirmă că în administrarea S.N.C.F.R. Galaţi sunt 5,7 ha de spaţii verzi, incluzând acolo şi Parcul C.F.R. fost Carol.

Prin anii ’60 ai secolului trecut când a început prima reparaţie a tunelului Fileşti, mai jos de şcoala mai sus amintită a fost amenajată organizarea de şantier a constructorilor, care a scos din uz o parte din parc. Mai apoi după 1990 o firmă de reparaţii tuneluri a ocupat şi ea o porţiune din teren, deşi prin Hotărârea 46 din 1994 Consiliului Judeţean Galaţi declarase parcul arie protejată de interes judetean.

Jaful cel mai mare a fost însă declanşat în ultimii ani, când cu complicitatea unor politicieni locali, mai multe zone din parc au fost înstrăinate pe baza unor acte false. Cazul deputatului Boldea care printr-o falsificare grosolana a sustras 5,8 ha din parcul Carol, fost CFR, este de notorietate, (vezi aici).

Tot Boldea este legat şi de afacerea prin care terenul firmei Pexco S.A. (fost I.E.L.I.F: Intreprinderea de Exploatare şi Lucrări de Îmbunătăţiri Funciare), care aparţinea de fapt Consiliului Local, a ajuns după lichidarea firmei Pexco pe mâna administratorilor firmei S.C. Colmar S.R.L., care interesaţi de achiziţia terenului, în complicitate cu Boldea, au „descoperit” un moştenitor al terenului, în persoana unui boschetar, care le-a „vândut” terenul, (vezi aici) pe care apoi Boldea & co., cu complicitatea unui notar l-au revândut, ţepuind alta firmă, care era interesată de teren.

Mai mult de atât, în ultimii ani cu complicitatea Primăriei Galaţi, pe suprafeţe întinse din parc au fost depozitate deşeuri din construcţii, moluz, micşorânduse astfel şi mai mult suprafaţa parcului. 

Mormane de moluz şi de gunoi
pe terenul Parcului Carol din Galaţi

Tot primăria este cea care în 2009 a eliberat pe un teren care era în litigiu, o autorizaţie de construcţie pentru Sediu Oficiu de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pe care firma de partid a P.S.D.-ului local, Vega '93 S.R.L. a ridicat deja o clădire pe 3 nivele, dar neterminată, deşi trebuia dată la cheie în 2010.

Sediu Oficiu de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
amplasat pe terenul Parcului Carol din Galaţi

În perimetrul parcului au apărut de asemenea şi două locuinţe noi, ai căror locatari folosesc drept drum de acces aleile parcului. Or fi tot prin filiera Boldea? Dar din primaria Galaţi nu răspunde nimeni pentru terenurile revendicate de diverşi escroci şi retrocedate cu largheţe de municipalitate?

Locuinţe pe terenul Parcului Carol din Galaţi

Un fel de recenzie II: „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc” (I) de Săndel Dumitru

Un alt Caput Bovis lângă Drobeta
(după Maps and Digital Atlas of Roman Empire, Universitatea Harvard)

„Aşezarea unei cetăţi cu numele de Caput Bovis a fost mentionată sub diverse forme: Caput Bubali (Tabula Peutingeriană), Caput Bovis (Procopius din Caesarea), Gubali (Geograful din Ravenna).” pag.33 „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc” (I) de Săndel Dumitru

• O simpla privire aruncată asupra Tabulei Peutingeriana secţiunea a VII-a ne poate lămuri. Localităţile înşirate de la gurile Dunării (Hostia fl. Danubiy) sunt: Tomis, Histriopoli, Salsovia, (Mahmudia de astăzi), Novioduni (Isaccea), Arubio (Măcin), Troesmis (Igliţa), Beroe (Gârliciu), Carsio (Hârşova), Axiopolis (Cernavoda), Sucidava (Topalu), Durostorum (Silistra). Observăm că toate localităţile sunt situate pe malul drept al Dunării şi Caput Bubali nu există în acest segment. De fapt de la gurile fluviului singura localitate figurată pe malul stâng este cetatea Porolisso. 
•  Caput Bubali apare pe respectivul document amplasată în segmentul VI, la mare distanţă de unde domnul Sandel Dumitru crede că a existat, dincolo de Napoca,(Cluj), Apula,(Alba Iulia), Sarmategte, (Sarmisegetuza), Tivisco, (Tibiscum, azi Jupa în judeţul Caras Severin), localităţi identificate în Ardeal şi respectiv în Banat, aproape de Tierna (Orşova), deci la celălalt capăt al Dunării, mai precis fiind localizat la Delineşti în judeţul Caras Severin.
• Gubali  este amintită ca şi localitate de Anonymus ravennatis în fragmentul: „Iterum ad partem quasi meridianam, ut dicamus ad spatiosissimam terram, sunt patriae spatiosissimae quae dicuntur Datia prima et secunda, quae et Gipidia appellatur, ubi modo Uni qui et Avari inhabitant, quas utrasque Datias plurimi descripserunt philosophic ex quibus ego legi Menelac et Aristarchum Gothorum philosophos; sed ego secundum Sardatium ipsas patrias designavi. in quas Dacorum patrias antiquitus plurimas fuisse civitates legimus, ex quibus aliquantas designare volumus, id est Drubetis Medilas Pretorich Panonin Gazanam Masclunis Tibis, quae coniungitur cum civitate Agmonia patriae Mysiae. Item ad aliam partem sunt civitates in ipsas Datias, id est Tema Tiviscum Gubali Zizis Bersovia Arcidaba Canonia Potula Bacaucis.” Ori toate localităţile înşirate de autor sunt în Banat sau pe drumul ce lega Drobeta de provinciile romane din Dacia: Drubetis: Drobeta, Panonin (Ad Pannonios, Teregova de astăzi), Pretorich (Praetorium: Mehadia),  Bersovia (Berzovia), Arcidaba (Arcidava: Vărădia), Bacaucis (Foieni), Zizis (Fârliug), Agmonia (Zăvoi), etc., deci cel mai probabil este acelaşi Bubali din Banat.
• În sfârşit o căutare în lista oraşelor publicată de Pricopius Caesariensis în „De aedificiis” cartea a IV-a, partea a 3-a,  cap. 7-11, Tracia, Haemimont şi Moesia, nu scoate la iveală niciun Caput Bovis.

Un fel de recenzie: „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc” (I) de Săndel Dumitru

Cartea "Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc"

Hotărât lucru apariţia unei lucrări despre istoria oraşului Galaţi, nu poate fi decât un eveniment publicistic pentru gălăţeni. Apărută la Editura Istros a Muzeului Brăilei în 2012, lucrarea „Galaţiul, aşa cum mi-l amintesc” (I), scrisă de Săndel Dumitru, aduce în prim plan câteva controverse ale istoriei noastre locale. Fără a avea o structură bine organizată şi fără a urmări fidel o cronologie, cartea domnului Dumitru face lungi incursiuni în bibliografia de specialitate, în special în cartea lui Paul Păltânea "Istoria oraşului Galati: de la origini pană în 1918”, la care adaugă descrieri proprii extrase din imaginile de epocă, sau din textele referitoare la Galaţi din izvoare diverse, începând de la cronicari şi terminând cu presa actuală locală.

O serie întreagă de probleme ridicate în cartea domnului Dumitru se cer însă a fi reaşezate şi regândite, ele fiind doar simple speculaţii fără o bază reala şi care pot induce confuzie printre cititori şi stupoare printre specialişti. Voi încerca să analizez unele din aceste afirmaţii din cartea domnului Dumitru, nu din dorinţa de a deschide o polemică, ci mai degrabă un dialog, la care invit şi alte persoane să-şi expună punctul de vedere în dorinţa de a lămuri unele aspecte ale istoriei noastre locale mai vechi sau mai noi.

