Ivan Stepanovici Mazepa şi Biserica Sf. Gheorghe

Ce se poate presupune mai departe despre soarta rămăşiţelor lui Ivan Stepanovici Mazepa este legat strict de istoria Bisericii Sf. Gheorghe. În 1881 s-a trecut la modernizarea oraşului şi toate mormintele din curtea bisericilor au fost mutate în cimitirul oraşului. Prin curtea bisericii care va fi pavată va trece o strada care va primi numele Mazepa şi care se va continua pe faleza superioară a Dunării prin faţa Bisericii Precista către strada Roşiori cu care se va uni, cam pe unde este acum Piaţa Ancora. Traseu acestei străzi ar fi cam pe unde este aleea de pe faleza din faţa Hotelului Faleza şi care se întindea cam până la restaurantul Pescarul, de unde cotea spre oraş din cauza Râpei.

Strada Mazepa fotografie din 1932 a dr. V. Trepke

Este posibil ca osemintele din curtea bisericii să fi fost mutate în cimitirul orăşenesc. În timpul copilăriei mele exista în Cimitirul Eternitatea un osuar în care se depuneau osemintele celor decedaţi şi dezgropaţi ulterior de familie sau de autorităţi. Osuarul se găsea în partea stângă a cimitirului, cam pe ultima alee, aproximativ pe direcţia Monumentului Eroilor din Primul Război Mondial. Cam prin 1962-63 când am văzut poate ultima oară acest osuar, el era sub forma unei bolte din piatră zidite prin a cărei uşă se vedeau teancuri de oase şi grămezi de cranii ale celor decedaţi, prilej pentru noi copiii de prin zona se ne înfioram de fiecare dată când le vedeam, mai ales primăvara de Paştele Blajinilor. Cred că osuarul a rămas până în anii ’70 în cimitirul gălăţean. Aşadar cred că osemintele hatmanului Mazepa din curtea Bisericii Sf. Gheorghe numai acolo puteau ajunge, teoria că prin taluzarea cu buldozerul a curţii bisericii ele ar fi putut ajunge în Dunăre, sau sub fundaţiile blocurilor de pe strada Aleea Mercur mi se pare o exagerare, chiar şi în 1962 când s-a înfaptuit nelegiuirea demolarii bisericii, oamenii erau totusi cu frica lui Dumnezeu şi dacă ar fi dezgropat oseminte le-ar fi transmis autorităţilor pentru reînhumare. Oricum aceasta ar fi fost a saptea înmormântare a nefericitului hatman căzăcesc.

Întorcându-ne la Mazepa unii autori cred că la 1881 s-a mutat numai placa de mormânt a hatmanului respectiv a lui Dereci-başa, osemintele rămânând in situ.  În 1932 cănd cercetatorul ucrainian V. Trepke vizitează Galaţiul după ce trecuse şi prin Bender, găseşte placa funerară în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe şi o fotografiază, dar la acea dată pe locul unde fusese mormântul era deja o stradă.

Grav avariată de cutremurul din 1940 biserica este aproape abandonată, mai ales că în 1944 o dată cu devastarea zonei portului de bombardamentele ruseşti este lovită de o bombă de aviaţie şi rămâne fără acoperiş. În furia lor de dupa 23 august 1944, germanii în retragere din faţa tancurilor ruseşti aflate la Prut dinamitează aproape toate clădirile importante din centrul oraşului devastând zona din jurul bisericii.

Abia la 10 ani de la capitularea Germaniei încep lucrări modeste de reparaţii, dar ele sunt tărăgânate până în 1959 când va fi închisă definitiv şi lăsată în paragină. În plina epoca stalinistă Marele Prieten de la Răsărit nu trebuia deranjat de prezenţa în Galaţi a unei biserici în care fusese îngropat cel mai mare duşman al Rusiei ţariste, aşa că după ce a fost lăsată în paragină, în 1962 s-a trecut la demolarea ei. Nu se cunosc decidenţii, ei doar se pot doar presupune. Constantin Dascălescu era pe atunci secretar cu problemele organizatorice ale P.M.R. Galaţi, dar un rol important în impunerea unui plan de sistematizare a oraşului si a zonei l-a avut şi Gheorghe Apostol, pe atunci membru C.C. al P.R.M. şi poate şi Gheorghiu Dej care trăise mulţi ani în Galaţi unde se şi însurase şi unde avea în grija socrilor cele doua fete ale sale.

