În vreme de război: 1877

Rumania- Vista de Galatz, ciudad ocupada por el ejercito ruso del sud.
Cronica ilustrada de la guerra de Oriente
La Ilustration Espanola y Americana nr. XX 1877

"Galatz, historica ciudad, celebre desde la epoca de los emperadores romanos, cyuos ejercitos cruzaron por alli el Danubio en varias expeditiones militares, es hoy uno de los grandes centros comerciales de la Moldavia, y esta situada casi en la confluencia de los rios pruth y Sereth con il Danubio. Hoy es el principal centro de reunion de las tropas rusus que forman el ejercito del Sud, y que luego se dirigen a los puntos determinados por los respectivos generales de los cuerpos. En la excelente iglesia de San Jorge (bien marcada en nostro grabado), que es uno de los mas notables edificios del pais, existio el sepulcro del famoso caudillo Mazeppa hasta que fue fue destruido por los rusos invasores.

Un grabado que representa el acto de cruzarse los primeros disparos a traves del Danubio, entre loe ejercitos beligerantes, damos en la parte inferior de la misma pagina: a Braila (ciudad valaca llamada tambien Ibraila Y Brailow), llego el Gran Duque Nicolas, por el ferro-carril de Galatz, en la manana del 3 del actual, y pocos momentos antes penetrar el Principe en la estacion, los monitoros turcos, que estaban ocultos detras dei islote de Ghecet, cerca de la orilla derecha del Danubio, lanzaron quince gruesos proyectiles contra el tren que llegaba, ocazionando algunas desgracias, si bien quedo ileso el general en jefe del ejercito ruso del Sud.

Posteriormente, en la dia 13, fue fusilado en Barbosch un hombre del pueblo, acusado de haber indicado a los turcos, enarbolando una bandera roja, el instante en quel el Grande Duque entrada en la station de Braila.

En la tarde del citado dia 3 los rusos emplazaron una bateria en la orilla izquierda, y dirigeron varios disparos contra los monitores turcos. Entre estos se hallada el nombrudo Lulfi Djiel (Alegria del mundo), acorazado, con cinco canones de grueso calibre y doscientos hombres de guerra, el enal fue destruido, pocos dias despues, por una explosion de polvora causada por un disparo que apunto el teniente de artileria rusa M.Somujlo.

Finalmente en la pagina 349 aparecen los retratos de siete generales rusos, de los ejercitos en operationes, figurando en primer lugar el del Ministro de la Guerra, M. Demetri A. Milioutin.

Varios de estos generales son bien conocidos.

El Principe de Barclay de Tolly, jefe del 7 cuerpo del ejercito del Sud, es nieto del famoso general de ignal titulo que dirigio en 1812 la compania contra Napoleon I; el Conde de Kotzebue, gobernador general de Polonia y jefe de las trupas rusas en las fronteras de Alemania y Austria, es descendiente de aquel insigne escritor aleman encargado por el emperador Alejandro I de Rusia de darle noticia exacte del estato."

Mazepist, petliurist, banderist, melnikist...

Am văzut că Mazepa a fost declarat de ruşi inamicul public nr.1, decăzut din toate drepturile, cu averea confiscată, moşia şi capitala trecută prin foc şi sabie, iar numele lui blestemat şi afurisit de biserica ortodoxă rusă pe vecie. 
De la Mazepa avem şi un adjectiv: mazepist, cu semnificaţia de trădător, separatist, naţionalist. În folclorul local gălăţean mazepist înseamnă locuitor al cartierului Mazepa, dar puţini sunt cei care ştiu semnificaţia peiorativa a cuvântului.
Mazepist se înscrie în tendinţa de comunizare a substantivelor (numelor) proprii, specifică tuturor culturilor, cu predilecţie celor slave, în special ruseşti, fenomen care poarta denumirea de eponim. Exemplu: stalinist, marxist, troţkist, stahanovist, banderist, petliurist, melnikist etc. Nu insist pe primele 4 substantive care sunt bine cunoscute, ci doar pe cele care au aceiaşi semnificaţie cu cea de mazepist:

1. banderist, provine de la Bandera Stepan politician naţionalist ucrainian din Galiţia, conducator al OUN, Organizaţia Ucrainienilor Naţionalişti, iniţiator al proclamarii independenţei Ucrainei în 1941. Luptător pentru drepturile concetăţenilor săi, Bandera a devenit duşmanul de moarte al URSS şi a fost asasinat de KGB din ordinul lui N.S. Hruşciov în 1959, în timp ce se afla refugiat în R.F.G. la Munchen.
2. petliurist, eponim provenit de la Petliura Simon, politician naţionalist ucrainian, primul preşedinte al Ucrainei independente în 1917. A fost şef al armatei ucrainiene, calitate în care a luptat în primul război mondial şi în anii ce a urmat pentru independenţa Ucrainei, atât cu ruşii albi ai lui Denikin căt si cu cei ai Armatei roşii conduse de Troţki, dar şi cu polonezii, sau românii. Duşman de moarte al ruşilor a fost asasinat în 1926 de un anarhist rus de origine evreiască la Paris unde se refugiase. Lui Petliura i se pun în cârcă de către ruşi pogromurile împotriva evreilor din timpul răboiului civil rus, majoritatea fiind făcute totuşi de ruşii albi ai lui Denikin, în semn de represalii pentru colaboraţionalismul evreiesc cu Ceka şi Armata roşie.
3. melnikist, provine de la Andrei Melnyk,  politician naţionalist ucrainian şi comandant militar, care împreună cu Bandera a organizat şi coordonat acţiunile naţionaliştilor ucrainieni în cel de al II-lea război mondial. Pentru colaborarea cu naziştii a fost inclus pe lista neagră a mazepiştilor. A fost singurul care a scăpat de mâna lungă a KGB, trecând prin mai multe ţări apusene: Germania, Luxemburg, Canada şi murind până la urmă de bătrâneţe în patul său.

Toti aceşti oameni sunt consideraţi acum eroi ai neamului ucrainian şi sunt sarbătoriţi alături de Mazepa cu mare fast în Ucraina. Au statui, au chipul pe timbrele postale şi la Lvov s-a construit un mausoleu special într-un cimitir local unde au fost mutate osemintele lui Bandera şi ale lui Melnyk. Eroi pentru ucrainieni, rămân însă fără iertare din partea Măicuţei Rusia şi mai noi din partea evreilor de pretutindeni.

Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: statuia

Aşa arată statuia lui Mazepa din Galaţi acum.
fără penele de la cuşmă şi fără placa de bronz.

Inaugurat în 2004 după o reamenajare care se întindea pe mai mulţi ani, Parcul Libertăţii din Galaţi avea să fie împodobit cu o statue a hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa, dezvelită la 5 mai 2004, în prezenţa a numeroase autorităţi locale şi a unor invitaţi şi diplomaţi din Ucraina. Parcul adăpostise în anii tinereţii mele un bust al lui Mihail Kogalniceanu, exilat din Parcul Eminescu în anii stalinismului, statue care se găseşte acum în faţa Institutului Politehnic. Rămas abandonat, ba chiar defrişat de unii locuitori din zonă, redus în suprafaţă prin extinderi pro şi post revolutionare ale intreprinderilor vecine lui, parcul a intrat în reabilitare pe o finanţare europeana şi prin 2004 la solicitarea autoritatilor ucrainiene de a avea o statue a hatmanului la noi in târg, s-a decis să se amplaseze aici bustul lui Mazepa.
Ce legatura avea Mazepa cu Parcul Libertăţii, situat pe fosta Piaţă a Libertăţii din Galaţi? Niciuna. Din dorinţa de a nu leza sensibilitatea vecinilor noştri de peste Prut, ucrainieni, autoritaţile româneşti au acceptat să amplaseze o lucrare care amintea de eroul ucrainian, hatman al cazacilor, dar din considerente meschine au decis ca locul statuii să fie la marginea vechiului târg, departe de locul unde a fost înhumat a III a oară hatmanul, anume Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi, de pe faleza Dunării. Probabil se gândeau că ajunge o statuie în zonă (Brătianu), aşa că Mazepa a ajuns lângă casa bunicilor mei spre mirarea babelor din cartier: 
-Cine-i asta maică di-i făcură statură aicea?
-Unu care-a făcut blocurili di p'in Mazepa!
Hatmanul a fost reprezentat de sculptorul Gheorghe Tănase într-o manieră proprie, uşor diferită de imaginile lui Mazepa din epocă, fără barbă şi cu mustăţi de husar, cu capul acoperit de o căciulă, purtând un cojocel cu model de broderie cu volute pe guler şi pe piepţi şi cu o blană peste îmbrăcăminte. La inaugurare statuia avea pene la cuşmă şi o placă de bronz bilincvă în română şi ucrainiană, care între timp a fost furată de hoţii de fier vechi. Deşi unii critici văd în reprezentarea hatmanului dârzenie, credinţă etc., măinile încrucişate şi mai ales privirea pierdută sugerează mai mult resemnare şi tristeţe.

Mazepa din Parcul Libertăţii din Galaţi

După inaugurarea din 2004 autorităţile galăţene au uitat de Mazepa şi de importanţa hatmanului pentru ucrainieni. La comemorarea din 2009 nici-o personalitate marcantă din administraţia publică locală (prefect, subprefecţi, primar, viceprimari, preşedinte şi vicepreşedinte din Consiliul Judeţean) nu a participat, deşi se împlineau 300 de ani de la moartea hatmanului. Chiar şi la evenimentele generate de dezvelirea statuii au existat frecuşuri între autorităţile ucrainiene şi cele româneşti cu accent pe problemele religioase aflate în litigiu. Prin adresa şi invitaţia trimisă Episcopiei Dunării de Jos de a participa la momentele legate de dezvelirea statuii hatmanului, a fost făcut cunoscut faptul că unul din membrii delegaţiei ucrainiene va fi arhiepiscopul Cernauţilor şi al Bucovinei, Varlaam, aparţinând de Patriarhia Kieveană, structură bisericeasca nerecunoscută de celelalte biserici surori ortodoxe, la presiunea Moscovei. După un schimb de mesaje şi scrisori între capii bisericii române s-a decis ca slujba de pomenire şi de sfinţire a statuii să fie ţinută de preoţii din parohia Sf. Împaraţi Constantin şi Elena din Galaţi, ceea ce s-a şi întâmplat.

Episcopul ucrainian şi-a scos însă pârleala: la întrunirea de comunicari ştiintifice de la Biblioteca V.A. Urechia, deşi nu era anunţat în program a ţinut un discurs patetic despre anatema aruncată de biserica Rusiei asupra hatmanului ucrainian la presiunea lui Petru cel Mare şi despre presiunile pe care le face aceasta biserică si în ziua de astăzi pentru a nu fi recunoscuta biserica ucrainiană, respectiv patriarhia de la Kiev.

Bustul lui Ivan Stepanovici Mazepa din Parcul Libertaţii din Galaţi,
aşa cum arăta el iniţial înainte de a fi vandalizat
(sursa Wikipedia)

N.B. Dincolo de problemele legate de relaţiile dintre autoritaţile române şi cele ucrainiene, fie ele bisericesti sau laice, pentru mine o singură ideea este clară: locul monumentului hatmanului Mazepa este pe malul Dunării acolo unde viforul istoriei l-a azvârlit, mai precis în apropierea locului în care s-a înălţat dispăruta Biserică Sf. Gheorghe, demolată atât de barbar de comunişti. Ar fi un semn de reconciliere istorică atât pentru români cât şi pentru ucrainieni, pe care îl vom cere noului primar de îndată ce-şi va ocupa fotoliul după alegerile locale.

Pe urmele hatmanului Mazepa la Galaţi: strada şi cartierul

Panoramare a falezei Dunării în perioada reconstrucţiei
centrului oraşului Galaţi
Foto de pe Vechiul Galaţi în imagini

Strada Mazepa pornea de la Vadul Sacalelor şi mergea paralel cu fluviul prin faţa Biserii Precista, despărţind-o pe aceasta de Fabrica de var I.G. Duca care era situată chiar pe marginea râpei. Dupa ce trecea de coşul de fum al fabricii de var, în dreptul Fabricii de Macaroane Zampirato strada se îndepărta de Dunăre înspre vest intersectăndu-se cu strada Roşiori cam prin dreptul actualei Şcoli nr. 28 "Mihai Eminescu" din Galaţi. 

Foto Vechiul Galaţi în imagini

Pe o alta hartă şi porţiunea dintre biserică şi strada Ghica Voda este trecută tot strada Mazepa, iar capătul superior se înfunda în strada Străjerului. Strada era în pantă, aşa cum o vedem în fotografia dr. Trepke din 1932 şi era pavată cu bolovani de râu şi borduri masive din granit. Cu excepţia celor doua fabrici amintite, pe ambele părţi ale străzii erau căsuţe frumoase cu mici grădini şi pomi fructiferi.

Harta oraşului Galaţi, probabil perioada interbelică
Foto Vechiul Galaţi în imagini

Când s-a pornit demolarea construcţiilor vechi din zona Vadului Sacalelor şi a început construcţia de blocuri, intreprinderea care construia, Trustul de Construcţii Galaţi şi-a amplasat pe str. Mazepa barăcile muncitorilor, cea mai apropiată de zona în care se construia. De aici şi-a tras numele cartierul de pe malul Dunării.

Ivan Stepanovici Mazepa şi Biserica Sf. Gheorghe

Ce se poate presupune mai departe despre soarta rămăşiţelor lui Ivan Stepanovici Mazepa este legat strict de istoria Bisericii Sf. Gheorghe. În 1881 s-a trecut la modernizarea oraşului şi toate mormintele din curtea bisericilor au fost mutate în cimitirul oraşului. Prin curtea bisericii care va fi pavată va trece o strada care va primi numele Mazepa şi care se va continua pe faleza superioară a Dunării prin faţa Bisericii Precista către strada Roşiori cu care se va uni, cam pe unde este acum Piaţa Ancora. Traseu acestei străzi ar fi cam pe unde este aleea de pe faleza din faţa Hotelului Faleza şi care se întindea cam până la restaurantul Pescarul, de unde cotea spre oraş din cauza Râpei.

Strada Mazepa fotografie din 1932 a dr. V. Trepke

Este posibil ca osemintele din curtea bisericii să fi fost mutate în cimitirul orăşenesc. În timpul copilăriei mele exista în Cimitirul Eternitatea un osuar în care se depuneau osemintele celor decedaţi şi dezgropaţi ulterior de familie sau de autorităţi. Osuarul se găsea în partea stângă a cimitirului, cam pe ultima alee, aproximativ pe direcţia Monumentului Eroilor din Primul Război Mondial. Cam prin 1962-63 când am văzut poate ultima oară acest osuar, el era sub forma unei bolte din piatră zidite prin a cărei uşă se vedeau teancuri de oase şi grămezi de cranii ale celor decedaţi, prilej pentru noi copiii de prin zona se ne înfioram de fiecare dată când le vedeam, mai ales primăvara de Paştele Blajinilor. Cred că osuarul a rămas până în anii ’70 în cimitirul gălăţean. Aşadar cred că osemintele hatmanului Mazepa din curtea Bisericii Sf. Gheorghe numai acolo puteau ajunge, teoria că prin taluzarea cu buldozerul a curţii bisericii ele ar fi putut ajunge în Dunăre, sau sub fundaţiile blocurilor de pe strada Aleea Mercur mi se pare o exagerare, chiar şi în 1962 când s-a înfaptuit nelegiuirea demolarii bisericii, oamenii erau totusi cu frica lui Dumnezeu şi dacă ar fi dezgropat oseminte le-ar fi transmis autorităţilor pentru reînhumare. Oricum aceasta ar fi fost a saptea înmormântare a nefericitului hatman căzăcesc.

Întorcându-ne la Mazepa unii autori cred că la 1881 s-a mutat numai placa de mormânt a hatmanului respectiv a lui Dereci-başa, osemintele rămânând in situ.  În 1932 cănd cercetatorul ucrainian V. Trepke vizitează Galaţiul după ce trecuse şi prin Bender, găseşte placa funerară în pridvorul bisericii Sf. Gheorghe şi o fotografiază, dar la acea dată pe locul unde fusese mormântul era deja o stradă.

Grav avariată de cutremurul din 1940 biserica este aproape abandonată, mai ales că în 1944 o dată cu devastarea zonei portului de bombardamentele ruseşti este lovită de o bombă de aviaţie şi rămâne fără acoperiş. În furia lor de dupa 23 august 1944, germanii în retragere din faţa tancurilor ruseşti aflate la Prut dinamitează aproape toate clădirile importante din centrul oraşului devastând zona din jurul bisericii.