Braţul Dunării care lega Galaţii de Histria prin Dinogeţia. (pag.17)

„Nu în ultimul rând trebuie avută în vedere chiar ipoteza existenţei unui braţ al Dunării, care lega Galaţii de Histria prin Dinogeţia, braţ astăzi colmatat. Fără această ipoteză admisă Histria nu avea rost să existe şi atunci cele trei localităţi, Histria, Dinogeţia şi Galaţi, jucau rolul comercial şi militar cel mai important pentru intrarea pe primul braţ navigabil al gurilor Dunării. Şi astfel cred că o altă perspectivă istorică trebuie să cuprindă cercetarea istoriei Galaţiului, în faza lui de apariţie.”

Ori ideea domnului Dumitru nu este nouă şi a fost expusă pe larg de alţi pasionaţi ai istoriei. Unul din ei, lingvistul Sorin Olteanu, a tratat subiectul pe larg în lucrarea sa "Delta Dunării la autorii antici". 

La timpul potrivit, în 2010, am demontat cu argumente ştiinţifice eroarea de amplasare a unui traiect al Dunării printr-o zona în care ea n-a curs niciodată, doar din dorinţa de a fi mai aproape de afirmaţiile autorilor antici privind amplasarea Histriei şi a insulei Peuke.

Harta judeţului Tulcea

Acum este cazul să ne ocupăm şi de teoria dlui. Săndel Dumitru, care mută acest braţ al Dunării chiar mai sus de Noviodunum şi anume la Dinogeţia. O privire aruncată pe o hartă a judeţului Tulcea pe care sunt marcate şi altitudinile ne lămureşte că între Galaţi şi Mahmudia, fluviul nu a avut altă cale de acces spre mare, tot malul sudic fiind mult mai înălţat decât cel nordic. Aşadar cota la care se află fluviul este net inferioară traseului propus atât de Săndel Dunitru cât şi de Sorin Olteanu. Între Valea Sorniacului, râu afluent al Dunării, deci spre Dinogeţia şi Valea Taiţii, râu afluent al Lacului Babadag din Complexul lagunar Razelm Sinoe, se interpune şaua apelor de la Dealul Teilor.

Harta nordului Dobrogei cu traseul apelor curgatoare.

Dacă facem apel la hărţi mai moderne, elaborate cu tehnologii digitale de scanare a suprafeţei terestre cu ajutorul sateliţilor vom constata că un astfel de traseu, evident de altfel pentru cei care cunosc cât de căt relieful Dobrogei de nord, este o fantezie fără acoperire ştiinţifică.

Harta altimetrica a noedului Dobrogei prin tehnologia GIS.

În concluzie nu a existat nici măcar în antichitate un braţ al Dunării care să treacă pe traseul propus de domnul Dumitru: Dinogeţia- Histria.

Parcul Carol: glorie şi decădere (I).

Pe o hartă a oraşului Galaţi din 1908 elaborată de George Atanasiu „conductor de lucrări publice”, strada Domnească ţinea de la Piaţa Regală până la Grădina Publică, mai precis în Piaţa Ştefan cel Mare, de unde se continua cu strada Calea Bârladului, până în apropierea liniei de cale ferată, unde cotea brusc spre vest urcând paralel cu linia până în strada Traian.

Locul viran între calea ferată şi stradă era proprietatea unui localnic pe nume Aslan, despre care nu ştim mare lucru, numele fiind frecvent în ţările române şi des întâlnit în genealogia familiilor boiereşti moldovene, dar şi printre negustorii turci şi armeni. Cert este însă faptul că Aslan a cedat terenul comunităţii gălăţene, care a înfiinţat aici un parc, probabil după 1908, fiindcă el nu apare în planul lui Atanasiu.

În 1914 în parc se montează un monument dedicat eroilor români căzuţi în luptele cu polonezii de la Constanglia din 3/15 iulie 1863 despre care am scris aici. După cum se observă din singura fotografie a monumentului existentă, pe o coloana din marmura albă de 9 metri se afla amplasată o acvilă cu aripile larg desfăcute care ţinea în cioc o cruce. Lucrarea fusese comandată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza unui sculptor gălăţean Vasile Scutari, contra sumei de 1200 de galbeni, dar abdicarea lui Cuza a făcut să se tergiverseze amplasare monumentului.

