Mulţumită penicilinei.. mă voi întoarce acasă! |
Victor Babeş a demonstrat în 1885, că dacă pe un mediu de cultură creşte un germene, el va împiedica prin substanţele pe care le secretă dezvoltarea altor germeni.
Prima aplicaţie clinică a acestui fenomen va
fi efectuată de Arnaldo Cantani la Padova în 1885, prin insuflarea terapeutică
în plămânii bolnavilor de tuberculoză a unor culturi mixte de bacterii numite bacterium termo. Bacilii Koch disparea din
spută fiind înlocuiţi de bacilii termo.
Carl Alois Filip Garré în 1887 a demonstrat
antagonismul bacterian folosind doua culturi bacteriene pe aceeaşi gelatină:
una cu Stafilococus Pyogenes, alta cu Bacillus flourescens, la distanţă de 3-15
mm una de alta. B. Fluorescens creştea mai repede şi prin substanţele pe care
le secreta, oprea dezvoltarea stafilococului.
Karl Gottfried Paul Döehle în 1889 a
demonstrat inhibarea unei colonii de bacili cărbunoşi împrăştiaţi pe o placă,
de inocularea în centrul placii Petri a unei culturi de Micrococus
Anthracotoxicus.
Toate aceste lucrări au adus o concepţie noua,
cea de antibioză, termen folosit de Jean
Antoine Villemin prima data în 1889, pentru a desemna antagonismul bacterian.
De la lucrările de laborator s-a trecut destul
de repede la terapia cu substanţe bacteriene a unor boli infecţioase. Astfel Theodor
Rumpf a pretins în 1893 că a vindecat bolnavi de febră tifoidă la Hamburg, administrându-le
în injecţii bacili piocianici.
Ivan Honl şi Jaroslav Bukovsky în 1899 au
folosit proteine extrase din culturi de B. Pyocianic pe ulcere infectate.
Rudolf Emmerich şi Oskar Low în 1899 au extras
din culturi de piocianic o substanţă bactericidă numită de ei pyocianază, toxică pentru bacilii tific, difteric, cărbunos şi
pentru stafilococ.
Georg Escherich în 1906 şi Alphonso Sonnenberg
în 1913 au experimentat utilizarea pyocianazei cu rezultate bune în: difteria
acută, portajul difteric, sinuzite, portaj de meningococ, angina Plaut Vincent
şi altele.
Jean Paul Rappin a descoperit că filtratul din
cultura de B. Subtilis, dar şi cele din culturi de B. Mesentericus şi B. Megatherium, produc inhibarea puternică a culturilor de B. Tuberculosis.
Albert Vaudremer a observat de asemenea că
Aspergillus fumigatus digera coloniile de bacil tuberculos şi a trecut la admninistrarea
de injecţii cu fumigacină la bolnavii tuberculoşi.
În 1909 medicul danez A. Schioetz a observat că un bolnav cu o angina
stafilococică, internat într-un salon cu bolnavi de difterie, din greşeală, nu a contractat
difteria. Bazat pe aceasta observaţie el a tratat şi chiar a reuşit
sterilizarea purtătorilor de bacili difterici pulverizându-le culturi de
stafilococ în faringe.
Experimente similare au avut loc şi cu B.
Friedlander în difterie, sau pneumococ în infecţiile cu meningococ.
Cel mai clasic exemplu este cel al lui
Metchinicoff care a sugerat terapia infecţiilor intestinale prin administrarea
unor germeni saprofiţi, cum ar fi B. Acidophilus.
Newman în 1915 a tratat infecţiile urinare
vezicale prin inoculare în vezică a bacililor lactici.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea sunt descoperite primele antibiotice.
Gosio va obţine în 1896 primul antibiotic
dintr-un mucegai de tip Penicillium, numit acid
mycophenilic.
M. Nicolle va demostra în 1907 că B. Subtilis
produce o substanţă antibiotică.
Rudolf Lieske va dovedi în 1921 că actinomicetele
secretă substanţe antibiotice. Andre Gratia şi Sarah Dath în 1924 descoperă strepotrixul, iar Paul Kimmelsteil în 1924, H. Munch în 1925 şi F. Sartorius în 1924, obţin o substanţă cu rol antibiotic, care
va fi comercializată sub denumirea de Sentocym
în infecţiile urinare, fiind
sintetizată de bacilul cytoliticus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu