Triumful celei de-a treia armate

Poster Dizenteria Gallipoli

Bilanţul bătăliei de la Gallipoli

Statisticile privind pierderile aliaţilor în bătălia de la Gallipoli sunt diferite de la un autor la altul. Cea mai apropiată de realitate este cea a Ministerului de Război Britanic:

Naţionalitate	K.I.A.	W.I.A.	T.B.C.	W.F.	N.B.C.	Bolnavi	Decese boli:
Marea Britanie	20.108	49.758	76.118	26.054 34,2%	145.154	128.708	1881 1,46%
Australia	5833	19.441	27.239	7818 28,7%	29600	29000 ?	569
Noua Zeelandă	1909	4852		7385 2.51%	10206	10000	200
India	1285	3761	5544	1682 30.3%	?	?
Newfoundland	18	93	124	31 15%	?
Total Imperiu Britanic	29153	77903	116500	38.100 32.7%	200000- 250000	145154- 200000	2650
Franţa	7000	18000	27.000	?	?	20.000

• KIA: killed in action (morţi în luptă)
• WIA: wounded in actio (răniţi în luptă)
• TBC: total battle casualties (total pierderi în luptă)
• WF: war fatality (fatalitate %)
• NBC: Non battle casualties (pierderi în afara luptei).

Observăm că bolile au afectat la fel de mult combatanţii ca şi plăgile de război. Morţii înregistaţi de  Marea Bitanie în număr de 29.728 includ şi pe dei morţi prin dizenterie 881 (2,96%), sau altfel spus 46,83% din totalul deceselor prin boală s-ai datorat dizenteriei.

O sursă importantă de statistici este cea a Muzeului Războiului din Australia care se ocupă în special de pierderile ANZAC. Evoluţia lunară a pierderilor prin plăgi de război şi boli arata ca în tabelul de mai jos:

MONTH	KILLED IN ACTION	DIED OF WOUNDS	DIED OF DISEASE	TOTAL DEATHS
April 25-30	643	203	14	860
May	1805	469	24	2,298
June	265	199	9	473
July	143	113	46	302
August	2.054	532	80	2,666
September	145	163	91	399
October	82	84	115	281
November	295	184	120	599
December	50	46	124	220
January 1916	0	19	42	61
Totals	5,482	2,012	665	8,159
După	reevaluarea	datelor ANZAC	total morţi:	8,709

STUDIU DE CAZ: Regimentul Yeomanry (2 nd.Mounted Division), efectiv: 359 oameni, la care s-a ţinut o evidenţă strictă a mişcării trupei care s-a păstrat. 
Zile în peninsulă: 75, (18.08.1915-octombrie 1915), fără întăriri de la debarcare la evacuare

Total pierderi: 88%

Pierderi în luptă: 18,7%

K.I.A. (Ucişi în luptă): 58

M.I.A. (Disparuti în luptă): 2

D.O.W. (dispăruţi in razboi): 7

P.O.W. (prizonieri de razboi): 5, din care un decedat in captivitate

W.I.A. (Răniţi în luptă): 109, (30,4%)

Total pierderi: 167, (49%)

N.B.C. (pierderi în afara luptei): 134, (37,6%), din care 58 au necesitat evacuare (43,2%)

Dizenterie: 32, (23,9%), din care doar unul a revenit la regiment

Diaree: 16, (11,9%), din care 3 au revenit la regiment

Gastrită: 3

Gastro-enterita:1

Enterita: 3

Febra enterică: 3

Total cazuri de dizenterie/diaree: 58 (43% din pierderile în afara luptei)
Pirexie: 10

Infecţii cutanate: 10

Icter: 4

Febre fara diagnostic: 3

Debilitate (scădere puternica în greutate): 7

Alte boli: 22

• Dispepsie:2
• Atac reumatismal:2
• Carii dentare: 2
• Mialgii:2
• Abcese dentare:2
• Insolaţie:1
• Sinovită: 1
• Impetigo: 1
• Hernie:1
• Pleurezie;1
• Hernie:1
• Colica: 1
• Tonsilită:1
• Picior de tranşee: 1
• Luxaţie de gleznă: 1
• Nervi (?): 1
• Intoxicaţie a sângelui (?): 1

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: condiţiile de igienă

Există numeroase lucrări care tratează aspectele batăliei de la Gallipoli. Sacrificiul atâtor oameni nu a rămas neconsemnat, pe lângă monumente comemorative, cărţile de memorii ale combataţilor de ambele părţi constituie o adevărată comoară pentru cei care vor să înţeleagă ce s-a întâmplat în 1915. Cele mai accesibile sunt cele australiene, neo zeelandeze şi englezeşti, dar şi literatura turcă este plină de mărturii de război. Unele cercetări recente utilizând tehnologii de ultima oră cum ar fi GIS (Geographic Information System) au dus la descoperirea de morminte de soldaţi uitate de timp, dar şi la identificarea exactă a unor cote militare, fortificaţii, sau la delimitarea cu exactitate a zonelor supuse tirurilor de artilerie şi m-au ajutat să pun bazele analizei bataliei din 1915 şi a aspectelor ei medicale, cu accent în special pe cele de igienă aplicată şi de epidemiologie.
RELIEFUL

O privire aruncată asupra hărţii peninsulei Gallipoli ne arată clar că relieful a favorizat armata turcă, care a stăpânit pe toata durata campaniei punctele cele mai înalte de pe peninsulă. Deşi reţeaua de ape curgătoare este abundentă pe toata peninsula, forţele aliate au cucerit numai porţiuni de teren unde apa potabilă lipsea cu desăvârşire.

CLIMA

Dacă în timpul iernii regiunea este bântuită de furtuni şi ploi abundente, vara precipitaţiile sunt aproape absente, iar râurile din peninsulă seacă. Din aceste considerente localnicii foloseau rezervoare de apă în care adunau apa de ploaie pentru a o putea folosi în perioadele de secetă. Majoritatea acestor rezervoare au rămas însă în mâinile turcilor, iar cele cucerite de aliaţi s-au epuizat rapid.

Hartă GIS a peninsulei Gallipoli Canakkale după Ayhan Saglam, Turcia

Regimul termic pr toata perioada bătăliei a fost cel de pe litoralul Mării Egee în lunile de vară, adică cald, uneori sufocant de cald. Căldura a determinat trupele să stea în tranşee dezbrăcate şi a favorizat înmulţirea muştelor şi a viespilor. Nu au lipsit însă ploi torenţiale care au transformat noroaiele din tranşee în calvarul ocupanţilor.

APROVIZIONAREA CU APĂ

Cărăuş Sich transportând apă pe linia frontului .
(foto Nzetc.org)

Lipsa apei a constituit o mare problemă pentru aliaţi pe timpul batăliei de la Gallipoli. Absenţa unor surse de apă potabilă în apropiere în cantităţi suficiente a facut ca aceasta să fie adusă tocmai din Egipt, de la Alexandria, cu vapoarele cisternă, de la peste 1500 de kilometri. În largul mării, departe de obuzele turceşti apa era pompată în barje, care erau îndreptate spre ţărm şi golite manual, mai ales noaptea pentru a fi ferite de tirul otoman. Apa pompată din barje ajungea în rezervoare de pe ţărm unde era depozitată şi de unde era transportată pe linia frontului cu catâri şi pe urmă de cărauşi indieni, pe sub focul infanteriei turceşti. 

Au fost situaţii când barjele au fost scufundate de tirul artileriei, sau perforate de schije, iar apa de mare s-a amestecat cu apa dulce. Din aceste considerente pe toata perioada bătăliei apa potabilă a fost raţionalizată la 2 litri pe zi de soldat şi ofiţer. Chiar şi aşa în perioadele de caniculă era total insuficientă. De cele mai multe ori apa era imposibil de băut ca atare. Nu ştim sursa de apa folosită în Egipt şi nici ce calităţi avea, dar transportată pe mare câteva zile, la temperaturi caniculare, manipulată de multe ori şi depozitată la soare, apa devene improprie pentru băut, ba chiar periculoasă. Cel mai frecvent aliaţii o foloseau pentru ceai, fierbând întrega cantitate primită şi consumând ceai, cu care uneori se şi bărbiereau. Din păcate fiertul apei era imposibil în tranşeele de pe linia frontului şi determina soldaţii să o bea ca atare. Apa a fost astfel una din căile de transmitere a infecţiilor hidrice dintre cele mai importante.