Abia la 10 ani de la capitularea Germaniei încep lucrări modeste de reparaţii, dar ele sunt tărăgânate până în 1959 când va fi închisă definitiv şi lăsată în paragină. În plina epoca stalinistă Marele Prieten de la Răsărit nu trebuia deranjat de prezenţa în Galaţi a unei biserici în care fusese îngropat cel mai mare duşman al Rusiei ţariste, aşa că după ce a fost lăsată în paragină, în 1962 s-a trecut la demolarea ei. Nu se cunosc decidenţii, ei doar se pot doar presupune. Constantin Dascălescu era pe atunci secretar cu problemele organizatorice ale P.M.R. Galaţi, dar un rol important în impunerea unui plan de sistematizare a oraşului si a zonei l-a avut şi Gheorghe Apostol, pe atunci membru C.C. al P.R.M. şi poate şi Gheorghiu Dej care trăise mulţi ani în Galaţi unde se şi însurase şi unde avea în grija socrilor cele doua fete ale sale.

Odată decisă demolarea bisericii s-a trecut la fapte. S-au pompat la fundaţie mai multe zile zeci de tone de apă (unii afirmă că era chiar apă de mare adusă cu cisterna), până zidurile au început să se taseze şi să crape şi fiindca ele nu cădeau, a fost adus un remorcher, turla bisericii a fost legata cu cabluri de oţel şi trasă de romorcher spre Dunăre până s-a prăbuşit. Locul a fost nivelat cu buldozerul şi pe urmă s-a construit un bloc, aflat acum în spatele Hotelului Vega. Dacă osemintele hatmanului Mazepa au rămas sau nu pe malul Dunării rămâne în continuare un mister. Copacii din zona verde a Aleii Mercur care au cam aceeaşi vârsta cu blocul îşi trag seva din oasele obosite şi chinuite ale marelui hatman al Ucrainei, Ivan Stepanovici Mazepa. Să-i fie ţărna uşoară!

Movila din spatele Hotelului Vega din Galaţi
unde a existat curtea Bisericii Sf. Gheorghe din Galaţi

Copacii din zona verde a blocurilor de pe Aleea Mercur,
din spate de la Hotel Vega (în fundal) îşi trag seva din hatmanul Ivan Stapanovici Mazepa.

Hatmanul Mazepa la Galaţi

Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi
unde a fost înmormântat hatmanul Mazepa în 18.03.1710

În vecinătatea Vadului Sacalelor şi a medeanului Pieţii Vechi s-au ridicat în perioada medievală două biserici surori, ambele construite cu piatra adusă de la castrul roman de la Tirighina. Una din ele a fost dedicată Maicii Domnului, iar cealaltă Mormântului Sfânt. Este vorba de Maica Precista şi respectiv de Sf. Gheorghe. Ambele au avut în jurul lor fortificaţii unele din ele construite încă de negustorii genovezi care aduceau în corabii la Galaţi marfurile occidentului şi plecau înapoi cu blănuri, cereale şi animale. Deşi bisericile au aparut pe vremea lui Ştefan cel Mare, fiind probabil construite chiar în timpul domniei lui, iniţial din valătuci şi acoperite cu stuf, incendiile, incursiunile turcilor şi ale tătarilor le-au distrus de mai multe ori, ele fiind refăcute mereu de locuitorii târgului. Despre Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim ştim că a fost reconstruită în 1664 pe vremea domnitorului Eustatie Dabija. Era una din cele 6 biserici moldovene care era scutită de dări către domnie, fiind dedicată Mormântului Sfânt, în schimb trimitea din veniturile sale direct la Ierusalim bani pentru întreţinerea Bisericii Sfântului Mormânt.

Când rămăşitele hatmanului Ivan Mazepa au ajuns la Galaţi au fost reînhumate în Biserica Mânastirii Sfântul Gheorghe cu hramul Mormântului Sfânt de la Ierusalim, după unii autori la solicitarea turcilor, care susţineau că aprobarea padişahului era ca hatmanul să fie îngropat în Biserica Mormântului Sfânt, fără să se specifice locaţia acestuia. Oricum era riscantă o traversare a Dunării urmată de trecerea convoiului mortuar prin teritoriile otomane până la un port mediteranean, aşa că fidelii hatmanului au luat decizia cea mai corectă de a-l reînhuma la Galaţi. Din averea hatmanului s-a facut o danie către mânastire, pentru întreţinerea mormântului şi pomenirea veşnică a răposatului, care a fost înhumat într-o criptă zidită din cărămidă peste care s-a aşezat o lespede cu numele hatmanului, stema lui proprie şi stema hatmanatului Ucrainei, un vultur cu un singur cap, cioplită probabil la atelierele Bisericii Maica Precista.

Din păcate liniştea celui plecat la Domnul nu va dura mult. În 1711 Dimitrie Cantemir şi protectorul sau Petru cel Mare sunt învinşi la Stănileşti de către turci. Despre bătălia de la Stănileşti una din cele mai ciudate din războaiele ruso-turce ştim de la cronicarii moldoveni amănunte. Trupele ruseşti trec Nistrul la sfârşitul lunii iunie 1711 pe o caniculă cumplită şi o secetă serioasă, care afectează înaintarea soldaţilor şi a animalelor şi mărşăluiesc spre sud pentru a se întâlni cu armata moldovenească plecata din Iaşi sub comanda domnitorului moldovean. Forţele antiotomane formate din armata rusă, cazacii lui Skoropansky şi moldovenii lui Cantemir sunt în inferioritate numerică, după unii autori doar 38000 de oameni faţă de cei 190000 de adversari din care 100000 de turci comandaţi de Marele Vizir Baltaci Mehmet-paşa şi 90000 de tătari din Hanatul Crimeii comandaţi de hanul Devlet II Ghiray. La eroarea de a deschide un al doilea front în sud pe lângă Marele Război din Nord, Petru cel Mare mai adaugă una: trimite un corp expediţionar către Brăila sub comanda generalului Ren, pentru a intercepta grosul armatei otomane. Este posibil ca expediţia lui Ren să fi avut drept scop cucerirea Galaţiului şi confiscarea cadavrului hatmanului Mazepa, pe capul căruia Petru cel Mare pusese o mare recompensă viu, sau mort. Oricum grosul armatei turce cantonate în Dobrogea trece Dunărea în aval de Galaţi pe la Vadul Obluciţa la travers de Isaccea, cam pe unde de la Darius încoace au trecut toate armatele care au intrat în Dacia sau în Ţările Române şi iau direcţia nord, spre a intersecta oastea rusească.

 Deşi din primele ciocniri cel mai şifonati ies turcii, superioritatea armatei turce şi dotarea în tehnică de artilerie înclină balanţa pentru otomani. Ştim de la cronicarul Ion Neculce că ruşii si moldovenii: erau de toata oastea 50000 şi aveau 52 de puşci. Şi cât şi era oaste mai mult era bolnavă, flămânda şi obosită. Iară turcii era cu vizirul 400000, fără poiedia tătarilor şi avea 400 de puşci, oaste hrănită şi îngrijită bine. 

Este evident că cronicarul moldovean exagerează în favoarea noastră numărul turcilor, pentru a scuza înfrângerea ruşinoasă a coaliţiei antiotomane, dar este de remarcat superioritatea în artilerie (puşci= tunuri) a otomanilor. Tocmai bombardamentele intensive ale artileriei turceşti sunt cele care fac ravagii printre ruşi, aşa că după câteva zile de lupte şi pierderea a doi generali, Petru cel Mare cere pace, care se va consemna într-un tratat umilitor pentru Rusia. De ce Baltaci Mehmet-paşa n-a continuat lupta pentru a-l pune pe ţar într-o colivie aurită şi a-l expedia la Ţarigrad nu ştim, poate soarta Europei şi a lumii ar fi fost alta astăzi, dar cele 6000 de pungi de galbeni primite în dar de vizir pot fi o explicaţie. În definitiv turcii au inventat ciubucul şi bacşişul.

Ciubuc ia vizirul şi de la locuitorii bogaţi ai oraşului Galaţi pentru a fi feriţi de pedeapsa trădării lui Dimitrie Cantemir şi le va promite protecţie. Din nefericire pentru oraş şi pentru Mazepa, hoardele tătăreşti rămase în afara afacerii cu pungile cu galbeni doresc să-şi scoata pârleala prădând oraşul Galaţi în care intră la sfârşitul lunii iulie, devastând bisericile, jefuind dughenele şi închizând locuitorii care nu apucaseră calea pădurilor şi a bălţilor, în Mânăstirea Sf. Gheorghe pe care o prăduiesc de podoabe. Pentru a fura aurul celor îngropaţi în biserică tătarii sparg pietrele de mormânt, inclusiv piatra de mormânt a hatmanului Mazepa şi răscolesc mormântul, iar apoi în furia lor aruncă oasele celui care îi învinsese de atâtea ori, în Dunărea care curgea în spatele râpii ce marginea mânăstirea.