Odată decisă demolarea bisericii s-a trecut la fapte. S-au pompat la fundaţie mai multe zile zeci de tone de apă (unii afirmă că era chiar apă de mare adusă cu cisterna), până zidurile au început să se taseze şi să crape şi fiindca ele nu cădeau, a fost adus un remorcher, turla bisericii a fost legata cu cabluri de oţel şi trasă de romorcher spre Dunăre până s-a prăbuşit. Locul a fost nivelat cu buldozerul şi pe urmă s-a construit un bloc, aflat acum în spatele Hotelului Vega. Dacă osemintele hatmanului Mazepa au rămas sau nu pe malul Dunării rămâne în continuare un mister. Copacii din zona verde a Aleii Mercur care au cam aceeaşi vârsta cu blocul îşi trag seva din oasele obosite şi chinuite ale marelui hatman al Ucrainei, Ivan Stepanovici Mazepa. Să-i fie ţărna uşoară!

Movila din spatele Hotelului Vega din Galaţi
unde a existat curtea Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi

Copacii din zona verde a blocurilor de pe Aleea Mercur,
din spate de la Hotel Vega (în fundal) îşi trag seva din hatmanul Ivan Stapanovici Mazepa.

Feţele multiple ale hatmanului Mazepa. Puţină istorie a Ucrainei.

Johanes Mazeppa
Cosaccorum Zaporoviensium Supremus Belli-Dux

Pentru a înţelege aspiraţiile de independenţă ale lui Mazepa trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria Ucrainei, aşa cum reiese ea din documentele actuale. Pe teritoriul dintre Nistru şi Don au existat în antichitate populaţii de sciţi si de sarmaţi. Coastele Mării Negre au fost colonizate de grecii care făcea comert cu popoarele locale. După apariţia Imperiului Roman, regiunile sudice ale Ucrainei au rămas sub influenţa romanilor si mai apoi a bizantinilor. Dar teritoriul aproximativ al Ucrainei de astăzi a fost la răscrucea marilor migraţii. Primul popor care a ocupat aceste teritorii de pe ambele maluri ale Niprului au fost slavii, urmaţi îndeaproape de o populaţie de origine turanică hazarii. Sub presiunea celorlalte popoare migratoare care au părăsit stepele Asiei în dorinţa de a pune stapânire pe comorile Romei, populaţia slavă din zona s-a organizat într-o forma statală cunoscuta în documentele medievale drept Rutenia („ţara rusilor”), care avea în centru Kievul, oraş situat pe ruta comercială dintre Marea Baltica şi Marea Neagra. Din Rutenia aveau să se desprindă în nord Rutenia albă (Belarus), Rutenia neagră şi cea roşie, seminţe pentru cnezate ulterioare care se vor aglomera în mai multe zone geografice: Volinia spre nord-vest, Podolia spre vest, Galiţia spre sud-vest, Kiev şi Poltava în centru. Teritoriile au fost creştinate la sfârşitul secolului X şi au avut între ele conflicte generate de dorinţe de hegemonie locală. Invazia mongolă de la sfârşitul secolului al XII-lea a distrus toate aceste mici nuclee de admnistraţie teritorială. Abia în secolul următor Polonia şi Lituania recuceresc pas cu pas teritoriile fostei Rutenii. Probabil denumirea de Ucraina (ţara de margine), provine din acesta perioadă, spre sud de cucerirea poloneză exista un no man’s land uriaş, bântuit de populaţii nomade, bulgari, tătari, hazari etc., organizaţi în grupuri, localizaţi în aşezări fortificate cu pari ascuţiţi, înconjurate de mlaştini şi bălţi aproape impenetrabile.

Expansiunea Polonie şi a Lituaniei care în 1569 formează împreună Uniunea de la Lublin va aduce în Ucraina noi populaţii colonizate de noi stăpâni: armeni, evrei, polonezi şi germani care vor înlocui populaţia autohtona în administraţie şi vor determina fuga spre sud a unor grupuri de oameni care nu doreau să ajunga iobagi pe moşiile nobililor polonezi. Acesti fugari cunoscuţi sub numele de  cazaci  din turcescul quzzaq: om liber, vor adopta un stil de viaţa seminomad, puternic influenţat de popoarele din jur, în special de tătari, dar spre deosebire de acestia vor rămâne creştini ortodocşi. Mare parte a nobilimii rutene este însă asimilată de regatul Poloniei şi de cel al Ungariei, devenind catolică, spre deosebire de ţărănime care va rămâne ortodoxă. Cazacii vor fi implicaţi in incursiuni împotriva tătarilor, turcilor, dar nu se vor sfii să prade şi aşezări din Moldova şi Valahia, ba chiar şi din Ucraina.

La jumatatea secolului al XVII lea sub presiunea cazacilor zaporojeni situaţi la sudul Ucrainei, Uniunea polono-lituaniană este nevoită să accepte independenţa teritoriilor cazace, care se pun sub protecţia Rusiei, de care o leagă atât tradiţiile cât şi religia comună. Prin tratatul de la Pereislav din 1654 ţarul Alexei I al Rusiei devine protectorul cazacilor de pe malul stâng al Niprului, care se organizează in hatmanat, condusi de un hatman cuvânt provenit din germanul Hauptmann, şef militar. Cazacii de pe malul drept vor mai avea însă de aşteptat. Prin tratatul de la Andrusovo din 1667 Podolia, Galiţia şi Volinia rămân sub suzeranitate poloneză, dar turcii cuceresc Podolia şi ulterior şi Kievul. Nimic nu pare a sta în faţa otomanilor care se îndreaptă spre Viena. Dar între Viena asediată de turci şi Rusia există mai multe obstacole: escadroanele cazacilor şi husarii polonezi. Războiul din vest dă posibilitate cazacilor să răsufle şi să-şi consolideze poziţiile strategice pe ambele maluri ale Niprului. Este perioada de glorie a Ucrainei în care se construiesc biserici şi palate, şcoli şi drumuri după modelul marilor civilizaţii apusene. Renaşterea şi umanismul îşi fac simţită prezenţa şi în stepele de la nord de Marea Neagră şi printre alte idei apare şi cea a independenţei faţă de Maica Rusie. Cazacii şi ucrainienii plăteau un preţ scump pentru protectoratul ţarist: birurile şi necesităţile armatei ţariste puse pe seama ţăranilor ucrainieni erau uriaşe, ca şi sacrificiile impuse de numeroasele intervenţii ale cazacilor în teritoriile tătare, moldovene sau chiar la sud de Dunăre. Din nemulţumirea maselor combinată cu ambiţia conducătorilor se va naşte ideea de independenţă faţă de Rusia pe care Ucraina o va plăti scump sute de ani de acum înainte.

Feţele multiple ale hatmanului Ivan Mazepa

Un cartier important din Galaţi şi un parc poartă numele hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa. Puţini sunt însă cei care ştiu câte ceva despre hatmanul în cauză şi cum a ajuns el să-şi dea numele unor locuri din Galaţi. A trecut vreodată Ivan Mazepa prin Galaţi? Nu există nici-o relatare în acest sens despre vreo vizita în târgul nostru a hatmanului în timpul vieţii. Chiar şi despre apariţia rămăşiţelor lui în Galaţi sunt multe controverse pe care le vom dezvolta pe viitor. Atunci cum a ajuns în plină perioadă de comunist naţionalist autohton un cartier şi apoi o clonă de-a lui să fie denumit Mazepa? N-avem cartiere cu denumiri istorice în Galaţi, cu excepţia Cartierului Siret, numit Dimitrie Cantemir şi apărut după anul 2000, care oricum este în alt judeţ. Şi atunci? În plină reconquista a valorilor naţionale de către comunişti cum a ajuns un hatman cazac, asimilat de ucrainieni drept erou naţional să fie naşul de botez al unui cartier de aproape 20000 de locuitori?