ALIMENTELE

Alimentaţia soldaţilor pe frontul de la Gallipoli a fost deficitară cel puţin în prima parte a bătăliei. Raţia zilnică a soldaţilor includea ceai cu gem dimineaţa, biscuiţi marinăreşti şi conserve din carne de vită la prânz şi gem cu biscuiţi seara. Rareori s-a putut găti carne de vită adusă cu vasele de aprovizionare, dar şi aceasta era de obicei sărată, carnea proaspătă fiind uşor alterabilă din cauza căldurii. În a doua parte a campaniei soldaţii au primit şi pâine, dar aşa cum au ironizat mai târziu ofiţerii ANZAC, meniul principal de la Gallipoli era constituit din bread and jam. 

Bread and jam
(foto Nzetc.org)

Oricum toate alimentele fiind conservate fie în sare, fie în zahăr necesitau lichide multe de băut, fapt ce accentua setea. Mai târziu ofiţerii au început să se aprovizioneze contra cost şi uzând de gradele lor, de pe navele de linie, în special cu brânză şi bacon. Fructele au lipsit cu desăvârşire, la fel şi legumele proaspete pe toată durata conflictului.

CONDIŢIILE DE IGIENĂ

Distanţa de la linia frontului păna la locul de debarcare a fost tot timpul mică, astfel că trupele retrase la odihnă din linia întâi puteau să se spele în mare. Noapte de noapte, sute de soldati aliaţi se bălăceau pe tăcute în apa mării răcorindu-se de căldura de peste zi. Din păcate pentru perioade mari de timp aceasta a fost singura modalitate în care s-au putut spăla. De spălatul pe mâini sau de schimbatul uniformelor nici n-a putut fi vorba. Dacă pentru ofiţerii din comandamente s-au putut face latrine, pentru soldaţii din tranşee acest lucru a fost imposibil. Se alegea un colţ mai ferit dintr-o tranşee unde combatanţii îşi făceau nevoile. Cel mai dificil era pentru bolnavii cu diaree şi dizenterie până erau evacuaţi spre navele spital. Adesea aceştia erau lasaţi să zacă în propriile excremente.

Cadavrele celor căzuţi în luptă au rămas în no man’s land zile în şir. Primul armistiţiu pentru ridicarea cadavrelor a avut loc la 24 mai 1915, la mai bine de o lună de la debarcare. 

Adunarea morţilor.
(foto Nzetc.org)

Transformate în cuiburi larvare de muşte, cadavrele sunt îngropate în viteză în pământul peninsulei. Unele sunt lăsate pe parapetul tranşeelor, căci orice tentativă de a le recupera poate costa viaţa unui soldat. Ambele tabere au lunetişti care vânează combatanţii din tabăra opusă în special ofiţerii, astfel că distinşii comandanţi umblă dezbrăcaţi de la brâu în sus. Se sapă şanţuri adânci de comunicaţie între tranşee şi punctele de comandă prin care să poată trece catârii cu alimente, apă, muniţie şi prin care să se poată evacua răniţii. La evacuare unul dintre ofiteri exclamă: arăt ca o hazna şi put ca un cimitir.

INSECTELE

Una din cele mai mari pacoste abătută peste soldaţii din tranşee sunt muştele. Milioane de muşte de cadavru fac viaţa imposibilă luptătorilor ambelor tabere. Muştele contaminează tot, apa, alimentele, se aşează pe orice gamelă, lingură sau cană, venind de pe excrementele împraştiate peste tot sau de pe cadavrele neridicate. Soldaţii fac corturi din foaie de cort pentru a se păzi de atacul acestora şi de cel al viespilor şi bărzăunilor, dar protejarea în acest fel este practic imposibilă în linia întâi. Muştele infectează orice rană cât de mică şi pînă ajung pe navele spital răniţii sunt dejă în stare critică.

