John Snow părintele epidemiologiei şi "The Ghost Map"

John Snow (1813-1858)

Încă din timpuri străvechi oamenii s-au lovit de problema epidemiilor de boli transmisibile. Ciuma, holera, gripa, malaria, dizenteria şi alte boli infecţioase au ucis mai mulţi oameni decât au murit în războaie. Până la mijlocul secolului al XIX-lea se credea că de vină pentru aceste epidemii este aerul viciat din mlaştini (mala-aria), consumul unor alimente interzise, practicile vrajitoarelor, sau pedeapsa divină pentru păcatele făcute.

Primul care a efectuat o analiză atenta a împrejurărilor în care apare, evolueaza şi dispare o epidemie a fost medicul englez John Snow (1813-1858), considerat astăzi părintele epidemiologiei.. Intrat de la vârsta de 14 ani în şcoala de chirurgie de la Newcastle upon Tyne, John Snow va învăţa până la vârsta de 20 de ani această artă şi va intra în breasla chirurgilor în 1833. După trei ani de profesare la diferite exploatări miniere din nordul Angliei, John Snow se hotărăşte să urmeze cursurile Şcolii de medicină John Hunter din cartierul londonez Soho şi să lucreze la Spitalul Westminster. În 1838 va fi admis ca membru al Colegiului Regal al Chirurgilor, în 1844 va absolvi cursurile de medicină ale Universităţii  din Londra, iar în 1850 va fi primit în Colegiul Regal al Medicilor. Ca urmare a declanşării epidemiei de holeră din Londra din 1849, în anul următor Snow va fi printre membrii fondatori ai Societăţi Epidemiologice londoneze, alături de Bemjamin Guy Babington.

De numele lui John Snow se leagă descrierea epidemiei de holeră din Soho, mai precis de pe Broad Street din Londra, (în prezent Broadwick Street) din 1854. La 31 august 1854 în acest cartier a izbucnit holera care avea să omoare în primele 3 zile 127 de londonezi. La 10 septembrie se înregistrau 500 de morţi, iar până la sfârşitul epidemiei cifra totală de morţi a fost de 616, iar indicele de fatalitate de 12,8% (nr. de decese la sută, din totalul de îmbolnăviri). Ideea genială a lui Snow a fost de a pune pe o hartă toate adresele la care se înregistraseră decese prin holeră. 

Thr Ghost Map:
punctele negre sunt locurile în care au murit oameni de holeră

Când acest lucru a fost făcut, Snow a aflat că toţi bolnavii consumaseră apă provenită de la o pompa publică situată în mijlocul cartierului. Identificând astfel calea de transmitere a holerei, ca fiind apa furnizată de pompa stradală, Snow a descoperit ca apa era pompată din fluviul Tamisa, de compania londoneza de apă, iar sorburile acesteia luau apă din cea mai poluata zona a fluviului cu fecale. Când Snow a închis pompa de apa, epidemia din Soho s-a terminat imediat.

Ilustraţie de epocă simbolizând
"Fântâna morţii" de pe Broad Street.

Snow a publicat în revista Lancet descoperirile lui, dar a fost privit cu scepticism atât de colegi, cât şi de admnistratia londoneză, întrucât la acea dată nu se descoperise încă agentul etiologic al holerei. Deşi în acelaşi an 1854 Filippo Pacini (1812-1883) observase în scaunul bolnavilor de holeră asiatică bacilii holerici, abia după ce Robert Koch în 1883 a descris aceasta specie microbiană a fost pusă la punct izolarea şi identificarea microbului.

Lui John Snow i se va recunoaşte meritul de către urmaşi: pe locul fântânii holerei de altă dată se afla astazi un memorial format dintr-o pompa stradală de pe vremea holerei, o placă de pe o clădire semnalizează că aici a fost locul unde Snow a avut revelaţia modului de transmitere a holerei, iar un club din apropiere îi poarta numele.

Memorialul John Snow din Soho
În spatele fântânii se vede clubul J. Snow.

Firma clubului John Slow.

 Mai multe colegii şi universităţi din Anglia şi din Commonwealth îi poarta numele, iar în 2006 americanul Steven Johnson a publicat o carte ajunsă urgent bestseller: The Ghost Map (Harta fantomelor,  istoria celei mai terifiante epidemii londoneze şi cum ştiinţa a schimbat oraşele şi lumea modernă).

O caricatură de epocă a pompei de apă plină cu bacili si alte animălutze.

Placa din granit roşu
 aşezata pe locul pompei de apa din Broad Street
unde John Snow a descoperit transmiterea hidrica a holerei
în 1854

Istoria vaccinului antituberculos BCG

Robert Koch

În 1882 Robert Koch (1843-1910), bacteriolog german ilustru descoperea bacilul tuberculozei, pentru care în 1905 va primi Premiul Nobel. Toată suflarea medicală europeană era entuziasmată, la cea dată, sfârşit de secol XIX, tuberculoza fiind una din problemele de sănătate publica ale continentului; (1 german din 7 murea de tuberculoză). După 8 ani Koch descoperea tuberculina, considerată iniţial ca fiind o cale de a trata infecţia tuberculoasă, pâna ce Robert Virchow a dovedit că utilizarea ei in terapie agravează boala şi redeşteaptă focarele vechi de tuberculoză, declanşând ceea ce presa vremii a numit scandalul tuberculinei.