Dupa plecarea invadatorilor cazacii lui Mazepa risipiti prin Galaţi  adună os cu os şi îl înhumeaza din nou în biserică, a patra înhumare, dupa cele două de la Varniţa si cea din Galaţi. Va urma şi o a cincea înmormântare 125 de ani mai târziu.

Feţele multiple ale hatmanului Mazepa: playboy

Portretul lui Ivan Mazepa
Muzeul Dniepopetrovsk.

Cartea lui Voltaire Istoria lui Charles al XII-lea Regele Suediei a apărut în 1731, la mai bine de două decenii după moartea lui Mazepa. Voltaire a fost primul care a evidenţiat viaţa de playboy a hatmanului cazacilor şi după cum am văzut o pleiadă de artişti s-au inspirat din viaţa amoroasă a lui Mazepa. Cât de reală a fost cariera de amant al lui Mazepa asemănat adesea cu celebrul Don Juan? Probabil că hatmanul n-a fost uşă de biserică. Se cunosc mai multe amănunte despre iubirile sale, nu tocmai fericite. Lăsând la o parte idila cu Thereza Falbowski terminată pe spinarea unui cal sălbatic, în viaţa hatmanului au intervenit mai multe femei. Prima din ele a fost soţia sa Hanna cu care hatmanul s-a căsătorit în 1668. Hanna era fiica colonelului Semen Poloveţ o personalitate din oraşul Bila Tserkova, rămasă văduvă dupa decesul primului ei soţ, colonelul Frydrykevich. Cu o avere onorabilă şi cu uşile deschise spre saloanele nobilimii şi ofiterimii locale, Hanna a fost o partidă bună pentru Mazepa, chiar dacă era mai in vârstă decât viitorul hatman. Cei doi soţi au rămas împreună 15 ani, dar fară să aibă copii, fie din cauza vârstei miresei, fie din cauza faptului că Mazepa era mai mult plecat şi-şi găsise dragostea şi în altă parte. Dupa moartea soţiei lui în 1702, Mazepa se hotarăşte să se recăsătorescă şi în acest scop cere mâna unei domnişoare Matrena Koutchubey, fiica unui şef de cazaci Vasili Koutchubey, pe care o botezase pe când era copilă. Mazepa avea pe atunci peste 65 de ani aşa că Koutchubey îl trimite la plimbare pe craiul tomnatic, mai ales că opoziţia pentru aceasta casătorie era şi mai puternică din partea mamei lui Matrena (sau Motria cum este scrisă de unii autori), pe nume Liubov, care avusese şi ea o aventură cu Mazepa. Cum din pricina dragostei Matrena-Motria fuge de acasă, familia Koutchubey va schimba atitudinea pe care o aveau pentru Mazepa, iar Vasili îl va informa pe ţarul Petru cel Mare despre intenţiile lui Mazepa de a trăda şi de a trece în tabara duşmanilor lui Petru. În cartea Istoria lui Petru cel Mare scrisă de scriitorul francez de origine poloneză Kazimierz Waliszewski apărută în 1898 este amintita o altă aventura a lui Mazepa. Invitat de prinţul Wisniowiecki  un nobil din Wolhynia să-i boteze copilul, Mazepa suferă un coup de foudre  pentru mama prinţişorului, printesa Dolska cu care se încurcă binişor şi pe care o include în conspiraţia sa de a-l trăda pe Petru cel Mare.

Matrena Koutchubey

Feţele multiple ale hatmanului Ivan Mazepa

Un cartier important din Galaţi şi un parc poartă numele hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa. Puţini sunt însă cei care ştiu câte ceva despre hatmanul în cauză şi cum a ajuns el să-şi dea numele unor locuri din Galaţi. A trecut vreodată Ivan Mazepa prin Galaţi? Nu există nici-o relatare în acest sens despre vreo vizita în târgul nostru a hatmanului în timpul vieţii. Chiar şi despre apariţia rămăşiţelor lui în Galaţi sunt multe controverse pe care le vom dezvolta pe viitor. Atunci cum a ajuns în plină perioadă de comunist naţionalist autohton un cartier şi apoi o clonă de-a lui să fie denumit Mazepa? N-avem cartiere cu denumiri istorice în Galaţi, cu excepţia Cartierului Siret, numit Dimitrie Cantemir şi apărut după anul 2000, care oricum este în alt judeţ. Şi atunci? În plină reconquista a valorilor naţionale de către comunişti cum a ajuns un hatman cazac, asimilat de ucrainieni drept erou naţional să fie naşul de botez al unui cartier de aproape 20000 de locuitori?