SERVICIILE MEDICALE

Răniţii şi bolnavii sunt adusi pe braţe pe plajele de debarcare unde până la evacuare sunt îngrijiţi în corturi de medici militari şi câteva surori de caritate. Cei care scapă pâna noaptea sunt evacuaţi la bordul navelor spital din larg, cu ajutorul ambarcaţiunilor locale, sub tirul artileriei turceşti. Pe navele spital într-o căldură sufocantă răniţii sunt operaţi. Cei care mor sunt înveliţi în steagul patriei din care provin şi cu un sac de cărbuni legat de picioare, sunt aruncaţi în mare după ritualul marinaresc al îngropării pe mare. Când sunt pline de răniti şi de bolnavi navele spital se intorc în Egipt şi bolnavii sunt transferaţi pe uscat. 

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: bătălia terestră

Plajele de debarcare de la Gallipoli.

Eşecul campaniei navale a determinat luarea în calcul a posibilitaţii trupelor terestre de a debarca şi de a curăţi ţărmurile Mării Marmara de apărătorii turci, dar mai ales de artileria şi barajele de mine care ţineau pe loc marşul biruitor spre Istambul al navelor engleze. La 25 aprilie 1915 sub acoperirea unui puternic foc de artilerie al flotei britanice şi franceze trupele aliate încep debarcarea în peninsula Gallipoli. Vârful peninsulei, Capul Helles, este abordat prin 5 plaje de debarcare S,V,W,X,Y de trupe adunate din tot imperiul britanic. Găsim regimente englezeşti, galeze, irlandeze, scoţiene, indiene, dar şi trupe Gurka din Nepal, sau un regiment de voluntari din Palestina. Corpul expediţionar australian şi neozeelandez ANZAC (Australian and New Zeeland Army Corp) debarcă pe plaja Z în încercarea de a tăia peninsula la baza ei şi a încercui trupele otomale ca într-un cleşte.

Forţele aliate au în faţa lor trupele turceşti sub comanda lui Mustafa Kemal, (cel care va deveni ulterior primul preşedinte al Turciei moderne) şi o armata otomană experimentată în războaiele balcanice, şcolită de ofiţeri prusaci şi echipată de industria germană cu tunuri Krupp, mitraliere MG 08 şi carabine Mauser. Riposta aparătorilor turci va fi pe măsura patriotismului lor la care facea apel Kemal Atatürk: „Nu vă ordon să luptaţi, vă ordon să muriţi. În timpul cât voi veţi muri alţi soldaţi şi alţi comandanţi vor veni şi vă vor lua locul”. 

Plajele de debarcare vor fi acoperite cu cadavrele aliaţilor, iar pantele dealurilor de pe peninsula de cadavrele apărătorilor. Unele regimente turceşti rămase fără muniţie atacă la baionetă, altele dispar în luptă cu totul, cum ar fi celebrul regiment 57, în memoria căruia armata turca modernă n-a mai numit niciodata alt regiment cu acest număr, sau la fel de celebrul regiment Norfolk dispărut în totalitate (şi despre care se speculează de către fanii UFO că ar fi fost răpit de un OZN).

Atacurile succesive asupra localităţii Krithia sunt oprite la câţiva kilometri de plajele de debarcare, iar progresele trupelor ANZAC sunt îngropate sub un morman de cadavre. Deşi aliaţii suplimentează cu trupe frontul, nu se fac progrese semnificative şi pierderile de ambele părţi sunt foarte mari. În august aliaţii sprijina forţele australiene printr-o debarcare nouă la Suvla. Ambele forţe beligerante se îngroapă în tranşee şi pe măsură ce sunt aduse forţe noi de-o parte sau de alta se declanşează atacuri sângeroase. Războiul devine unul de tranşee, cu baraje de artilerie, atacuri de ambele părţi, acte de eroism de o parte şi de alta. În octombrie este clar deja că ofensiva bate pasul pe loc şi se decide retragerea trupelor aliate. Evacuarea se va întinde pâna la Crăciunul 1915 şi este studiată şi acum în marile academii militare ale lumii ca un mare succes militar, alături de alta evacuare reuşită, cea de la Dunquerque din 1940.