Deşi iniţial s-a crezut că tuberculoza este determinată de o singura bacterie Mycobacterium tuberculosis, cercetarile mai aprofundate au dovedit ca boala la om poate fi declanşata şi de M. Bovis şi M. Africanus. Ulterior au fost descoperite şi alte micobacterii numite netuberculoase, care pot determina alte îmbolnaviri la om sau animale, (de exemplu lepra), sau pot fi doar saprofite.

Utilizarea mycobacteriilor în scopul obţinerii unui vaccin a fost iniţiată de Vittorio Cavagnis (1846-1906) în 1886 la Veneţia. Renumitul medic german Emil Adolf von Behring şi el laureat al Premiului Nobel, anunţa la Congresul Internaţional de Tuberculoză  din 1905 descoperirea unui vaccin obţinut dintr-o tulpină de micobacterie umană, numită substanţa T.C., care conferea protecţie pentru tuberculoza bovină. Acest bovivaccin nu s-a dovedit a fi protectiv pentru tuberculoza generată de M. Tuberculosis. Cam in aceeaşi perioadă Edmond Nocard (1850-1903), bacteriolog format la şcoala lui Pasteur şi medic veterinar izola în 1902 de la vite, o tulpină de M. Bovis, pe care o va cultiva pe medii noi de cultură inventate de el.

Încercând să dezvolte lucrările lui Nocard despre tuberculoza bovina şi relaţiile ei cu tuberculoza umană, doi bacteriologi francezi din Institutul Pasteur din Lille, Albert Calmette şi Camille Guèrin au continuat să cultive tulpina lui Nocard, trecând-o pe medii de cultură, pâna ce aceasta şi-a pierdut virulenţa, dar şi-a menţinut antigenitatea, putând fi folosită la vaccinare.

Leon Charles Albert Calmette (1863-1933) a fost elev al marelui bacteriolog Émile Roux, care l-a propulsat în funcţia de director al Institutului Pasteur din Lille. Aici a experimentat cultivarea micobacteriilor pe mediul inventat de medicul epidemiolog norvegian Kristian Feyer Andvord, mediu care conţinea bila de bou şi cartofi. Efectuând treceri repetate pe acest mediu Calmette şi Guèrin aveau să obţină primul vaccin eficace contra tuberculozei. Cei care cunosc biologia acestei bacterii ştiu că bacilul Koch creşte foarte greu pe mediile de cultură, în câteva luni şi este foarte pretenţios. Trebuie să vă imaginaţi că din 1908 şi până în 1919, Calmette şi Guèrin au efectuat 230 de subculturi ale bacteriei iniţiale a lui Nocard, uneori în condiţii extrem de grele, ca de exemplu în timpul Marelui Război, când până şi cartofii erau o raritate în oraşul ocupat de trupele germane. Dincolo de adversităţile naţionale, medicul veterinar al regimentului german de ocupaţie a fost cel care le-a adus regulat bila de bou celor doi cercetatori francezi, pentru a putea să-şi continue munca. În compensatie poate,Calmette a preparat la institut ser şi vaccin antitifoidic pentru trupele germane din Lille. Asta nu l-a scutit de ai fi deportată soţia in Germania în 1918, de unde va fi eliberată abia după 6 luni.

După 11 ani de cultivare cei doi veterinari francezi au trecut la verificarea eficacităţii vaccinului pe cobai, apoi pe iepuri, cai şi vite. L-au numit vaccin (din) Bacil- Billie-Calmette-Guèrin, pe scurt BBCG, ulterior devenit doar BCG.

În 1921 s-a trecut la admnistrarea vaccinului la copii primul fiind un băiat a cărui mamă murise la naştere de ftizie. Vaccinul s-a admnistrat pe cale orală de către Benjamin Weill- Halle (1875-1958) şi Raymond Turpin (1895-1988), medici la Spitalul Charité din Paris în 18 iulie 1921. Datorita rezultatelor celor doi medici, care au continuat să vaccineze copii între 1921 şi 1924, din acest ultim an, autorităţile medicale franceze au introdus vaccinarea obligatorie a nou-născuţilor.

Albert Calmette

Camille Guerin

Pornind de la ideea că vaccinarea cu Mycobacterium bovis trebuie să urmeze calea infecţiei naturale, tuberculoza de la bovine transmiţându-se prin laptele de vacă contaminat bacterian cu bacili tuberculoşi, autorii vaccinului BCG l-au administrat la început per os. Medicul Benjamin Weill-Halle a fost cel care a încercat şi alte căi de administrare concomotent cu administrarea orală. Totusi numarul mare de recţii indezirabile (efecte adverse şi efecte secundare) la locul de inoculare nu a impus calea parenterală. Abia după descoperirea metodei de purificare prin emulsionare de către Leopold Negre (1879-1961) şi Alfred Boquet (1879-1947) s-au obţinut vaccinuri BCG fără reactivitate mare la locul de inoculare.