Răspunsul este din prostie. Habarnauţii din vremea lui nea Nicu n-aveau idee cine-i Mazepa şi ce-a învârtit el prin istorie, de cel urăsc ruşii şi de cel iubesc ucrainienii, aşa cum actualii habarnauţi din politica gălăţeană actuală cred şi acum că Mazepa e un loc de pus un garaj, eventual un nou supermarket, sau poate o mazetă.

S-o luăm metodic.

Ivan Stepanovici Mazepa s-a născut la 20 Martie 1639 în satul Mazepyntsi, aproape de Bila Tserkova, un oraş aflat pe ruta comercială Odesa- Kiev, la aproape 80 de km de capitala actuală a Ucrainei, într-o familie de mici nobili, destul de săraci. Stepan-Adam Mazepa şi soţia sa Maryna s-au străduit să ofere tânărului Ivan o educaţie conformă rangului său, aşa că dupa ce a învăţat să scrie şi să citescă după cărţile din casa părintească, viitorul hatman a fost trimis la Colegiul Mohyla din Kiev, (actuala Universitate Naţională a Ucrainei), iar mai apoi la Colegiul Iezuit din Varşovia. Erau timpuri tulburi pentru Ucraina care încă nu era organizată ca stat, interesele Rusiei, Poloniei, Suediei şi ale Turciei prin tătari făceau legea în acest teritoriu. Nu se ştie dacă pe timpul educaţiei primite la iezuiţi Mazepa a îmbraţişat religia catolică aşa cum este acuzat el astăzi de biserica ortodoxă rusă, cert este că apropierea de cultura catolică a fost în avantajul său atunci cănd a fost primit paj al regelui Poloniei, Jan Cazimir al II lea, Vasa. Viaţa la curtea regală polonă plină de intrigi, turnătorii şi aventuri cu domnişoare de onoare sau neveste de nobili plictisite, nu i-a fost străină junelui Mazepa, care a profitat din plin de ea. Probabil pentru a stinge pornirile juvenale ale mânzului Mazepa, regele se decide să-l trimită în Olanda pentru a învăţa de la ofiţerii din oraşul Deventer, arta artileriei şi noile invenţii legate de manufacturi care înfloriseră în Tările de Jos. Între 1659-1663, Mazepa vizitează Olanda, Franţa, Germania, Italia, învăţând binişor limba din aceste ţări, fapt ce îi va fi de folos mai apoi ca diplomat. Pe lângă polonă, cazacă, rusă învăţase la iezuiţi limba latină, aşa că la întoarcerea la Varşovia devine scutier regal şi în acestă calitate primeşte mai multe misiuni diplomatice pe lângă hatmanii cazaci. Dar traiul la curtea regelui Poloniei are şi părţi bune şi părţi rele: femeile, distracţia şi belelele nu par să-l ocolească. Din această perioadă datează aventura cu o doamna nobila de la curte, pe nume Thereza Falbowski care potrivit legendelor despre Mazepa se va sfârşi urât pentru tânărul cazac. Prins de soţul înşelat în timp ce-i preda lecţii de amor latin învăţate în voiajul recent din Italia, Mazepa este legat fedeleş, uns cu catran din cap până-n picioare, i se toarnă conţinutul unor perne cu puf peste smoala topită transformându-l într-un uriaş pinguin, iar apoi este legat pe spatele unui cal sălbatic care înebunit de bici şi de focurile de puşcoace o rupe la galop scuturând pe spinarea lui nefericitul june.

Nu ştim cât de adevarată este aceasta poveste. Ea a fost scrisă prima dată de Voltaire în Istoria lui Charles al XII-lea, bazându-se pe relatările unui oarecare domn Jan Chryzostom Pasek care fusese învins într-un duel de Mazepa. Dar povestea a prins, dupa Voltaire poetul englez Byron, apoi Victor Hugo, Puşkin, au tratat subiectul care a inspirat de asemenea şi compozitorii Franz Liszt şi Piotr Tchaicovsky şi a însufleţit penelul a numeroşi artişti plastici de la Delacroix, Vernet, Boulanger, Gericault până în zilele noastre.

Mazepa înconjurat de lupi
tablou de Emile Jean Horace Vernet 1826