Dinogetia II

Cercetările arheologice efectuate în numeroase campanii anuale au dus la descoperirea unei părți modeste din perimetrul cetății. Cea mai recentă campanie din 2012 desfășurată sub conducerea arheologului Alexandru Barnea a adus date în plus privind evoluția cetății. Astfel sub un strat vegetal de 30 cm de culoare neagră, în care se găsesc amestecate numeroase oase și resturi de ceramică, se găsește un strat de cenușă de 40 cm rezultată din incendiile devastatoare din Evul Mediu timpuriu, cînd hoardele migratoare au pustiit cetatea. Și în acest strat sunt numeroase resturi ceramice și oase de animale. Din ce am găsit eu în periegheza săpată de arheologi în ambele straturi superficiale oasele sunt de ovine-caprine și foarte rar de vită. 

Urmează stratul cu resturi de elemente ceramice romane și bizantine, pietre fasonate din construcțiile romane, care a fost nivelat la reconstrucția cetății de către bizantini, cu o grosime variabilă de pînă la 1 metru. Pe acest strat se descoperă an de an bordee de locuire cu pereți din piatră și lut, construiți pe o structură de lemn formată din stîlpi și bîrne. Sub acest strat este stratul de bază roman, format din pietre provenite de la construcții, țigle și spărturi de tuburi de apeducte, resturi de ceramică decorată. 

După cum vedem din schița săpăturilor arheologice, investigațtia s-a orientat în special asupra edificiilor mai importante din cetate: locuința comandantului, praetorium, biserica paleocreștină din secolele V-VI, sau biserica bizantină din secolele XI-XII. Dinogetia mai are multe taine ascunse și va oferi surprize mari în viitor. Din pacate teritoriul foarte mare al rezervației este lăsat în admnistrarea unui sigur om, fiul primului paznic al cetății, care face și el ce poate, adică puțin. Buruienile cît casa, pănășița de baltă care crește mai repede decît poate fi tăiată, ploile și zăpezile abundente din ultimii ani au dus la degradarea sitului. Odată acoperite cu un șopron metalic care le proteja de intemperii, termele sunt acum în bătaia ploii. Țară săracă, România nu-și poate proteja corespunzător patrimoniul și nici nu poate să-l conserve. Mai bine asfaltăm și facem săli de sport în sate unde nu are cine să le folosescă, decât să ne protejăm istoria, mai veche decât a multor popoare europene.

Galaţiul oraş roman

De ce au considerat romanii regiunea din jurul Galaţiului atât de importantă încât să construiască aici un castru şi mai multe aşezări în spaţiul protejat de Valul lui Traian? Cred că din raţiuni strategice. Să ne întoarcem „la izvoare”, mai precis la Herodot care ne spune în Istoriile sale la paragraful 89:

Darius după ce l-a răsplătit pe Mandrocles*, a trecut în Europa, ordonând în acelaşi timp ionienilor să intre în Pontul Euxin şi să navigheze la gurile Istrului. Acolo el a cerut să se ridice un pod peste fluviu şi să aştepte venirea lui. Ionienii, aeolienii şi helespontienii au fost naţionalitaţile care i-au furnizat comanda vaselor sale. Deci flota a depăşit insulele Cyneene, a ajuns la Istru şi a urcat pe râu până în punctul în care canalele lui se separă la distanţă de două zile de călătorie pe mare, la cotul şuvoiului .

(*grec samian, din Samos, care a construit pentru Darius un pod peste Bosfor). 
Am afirmat aici că dacă ne uităm pe o hartă a cursului Dunării „cotul şuvoiului” nu poate fi altul decât Cotul Pisicii, afirmaţie care i-a făcut pe unii partizani ai amplasarii podului la Noviodunum (Isaccea de astăzi) să mă privească chiorâş, deşi eu nu am negat existenţa podului lui Mandocles acolo, ba chiar am şi publicat mai multe hărţi istorice cu diferite poduri peste Dunăre în zona Isaccei. De ce acolo? Pentru că dacă aş fi pers, grec, sau roman şi aş călători pe Istru de la Pontul Euxin în amonte, nu aş avea unde acosta pe malul nordic al fluviului. De la gurile fluviului şi până la Noviodunum exista numai deltă, baltă, mlaştină improprie unei debarcări si mai ales unui marş al trupelor. Primul teren ceva mai înalt de pe malul nordic este cel de la Cartal (Orlovca), sat din Basarabia de sud, în prezent înglobat în Ucraina. Pe platforma sa la 21 metri deasupra nivelului apei, celţii galaţi în drumul lor spre Anatolia au întemeiat o asezare fortificată, considerată de istorici a fi localizarea cetăţii antice Aliobrix.  Mai la nord şi mai în amonte de Cartal un alt loc de debarcare ar fi actualul Reni. Nici Cartal, nici Reni, nu îndeplinesc condiţiile unui loc de debarcare a unui corp expeditionar: ca să treci spre Dacia trebuie să străbaţi băltile şi lacurile din sudul Basarabiei (Lacul Cartal, Lacul Cahul) şi mai apoi Prutul pe care nu trebuie să ni-l închipuim cum arată acum, închis între diguri, ci terminându-se într-o deltă care cuprindea şi Brateşul şi Lacul Beleu. Ori cred ca o debarcare la Cartal, cum a fost cea a perşilor lui Darius, putea fi utilă într-o expediţie împotriva sciţilor de la nord de Istru şi de Pontul Euxin şi mai putin spre Dacia.
Dacă eşti Traian şi ai studiat arta militară cum a studiat-o împăratul Romei, dar mai ales ai şi practicat-o în batăliile cu germanii de pe Rin, vei face capul de pod în amonte de Prut şi anume pe primul promotoriu mai înalt, unde se termina în Istru platforma Covurluiului, adică la Galaţi. Pe aici vor trece trupele romane în 105-106 îndreptându-se spre Transilvania pe malul Siretului şi arzând în calea lor toate cetăţile dacice întâlnite. Vor cădea în spatele armatei lui Decebal întrând în inima Daciei prin Oituz.