Monumentul Costanglia
din Parcul Carol din Galaţi

Numele de Vasile Scutari este trecut în toate documentele întâlnite de mine, deşi de fapt este vorba de grecul Vassilios Scutaris, autor a numeroase monumente funerare ale membrilor comunităţii greceşti din Moldova, în special Iaşi şi Galaţi, dar şi a monumentului funerar al lui Vasile N. Cantacuzino din curtea Bisericii din Hoiseşti, judetul Iaşi, precum şi a bustului poetului, avocatului, politicianului ieşean Ioan Ianov, amplasat în fata Teatrului National din Iaşi. Vassilios a lucrat o perioadă la Galaţi, apoi îl găsim semnat pe numeroase monumente funerare din Iaşi, probabil se mutase acolo unde avea atelier fratele său Salvador (1880-1932). Acesta din urmă este autorul unui monument al eroilor din Marele Război, amplasat în curtea Bisericii Sfinţii Apostoli din satul Păun, comuna Gârbova, judeţul Iaşi, ridicat in memoria soldaţilor Regimentului 5 Vânători.

Fraţii Scutaris, Vassilios şi Salvador erau originari din Tinos, o insula din Marea Egee, din arhipelagul Cicladelor, loc de origine al multor artişti greci, specializaţi în sculptura în marmură, care la sfârşitul secolului al XIX-lea au venit în România, unde găseau de lucru cu uşurinţă. Astfel semnătura lui Vasile Scutaris este regăsită pe multe monumente funerare din Galaţi, Brăila, Tulcea şi Iaşi, cea a lui Salvador mai mult în zona Iaşi, Renieris apare semnat pe multe monumente din Galaţi, Brăila şi Tulcea, Colios (Kolios) semnează lucări la Galaţi, Constanţa şi Mangalia, Laludis, Lampaditis si Valaquas la Bucureşti.

Scutaris (şi nu Scutaru, cum scrie pe site-ul Direcţiei Judeţene de Cultură Galaţi), mai are o lucrare în Galaţi ridicată în cinstea eroilor Corpului de Armată nr. 14, căzuti în Războiul de Independenţă din 1877-1878, care se află amplasat în curtea Şcolii Generale nr. 2 de pe strada Regiment 11 Siret. Cred că Scutaris este şi autorul unui monument pe care-l cunosc din copilărie, atunci când împreună cu prietenul meu Adrian, mergea la cimitirul Eternitatea, la mormântul bunicului său Barba Ianis, situat în sectorul eroilor greci. 

Monumentul eroilor greci
din Cimitirul Eternitatea din Galaţi

Botezat de acelaşi "site de cultură” al Direcţiei Judeţene de Cultură Galaţi: „Monumentul grecilor”, obeliscul ridicat în memoria eroilor greci care s-au jertfit în primul război mondial, seamănă leit cu Monumentul Costanglia. Acelaşi soclu paralelipipedic, aceiaşi coloană din marmură albă de Penteli, din care s-au lucrat coloanele templelor de pe  Acropole, aceeaşi acvilă în vârful coloanei, tipar pe care-l găsim aproape la fel şi pe Monumentul eroilor din 1916-1918 din Tg. Bujor, unde coloana este însă paralelipipedică.

Monumentul eroilor greci nu este semnat. Poate a fost, poate nu. Lucrarea pare a fi fost renovată destul de recent, în sensul curăţării marmurii care este de un alb strălucitor. Poate semnătura autorului a dispărut cu acea ocazie. Semnificativă este însă asemănarea cu Monumentul Costanglia, care ma face să presupun ca este aceeaşi mâna de artist grec, căci marmura era apanajul sculptorilor greci, aşa cum granitul era al celor italieni (Vinante, Peppi, Rocco, Vicenzo Fattorini, etc.).

Monumentul funerar Iancu Michailidi
autor V. Scutari
Cimitirul Eternitatea Galaţi.