Pierderile de ambele părţi sunt imense: 400.000 de morţi şi răniţi, mai precis aliaţii au 44000 morţi şi 97.000 răniţi, turcii au 87.000 morţi şi 165.000 răniţi. Pentru turci cei prăpădiţi în bătalie devin martiri ai neamului şi numeroase monumente le cinstesc memoria. Ziua de 25 aprilie este ANZAC day în tot Commonwealth-ul în special în Noua Zeelanda şi Australia şi mii de excursionişti vin în Turcia la mormintele strămoşilor. Întreaga zona de conflict este un memorial în aer liber cu zeci de cimitire şi monumente şi a fost conservata impecabil de statul turc, care a refăcut tranşee, baterii de artilerie şi amplasamente militare.

Cimitirul de la plaja de debarcare ANZAC  (după Perthnow.com.au).

Aspecte medicale ale bătăliei de la Gallipoli: cadrul general

La şfârşitul acestei luni se împlinesc 97 de ani de când Turcia a luat decizia de a se alătura forţelor Puterilor Centrale în primul război mondial. Intrarea Turciei în conflict a provocat noi probleme Aliaţilor împotmoliţi în tranşeele Europei. Calea spre Rusia fusese asftel închisă definitiv şi prin Marea Neagră, după ce Kaiserliche Marine închisese drumurile prin Marea Baltică.

La scurtă vreme Rusia, apoi Franţa şi Marea Britanie vor declara război Turciei. Mobilizând o armata uriaşă de aproape un milion de oameni, turcii deschid un al doilea front în Caucaz şi în Mesopotamia. Faptul că armenii se aliază cu ruşii în lupta împotriva turcilor determină din partea otomanilor luarea de măsuri dure, constând în deportarea a peste doua milioane de armeni, deportare care ulterior generează în masacre în care mor aproape un milion de armeni.

Pentru scoaterea Turciei din război la nivelul comandamentului armatei britanice se realizează mai multe planuri de invazie a Turciei pentru cucerirea strâmtorilor Dardanele şi Bosfor închise de Turcia şi ocuparea Istambulului. Expediţia reuşită a unei flote aliate compuse din două crucişatoare engleze: HMS Indomitable şi HMS Indefatigable şi două cuirasate uşoare franceze: Suffren şi Vérité care pătrund în strâmtoarea Dardanele în noiembrie 1914 fără să întâmpine o rezistenţă foarte mare în timp ce bombardează forturile turceşti, le dă speranţe englezilor că drumul pâna la capitala Turciei va fi ca o plimbare pe un vas de croazieră.

Nu ştiu nici trupele franceze nici cele engleze că strâmtoarea este ferecată de peste 10 baraje de mine subacvatice de producţie germană, la care se adaugă o plasă antisubmarin, o noutate pentru acea perioadă. Dar cea mai formidabila putere de foc se concentreaza pe uscat, atât în forturile care străjuiesc ca nişte pioni de şah malurile Dardanelelor cât şi în unităţile de artilerie mobile ascunse bine printre colinele acoperite cu vii şi livezi de măslini. Un nou raid al marinei britanice de asta dată în februarie 1915 îl face pe amiralul britanic Sir Hamilton Carden să trimită o telegramă primului lord al amiralităţii Winston Churcill în care-l anunţă că în 14 zile flota va ajunge la Istambul. Se va înşela cumplit, Istabulul „it’s a Long Way to Tiperrary”.

Amplasamentele artileriei turceşti în strâmtoarea Dardanele în 1915