Infecțiile nosocomiale;.Partea a VII a: epidemiologul

Rar mi-a fost să aud din gura unui politician o prostie mai mare decât cea spusă recent de viceprim-ministrul Vasile Dâncu. 
O să spuneți că Dâncu nu mai este politician și că e tehnocrat, dar eu am să vă răspund că: lupul își schimbă părul, nu și năravul. 
Nu poți sta 20 de ani membru P.S.D., 4 ani ministrul informațiilor publice în guvernul Năstase, 4 ani europarlamentar P.S.D. și acum să devii tehnocrat. Vorba Pieței Universității: 
Cine-a stat cinci ani la ruși
Nu poate gândi ca Bush.
Dar să revenim la prostie: într-un interviu recent , după ce-l ridică în slăvi pe ministrul demisionar P. A. Cadariu, Dâncu rezolvă din condei toate problemele sănatății: rectificări de buget, programe de pregătire a personalului și deblocarea unui sistem de finanțare pentru specialități care nu exista în acest moment inclusiv epidemiolog. 
Dâncu, vasăzică Guvernul, va desfășura un program rapid de pregătire a epidemiologilor. Așa ca la școala de șoferi, înveți ceva de pe regulamente, dai sala, apoi dacă treci de sală poți să dai și poligonul, sau poate ieși direct la traseu.
Reamintesc celor care nu știu că epidemiologia este o specialitate medicală obținuta în urma unui concurs de rezidențiat și a unei pregătiri în specialitate pe o durata de 3 ani, pe baza unei curicule elaborate de Ministerul Sănătății.
Minister care habar n-are câți epidemiologi mai lucrează pe plantațiile sale. Cifra de 160 de epidemiologi care ar lucra în spitale  patriei aruncată de ministerul mai sus amintit mi se pare hazardată și aproximativă.

Pe site-ul Societății Române de Epidemiologie sunt înregistrați 141 de membri cotizanți, iar în raportul Ministerului Sănătății numit Evaluarea spitalelor, (de fapt evaluarea serviciilor de prevenire a infecțiilor nosocomiale), în 112 spitale cercetate au fost găsiți 113 epidemiologi, cu o frecvența între 1 și 4. 

Adică sunt spitale cu un epidemiolog și altele care au câte 4. Câte spitale au câte 4 epidemiologi nu ne spune nimeni, dar bănuim că sunt din centre universitare. Cum se împacă numărul de 4 epidemiologi într-un spital cu normativul de personal din anexa nr. I la Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 916/2006 este un mister și probabil o grămadă de pile.

Nu se spune nicăieri câte spitale din cele 425 NU AU NICIUN SINGUR EPIDEMIOLOG!

Părerea mea este că raportul pe care vi l-am anexat mai sus este toaletat, la mine în oraș eu sunt singurul epidemiolog de spital și în celelalte spitale nu exista medici de aceasta specialitate. 
În plus cred că în statisticele M.S. și ale colegiului Medicilor epidemiologi sunt considerați (numărați) și cei care nu practică epidemiologia ci sunt manageri de spital, lucrează la casele de asigurări de sănătate, sau în firme private, unele fără legătură cu epidemiologia. 

Până prin 1995 specialitatea se numea epidemiologie și boli transmisibile și multi infecționiști din generația mea figurează ca fiind și epidemiologi.

Faptul că din lipsa de epidemiologi Ordinul 916/2006 privind aprobarea Normelor referitoare la infecțiile nosocomiale deschide și posibilitatea ca alte specialități medicale să poată coordona un astfel de serviciu, a dus la banalizarea acestei activități importante și la neglijarea ei. Evaluarea M.S. amintită mai sus găsește în compartimentele C.P.C.I.N. (prevenire și combatere infecții nosocomiale) din spitale și alte categorii de medici:

• 41 medici de laborator
• 48 alți medici; (chirurg, urolog, ATI, internist, neonatolog, igienă, infecționist, nefrolog, ginecolog, pediatru, radioterapeut, sănătate publică, cardiolog). cu o frecvență între 1 și 7!

Probabil un chirurg între 2 operații, sau un ginecolog între 2 chiuretaje se ocupă (??!!) și de infecțiile nosocomiale, că doar e ca la fotbal, la epidemiologie se pricep toți.
Să recapitulăm:

1. avem spitale fără epidemiologi. (Majoritatea).
2. numărul epidemiologilor este insuficient.
3. plata personalului C.P.C.I.N. se face din fondurile spitalelor obținute în urma prestării de servicii medicale contractate cu casele de asigurări (vorba unei colege de la mine din spital: Ce ne tot freci cu clostridiumul ăsta, până una alta noi cei 10 medici de pe secții ținem pe spinarea noastră tot personalul, inclusiv pe voi).
4. epidemiologul este subordonat managerului
5. în 10 ani de la apariția ordinului privind infecțiile nosocomiale nu s-a ținut niciun curs de pregătire profesională pentru personal.
6. nu se folosește un program informatic unitar de supraveghere a tulpinilor bacteriene, al infecțiilor nosocomiale și al consumului de antibiotice.
7. nu există reglementată o piață libera a serviciilor de epidemiologie, O.M.S. 916/2006 specificând clar la Anexa 1:

3. Unitățile medico-sanitare care nu pot asigura activitatea de supraveghere şi control al infecțiilor nosocomiale cu personal, vor contracta serviciile specifice acestei structuri cu autoritatea de sănătate publică județeană sau a municipiului Bucureşti, care îşi asumă responsabilitatea profesională ori juridică, după caz, pentru serviciile contractate în prevenirea infecțiilor nosocomiale.

Adică dacă n-ai epidemiolog în spital contractează serviciile cu epidemiologul din Direcția de Sănătate Publică, că în definitiv doar el te poate controla!

Infecțiile nosocomiale: cauze. Partea I generalități

În mod normal atunci când vorbim de infecții nosocomiale ne referim la întregul lanț de îngrijiri acordate unui pacient: în cabinetele din ambulatoriu ale medicilor de familie, sau din cabinetele din policlinici, în cabinete de stomatologie, spitale, sau în cadrul îngrijirilor la domiciliu, etc. 
Expresia anglo-saxonă: Health Associated Infections (H.A.I.), infecții asociate îngrijirilor de sănătate este mai complexă decât abordarea clasică de infecții intraspitalicesti. Totuși rolul spitalului este primordial în epidemiologia infecțiilor nosocomiale, el fiind furnizorul majoritar atât al pacienților expuși la infecții cât și cel care oferă germeni plurirezistenți la mai multe antibiotice: Multiple Drug Resistent Bacteria (M.D.R.), de aceea mă voi apleca cu mai multă atenție asupra lui.
Evident spitalul este instituția care adună la un loc oameni bolnavi, personal de îngrijire, factori determinanți și favorizanți de apariție a unor infecții, dar toate abordările infecțiilor intraspitalicești din literatură suferă de analiza integrală a cauzelor care determina aceste îmbolnăviri și despre care publicul larg nu este informat. Dacă în lumea occidentală civilizată aceste abordări nu sunt necesare spitalele fiind în general amenajate la standarde de calitate indiscutabile, la noi problemele spitalelor sunt ignorate atât de autorități, de personalul care lucrează în ele, cât și de public și explodează numai în situații spectaculoase, când mizeria unui sistem anchilozat și nereformat iese la suprafață: Maternitatea Giulești, secția de Arși de la Spitalul Floreasca, răniții de la Colectiv, sugarii infectați cu E. coli din Argeș etc.