Răspunsul este din prostie. Habarnauţii din vremea lui nea Nicu n-aveau idee cine-i Mazepa şi ce-a învârtit el prin istorie, de cel urăsc ruşii şi de cel iubesc ucrainienii, aşa cum actualii habarnauţi din politica gălăţeană actuală cred şi acum că Mazepa e un loc de pus un garaj, eventual un nou supermarket, sau poate o mazetă.

S-o luăm metodic.

Ivan Stepanovici Mazepa s-a născut la 20 Martie 1639 în satul Mazepyntsi, aproape de Bila Tserkova, un oraş aflat pe ruta comercială Odesa- Kiev, la aproape 80 de km de capitala actuală a Ucrainei, într-o familie de mici nobili, destul de săraci. Stepan-Adam Mazepa şi soţia sa Maryna s-au străduit să ofere tânărului Ivan o educaţie conformă rangului său, aşa că dupa ce a învăţat să scrie şi să citescă după cărţile din casa părintească, viitorul hatman a fost trimis la Colegiul Mohyla din Kiev, (actuala Universitate Naţională a Ucrainei), iar mai apoi la Colegiul Iezuit din Varşovia. Erau timpuri tulburi pentru Ucraina care încă nu era organizată ca stat, interesele Rusiei, Poloniei, Suediei şi ale Turciei prin tătari făceau legea în acest teritoriu. Nu se ştie dacă pe timpul educaţiei primite la iezuiţi Mazepa a îmbraţişat religia catolică aşa cum este acuzat el astăzi de biserica ortodoxă rusă, cert este că apropierea de cultura catolică a fost în avantajul său atunci cănd a fost primit paj al regelui Poloniei, Jan Cazimir al II lea, Vasa. Viaţa la curtea regală polonă plină de intrigi, turnătorii şi aventuri cu domnişoare de onoare sau neveste de nobili plictisite, nu i-a fost străină junelui Mazepa, care a profitat din plin de ea. Probabil pentru a stinge pornirile juvenale ale mânzului Mazepa, regele se decide să-l trimită în Olanda pentru a învăţa de la ofiţerii din oraşul Deventer, arta artileriei şi noile invenţii legate de manufacturi care înfloriseră în Tările de Jos. Între 1659-1663, Mazepa vizitează Olanda, Franţa, Germania, Italia, învăţând binişor limba din aceste ţări, fapt ce îi va fi de folos mai apoi ca diplomat. Pe lângă polonă, cazacă, rusă învăţase la iezuiţi limba latină, aşa că la întoarcerea la Varşovia devine scutier regal şi în acestă calitate primeşte mai multe misiuni diplomatice pe lângă hatmanii cazaci. Dar traiul la curtea regelui Poloniei are şi părţi bune şi părţi rele: femeile, distracţia şi belelele nu par să-l ocolească. Din această perioadă datează aventura cu o doamna nobila de la curte, pe nume Thereza Falbowski care potrivit legendelor despre Mazepa se va sfârşi urât pentru tânărul cazac. Prins de soţul înşelat în timp ce-i preda lecţii de amor latin învăţate în voiajul recent din Italia, Mazepa este legat fedeleş, uns cu catran din cap până-n picioare, i se toarnă conţinutul unor perne cu puf peste smoala topită transformându-l într-un uriaş pinguin, iar apoi este legat pe spatele unui cal sălbatic care înebunit de bici şi de focurile de puşcoace o rupe la galop scuturând pe spinarea lui nefericitul june.

Nu ştim cât de adevarată este aceasta poveste. Ea a fost scrisă prima dată de Voltaire în Istoria lui Charles al XII-lea, bazându-se pe relatările unui oarecare domn Jan Chryzostom Pasek care fusese învins într-un duel de Mazepa. Dar povestea a prins, dupa Voltaire poetul englez Byron, apoi Victor Hugo, Puşkin, au tratat subiectul care a inspirat de asemenea şi compozitorii Franz Liszt şi Piotr Tchaicovsky şi a însufleţit penelul a numeroşi artişti plastici de la Delacroix, Vernet, Boulanger, Gericault până în zilele noastre.

Mazepa înconjurat de lupi
tablou de Emile Jean Horace Vernet 1826